Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Interviurile VR
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Comentarii critice
MATEI VIŞNIEC – SAU DESPRE EMPATIA CARE FACE DREPTATE - FLORIN CARAGIU
Volumul Oraşul cu un singur locuitor (Paralela 45, 2004) de Matei Vişniec cuprinde poeme selectate din volumele La noapte va ninge (1980), Oraşul cu un singur locuitor (1982), Înţeleptul la ora de ceai (1984), Poeme ulterioare (2000), şi alte poeme -„firimituri de la masa poetului”.
Nicolae Manolescu remarcă gravitatea poeziei lui Matei Vişniec – ca dominantă în raport cu înclinarea spre joc, regăsind în ea trăsături ale „filosofiei” soresciene, cu diferenţa temperamentală dată de tonul „rezervat şi trist, fundamental melancolic” din poezia lui Vişniec: „Soresciene nu sunt atât motivele (ce par a fi, în primul rând, la Matei Vişniec, violenţa şi absurditatea existenţei), cât amestecul de seriozitate şi de farsă, aspectul de badinaj al versurilor, enormităţile strecurate abil în mijlocul locurilor comune, anumite «trouvailles»-uri sau poante poetice”. Alex Ştefănescu remarcă, la rândul său, paradoxala coexistenţă poetică, realizată cu o graţie stilistică inconfundabilă, a clarităţii (enigmatice) şi neliniştitorului, inteligibilitatea străbătută de „o adiere de stranietate”, în genul lui Kafka sau Salvador Dali.
În volumul Eseu despre textul poetic (Cartea Românească, 1988), scris de criticul Marin Mincu, i-a fost rezervat un loc aş spune special poetului Matei Vişniec, încă din faza debutului. Deşi, cum bine ştim, fascinat de analizele imanente menite să pună în valoare textul independent de autor, criticul pare că a procedat exact invers, atunci când referindu-se la poezia lui Matei Vişniec, a început prin a-l descrie psihologic şi chiar fizic pe autorul însuşi. Astfel, sunt vizate „taciturnia şi aparentul anonimat al persoanei, aproape nefireşti”. Tânărul e „de o valoare nefirească, având o mişcare nezgomotoasă (invers de cum ne obişnuisem prin tradiţie), o alunecare cvasi-impersonală printre ceilalţi, fără a părea că dă vreo importanţă celor scrise sau spuse de el, cu o privire atentă la cei din jur, s-ar spune chiar prea respectuoasă” (p. 60). Acest portret fizio-gnomic are, fără doar şi poate, densitatea şi specificul unui punct enigmatic în care, paradoxal, se estompează distanţa dintre psihologie şi poezie, dintre eul psihologic şi eul poetic. Nu întâmplător ochiul scrutător al criticului s-a oprit asupra acestei privelişti semnificative. O dată cu Vişniec mai ales – ni se spune – „poezia depăşeşte metoda ironică, trecând la registre din ce în ce mai grave. (…) Situarea conştientă în interiorul actului textualizat nu mai este doar ironică (chiar dacă se înfăţişează şi sub aceste aparenţe), ci foarte gravă, aş spune tragică” (p. 60).
Dintru început, ceea ce surprinde plăcut cititorul pe durata lecturii acestei poezii este tocmai „cuminţenia” ei „post-post-modernă”, prin imersia naturală şi existenţială în viaţa imaginarului. Nicăieri nu aflăm semnele de isterie specifice demascatorilor de ficţiune şi nici aluziile autoreferenţiale sinucigaşe cu care ne-am obişnuit, care pun textul poetic în condiţie de scurtcircuitare şi prin urmare de nefuncţionalitate. Matei Vişniec e, din fericire, „omul picat din lună” (şi chiar conştient fiind de acest fapt şi chiar arătându-se astfel, o face cu o conştiinţă necorozivă, ce subîntinde – ca şi insesizabil – fenomenul fericit la care ea pare că se referă).
