Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Interviurile VR
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Miscellanea
DE LA PROBLEME PERSONALE SPRE PORŢILE ASFINŢITULUI - EUGENIA ŢARăLUNGă
Probleme personale, de Angela Marinescu, Editura Cartea Românească, 2009, 70 pagini
Despre poezia Angelei Marinescu a scris o pleiadă de critici, iar numele celor ce se regăsesc de astă dată, dincolo de timp, pe cel mai recent volum al poetei – cel de-al 18-lea – sunt: Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu („Un lirism pur subiectiv, probleme personale până la deznădejde, exprimând o dramă existenţială ce lasă uneori să strălucească, nu mai puţin îndoliat, totuşi, nimbul metafizic”): „1. acest vers nu va mai fi scris niciodată./ 2. lovitură sub centură./ 3. centura, la noi, este plină de îngeri./ la noi înseamnă la mine, acasă./ 4. deoarece am numai prietene, toate prietenele mele/ sînt îngeri (dependenţi de droguri)./ 5. de la sunetele jucăuşe ale începutului unui război/ la melancolia cea mai neagră./ cum poate un război să fie roz iar melancolia să fie înfăşurată/ strîns în cîrpele negre cu franjuri ale ardelencelor./ 6. muzica, un alter ego rupt de lume. rupt de plăcere./ rupt în două. mîna mea introdusă în ruptură începe să zboare/ uşor ca o pasăre./ 7. oare ce pasăre nu se aşază niciodată pe pămînt? / apropo de Dylan Thomas, maestre Marin Mălaicu Hondrari./ 8. ia-mi poezia în mîini. Îmblînzeşte scorpia./ fii profund interesat. pune-te în locul meu./ 9. melancolia este un caz./ 10. războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sînge, în manuale./ l l. fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic./ 12. voi vă uitaţi la mine. eu mă uit la voi./ voi vedeţi un sîn. SÎNUL. Eu nu văd nimic la voi/ pentru că voi sînteţi flăcări./ 13. eu sînt doar/ niciodată/ centura/ îngerii/ melancolia neagră (românii şi ungurii sînt chirurgi oncologi)/ războiul (avangardă în toată legea)/ muzica (numai ţigănească)/ poezia (mea) / poetul ca un rect amărui,/ curcanul fascist al scrisului./ Sînul abject-obiect./ Voi (în flăcările reci ale spaţiului virtual)” (XXXX). Dacă sunt încă de actualitate consideraţiile lui Negoiţescu, se cheamă că „erotismul întins pe suprafeţe din ce în ce mai distruse” are deceniile ca unitate de măsură a perenităţii poeziei, în cazul aparte al Angelei Marinescu.

Gînduri despre poezie‚ de Cassian Maria Spiridon, colecţia Eseuri, Editura Limes, 2010, 280 pagini
Revista trimestrială „Poezia” a fost pentru iniţiatorul ei, Cassian Maria Spiridon, un bun prilej de reflecta asupra poeziei şi asupra reflecţiilor ce s-au făcut, de-a lungul timpului, despre poezie. Astfel: „După Hegel, „obiectul care corespunde poeziei este împărăţia nemărginită a spiritului”, fapt pentru care poezia a fost şi mai este încă „învăţătoarea universală şi pretutindeni prezentă a genului uman”.
Pentru Shelley, „poezia este într-adevăr ceva divin” şi de aici se înţelege că şi transcendent, iar Wordsworth o consideră „deopotrivă centrul şi circumferinţa cunoaşterii”. La Novalis, poezia este „eroina filosofiei”, drept pentru care o ridică la „rangul de principiu”, ca în final să conchidă, ca un adevărat poet, că „Filosofia este teoria poeziei. Ea ne demonstrează că poezia este totul”.
Pentru Benedetto Croce, poezia este „identitate de conţinut şi formă, expunere a umanităţii depline, viziune a particularului în universal” – definiţie cît se poate de încăpătoare, dar nu lipsită de imprecizia care paşte pe oricine încearcă a îmbrăca teoretic inefabilul”.

Poetul. Poem jurnal‚ de Gellu Dorian, Editura Princeps Edit, 2010, 100 pagini
Gellu Dorian, pornit pe urmele luceafărului, ţine un „jurnal de bord”. Sunt evocate trăiri şi reverii ce au de-a face cu cele 42 de locuri ce nu i-au fost străine poetului naţional (acum, bineînţeles, „naţional” mai cu măsură, şi cu voie de la prefectură), deşi întreaga lume pământească îi era străină: „În timpul expediţiei „Pe urmele lui Mihai Eminescu”, efectuată în trei etape – prima, în mai-iunie 1988, prin toate localităţile importante din România prin care a trecut Eminescu; a doua, în octombrie-noiembrie 1988, pe traseul Cernăuţi, Chişinău, Odessa şi Kuialnik şi a treia, în august-septembrie 1999, pe traseul Praga, Berlin, Veneţia, Florenţa, Roma, Viena, Budapesta –, pe lîngă reportajele adunate în cartea Paşii Poetului, am scris şi acest poem-jurnal în care am notat stările şi viziunile mele asupra locurilor prin care Eminescu a trecut”.

Sciatică de Copou. Tablete şi enunţuri civice‚ de Lucian Vasiliu, Editura Niculescu, 2010, 200 pagini
Publicistică grupată sub titlul „Luminaţi-vă faţa!”, continuată cu un dialog inedit (de prin 1993-1994) cu poetul Cezar Ivănescu, interviu ce ocupă o treime din volum şi are următorul moto: „voi ce mă vedeţi la faţă/ îndrăgiţi-mi faţa mea,/ mai îngăduiţi-mi faţa/ fiindcă mult va sângera!” – din Doina (Din frunză).

Sentic‚ de Florin Caragiu, Editura Vinea, 2009, 128 pagini
Al doilea volum de poeme al lui Florin Caragiu include grupajele: „anii rotunzi”, „un oraş autentic”, „întâlnirea”, „un punct dureros”, „sentic”. Referinţele critice le aparţin lui Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone, Marin Mincu („Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine”).
Credinţa, „adaptată” noilor vremuri, poate amintind de cărnurile canonice amputate ale lui Adrian Urmanov şi de „marşul luminoşilor” din poemele utilitare, nu mai leagă şi înalţă, ci e cuţit („lumea aceasta e a ta/ şi te vrea elice,/ trupul nu-i al tău/ şi înghiţi lumină/ cu primul salt în gol.// te opreşti în aer/ şi guşti din miezul copacilor/ cât e nevoie/ pentru a rezista accidentelor./ Dumnezeu te scoate din ele/ cu o durere care dizolvă deznădejdea.// rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,/ când ieşim afară/ prin oraşul pierdut în ceaţă.”) şi tăietură („ai ieşit din burta gheţarului tocmai când treceau,/ prin pustietatea înserării, doi alpinişti?/ ori când i-ai spus liniştit prietenului tău:/ eu mă duc! l-am văzut pe Dumnezeu.../ şi după câteva minute de marş în tăcere ai fost prins de-o avalanşă? după ore de mers,/ muntele îţi ia greutatea şi nu-ţi mai aparţii.// oraşul cu străzile lui murdare, cu ghilotina/ indiferenţei faţă de orice geamăt nocturn,/ se umple de căldura ce te părăseşte,/ pentru că fisura din tine e o rugăciune/ ce te leagă de un suflet înzăpezit,/ împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă/ scrie: atenţie, corp fragil! pe ea cobori în rapel/ când cerul îţi intră în ochi, şi-nţelegi,/ după ce-ai ajuns pe creste, că tot acest sacrificiu/ a meritat ca să simţi cât de frumos este să descinzi,/ pentru că din depărtare cineva îţi face cu mâna.”)