Starea poetică, în specificul ei cel mai pur şi în clasicitatea înţelesului ei, presupune o descentrare a eului psihologic din graniţele intereselor (care sunt de fapt nevoi) imediate. Devenim poeţi ca şi când ne-am îndrăgosti; şi încă această comparaţie rămâne cu totul insuficientă, dacă ne gândim că revărsarea eului poetic e – inevitabil şi instantaneu, prin mişcarea de împingere înainte a înţelesului acţionat de formă – infinit mai largă decât polarizarea sexuală (Marin Mincu ar fi spus că este, în acelaşi sens, „agonică”, adică nemăsurat de penetrantă existenţial).
Fenomenologia trăirii poetice se remarcă prin însuşiri similare cu starea de „îndrăgostire”: de la Stendhal încoace, putem cunoaşte ce înseamnă „bine descris, acel fenomen de cristalizare”, sau o „reprezentare compulsivă” (Zwangvorstellung), în dragoste. „Înţeleg prin cristalizare”, a afirmat Stendhal în De l’amour, „o anume figură a imaginaţiei care face de nerecunoscut un obiect, cel mai adesea destul de obişnuit, făcând din el o fiinţă aparte”. Ca eros paradoxal ce aspiră să se repartizeze uniform pe întreaga suprafaţă a existenţei, poezia aspiră inevitabil să fie o privire aruncată lumii din direcţii opuse, fără a privilegia pe niciuna. Asta înseamnă, de fapt, a ieşi din graniţele eului minor. În universul poetic locuit de Matei Vişniec, acest principiu poetic funcţionează, s-ar spune, optim. Personificarea şi antropomorfizarea, ca figuri poetice, sunt obligatorii pentru a recepta cum se cuvine acest nou raport cu existenţa, conform căruia „celălalt” este la fel de important ca şi „mine”, ori, altfel spus, „altul” devine în raport cu „mine” o fiinţă în sine, încetând să fie un simplu obiect utilitar. El suscită atenţia mea şi devine în chip poetic vizibil numai atunci când înstrăinarea şi fami­lia­rizarea, ca două puteri totodată opuse şi complementare, ajung să surpe fundamentele unei psihologii prin definiţie egoiste. În acest moment, în care existenţa nu mai apare – psihologic! – divizată antagonist în „self” şi „non-self”, eul poetic nu mai e capabil să reacţioneze aversiv şi unidirecţional conservator. El devine apărătorul tuturor în chip egal. Poetul îl apără pe animal, înaintea dominaţiei omului, dar nu pentru că ar avea – dinainte pregătită – o teorie justificatorie în acest sens, ci tocmai fiindcă stă în natura poeziei ca să deschidă lumini asupra chipului fiinţei, cum ar fi spus Heidegger.
Poezia ne arată ce este natura, făcând să ţâşnească din adâncimile spiritului un pre­ci­pitat de imagini, cum se întâmplă în acel fenomen de cristalizare descris de Stend­hal. Or, această dis-poziţie de a vedea altfel lumea, care se manifestă cu putere, e cri­te­riul sensului şi al adevărului în artă. Sensibilitatea poetică poate duce cu gândul la plas­tilina în materia căreia o amprentă se adânceşte, lăsându-şi pentru totdeauna chi­pul. Regăsim şi aici natura pasiv-activă a sufletului erotizat. Temperament impre­sio­na­bil şi totodată spirit rafinat, Matei Vişniec nu dă curs efuziunilor afective ele­men­tare, pen­­tru că nu renunţă niciodată la luciditate. Nu se lasă pradă nici voinţei de a schim­ba ime­­diat lumea, după nostalgii, dar nici nihilismului opacizant. Mai degrabă îl c­a­ra­c­te­ri­zează un tragism nostalgic, permeabil la lumină. Găsim cu totul remarcabilă la acest spi­rit poetic disponibilitatea de a-l primi pe celălalt aşa cum e el. Pentru asta, poe