Scene din oraşul-vitraliu. Scenes of the Stained-Glass City‚ de Dumitru Chioaru, trad. de Heathrow O’Hare, colecţia „Vinea Internaţional”, Editura Vinea, 2010, 116 pagini
Traducătorul Ştefan Stoenescu, aka Heathrow O’Hare, semnează – din Ithaca lui americană – substanţiala prefaţă a acestui volum bilingv, unde remarcă faptul că: „În mai multe din poemele acestui ciclu sibian, autorul invocă prima sa iubire: o fiinţă din abur sau fum, iscată din neantul amintirii pentru a învălmăşi atmosfera poemului, strivindu-1 pe protagonist în pragul confesiunii şi, prin propria noastră empatie, deraindu-ne şi nouă, cititorilor, disponibilităţile participative. Momentele acestea le-am numi, folosind în cheie oximoronică un termen lansat de Mircea Eliade, „hierofanii intime” – o accesare a sublimului erotic juvenil. Prin aluzia la „adolescenţii miopi”, Eliade devine el însuşi o prezenţă, contribuind semnificativ la aura poemelor.
O altă prezenţă recurentă este sihastrul care răsare ici-colo, asemeni „cărturarului ţigan” al lui Matthew Arnold sau al spiritului tutelar al locului întâlnit adesea la autorii Antichităţii clasice, împrumutând parcă alura expectativă şi surâsul gnostic al lui Constantin Noica, stabilit în Păltinişul Sibiului, sau zâmbetul larg, binevoitor-complice al lui Mircea Ivănescu, cealaltă personalitate de vârf a ţării ce a preferat Sibiul, spre a întâmpina cum se cuvine aventura peripatetică a eului liric chioaresc, interesat de trecut şi de tradiţie. Uneori sihastrul pare binedispus şi cooperant; alteori, reticent sau pur şi simplu nefiabil. De fiecare dată însă oracolul se eschivează voind parcă să-i reamintească mai tânărului poet că înţelepciunea nu poate fi nicicum tranzacţională. Suntem cu toţii în raport cu experienţa fie traumatizaţi, fie, asemeni lui de Nerval, prizonierii propriei nefericiri.(...) Lirismul lui Dumitru Chioaru dobândeşte o forţă ieşită din comun recrutându-şi punctul de sprijin dintre cele mai puţin pregnante surse aparţinând lumii reale a fenomenelor şi evenimentelor sau celei a seninelor şi înţelesurilor. Rotundul aproape perfect al realizării sale artistice ni se dezvăluie drept una din valorile cel mai subtil dozate ale poesiei româneşti contemporane”.

Treacă veacu’-acesta de la mine!‚ de Mihail Crama, colecţia Poezii alese, Editura Alfa, Iaşi, 2010, 70 pagini
După debutul cu Decor penintent (1947), Premiul Fundaţiilor Regale, despre cărţile de poezie ale lui Mihail Crama (1922-1994) au scris apreciativ: Vladimir Streinu, Emil Manu, Lucian Raicu (în repetate rânduri), Mircea Iorgulescu, M.N. Rusu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Gh. Grigurcu, Platon Pardău, Daniela Mariano. În prefaţa la antologia Împărăţia de seară (Premiul Mihai Eminescu), Ion Caraion remarcă: „Mihail Crama aparţine unei generaţii căreia din comoditate, incultură şi pripă, cu trimiteri dezinformate la o formulă de-a Gertrudei Stein de un alt conţinut, complet necomparabil, i s-a spus „pierdută”, generaţie care a luat aproape totul în serios (familia, morala, istoria, libertatea, dreptul, boema, războiul, arta, iubirea, politica, societatea, prostia, umanismul, teologia, mizeria, umorul, disponibilitatea, arlechinadele, viaţa şi moartea), în timp ce timpul pe ea o lua în derâdere, sfâşiind-o, umilind-o, punându-i pumnul în gură şi ţeava revolverului la tâmplă, obligând-o la eforturi de rezistenţă şi înţelegere supraomeneşti, la presiuni insuportabile şi situaţii limită.
Ca să păstreze, numai ca să păstreze în fel şi chip, un rest măcar de obraz demn din ceea ce fusese şi este poate spiritualitatea românească în ansamblul său...”.

Copilul din maşina galbenă‚ de Irina Nechit, Editura Cartier, 2010, 80 pagini
Volum recomandat de revista „Observator cultural”. Şi de noi, desigur. Irina Nechit a reuşit să dobândească o notorietate meritată atât în Moldova, cât şi dincoace de Prut, prin ceea ce Gheorghe Grigurcu apreciază a fi „darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenţei de toate zilele. Prin verbe simple, «prozaice» poeta trasează graniţa dintre două lumi, cea a poeziei şi cea a nonpoeziei. Instantaneul realist (poeta e o contemplativă, dar şi o observatoare sfredelitoare, inocent-amară a ambientului) se învecinează cu insertul suprarealist, posedând aceeaşi capacitate de absorbţie a realului, care uneori devine expresiv-delirantă. Puternica sangvinitate a poetei se supune acestui suflu violent al realului, precum unei magii consubstanţiale.” Un poem de-o şchioapă, scris cu stiloul „made in china”: „poc!/ îmi trag un glonte în cap şi mă uit prin/ gaura încă luminată de focul ucigaş./ ceea ce văd nu seamănă cu o poartă de aur/ nici cu o uşă înaltă nici cu o coroană/ din ramuri de brad.// scap stiloul made in china pe podea/ îmi vâr prin gaura fierbinte o mână/ cu cinci degete ude/ simt că vântul începe să bată dinspre aurora boreală.// îmi strecor umerii coşul pieptului burta lunecoasă/ şoldurile late şi tălpile goale/ prin tunelul rămas în capul meu/ după ce glontele iese prin tâmpla stângă/ mai respir o zecime de secundă.// sper să nu-mi revăd viaţa ca într-un videoclip/ cadrele acelea cu fetiţa aşezată pe iarbă/ lângă o râmă umflată şi cu părinţii tineri/ jucând volei pe stadionul de la marginea/ satului şi cu bunicii înmărmuriţi/ în faţa unui trandafir alb,/ toate imaginile astea m-ar face/ să plâng şi acum nu e momentul./ cei de dincolo de gaura mirosind a ţeavă a fum/ mă aşteaptă să le aduc veşti bune/ eu însă le voi spune cu vocea mea guturală:/ nimic nou sub soare” („O împuşcătură”).

De dragoste şi singurătate‚ de Mihai Prepeliţă, Editura Dacoromână TDC, 2010, 332 pagini.
Nuvele, în număr de opt, tot una şi una: „Pe strada Trandafirilor”, „Şapte ani de dragoste neîmpărtăşită sau Podul Îndrăgostiţilor de la Mânăstirea Novodevici”, „Haremul din Bahrineşti”, „Ca şi bradul de la poartă...”, „Un bilet la cuşetă, vă rog...”, „Nucul de la fântână”, „În această noapte mă voi sinucide!”, „Fluturele negru...”.
Hăituit, sărac, veşnic fugar (cu popas forţat de purtătorii de epoleţi de la Spitalul de Psihiatrie din Costiujeni-Chişinău), având ca avuţie un manuscris mult prea mare, veşnic respins, şi o inimă de acelaşi calibru (mai rar respinsă, după caz), nepotul Lucheriei debordează de dor de libertate, şi numai vreo femeie mai ostoieşte câteodată acest dor — chiar şi după vreo 35 de ani după ultima întâlnire, cândva în studenţie: „mai departe a urmat un fel de „podvodnaia ohota” (adică, „vânătoare subacvatică”, despre care mi-a povestit scriitorul Iuri Paporov — a fost „paraşutat” pe timpuri în Cuba, unde chiar a luat parte la asemenea partide de vânătoare, cu Ernest Hemingway şi Fidel Castro, desigur, nu era pe atunci scriitor, ci rezident al contraspionajului sovietic...). Pericolul să fii înhăţat de gura unui rechin, în timpul unei asemenea „vânători”, în ocean, era atât de evident, real, încât doar nişte bărbaţi de un curaj nebun, precum erau şi cei trei „camarazi”, gata să se arunce în valurile pierzaniei, i-a unit... Desigur, erau şi înarmaţi, cu nişte dispozitive speciale, dar...
Acest mereu „dar”...
Mă ştiam şi eu „înarmat” pentru o partidă de sex, însă toată experienţa mea de până atunci (ba şi de atunci încoace...) nu însemna nimic (...) Între cer şi pământ se declanşase o furtună, iar noi am nimerit în epicentrul ei şi nu aveam nici o speranţă să ne salvăm... Fluizii dragostei ne-au încolăcit trupurile, ni le-au scufundat unul în altul, contopindu-le definitiv, desfiinţându-ne...”.

Călător spre porţile asfinţitului‚ de Mihail Crama, Cartea Românească, 2006, 352 pagini
La 4 decenii după debut, Mihail Crama începe, în 1988, în Vinerea Mare, un roman ce va fi finalizat după 3 ani şi jumătate. Volumul este publicat postum, abia în 2006. Timpul însuşi este cel care asfinţeşte în romanul lui Mihail Crama, fie el pur, timpul iubirii cu Keti, fie el tulbure şi pervers, pe cât îi e dat a fi trăit de un tânăr judecător aflat în 1945 la începutul carierei, deloc înclinat a face compromisuri devenite, în circumstanţele date, ordinare pentru unii, în vreme ce alţii, cei mai mulţi, intrau în coliziune directă cu un prezent pervers, implacabil: „În oraş se agitau, pe mari panouri, fraze sau propoziţii neauzite pînă atunci, pe care domnul Pavel le citea cu neîncre­dere dar nu scotea o vorbă, căci „prudenţa e cel mai bun sfătuitor – îşi spunea – mai ales în asemenea vremuri de răsturnări”, pe care le socotea „tulburi”, că „niciodată nu se ştie ce va fi”. Strigările timpului anunţau „lichidarea burghe­ziei”. Moşierimea fusese desfiinţată cu un an înainte, cînd cu împărţirea pămînturilor. Domnul Pavel privea panourile despre burghezie şi nu le înţelegea sensul, deoarece, îşi spunea, fiecare tinde în sine la o asemenea stare; burg înseamnă oraş, iar burghez, om al oraşului; ce e rău în asta? Oraşul presupune confort, civilizaţie. Cum adică desfiinţarea burgheziei?
Într-un ziar local se scrisese că viitorul va aparţine unei „societăţi fără clase”. Nu mai înţelegea nimic. Aştepta în secret „reaşezarea lucrurilor”, iar asta „o vor face americanii”, aşa cum se vorbeşte în oraş”. Pe neştiute, învolburările terifiante ale epocii de început al comunismului ajung să fie din ce în ce mai greu de definit, de prins în cuvinte:
„–Timpul prin care ai trecut şi treci e fără egal. Suferinţele, nedreptăţile, închisorile, totul în numele unei societăţi absurde, visate sincer, sau rostite ipocrit, cei torturaţi, asasinaţi, crucea acestei umanităţi... Unde? Ce carte le poate cuprinde? Toate cîte au fost...
–...Au trecut, vor trece, îi preluai vorbirea (în timpul acesta, doamna Pavel îşi dădea mai departe în cărţi), dar lipseşte un Balzac, un Dostoievski, un Tolstoi al nostru, care să le aducă la lumină posterităţii; vom rămîne astfel fără martori şi cine ne va mai crede peste o sută de ani?”


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram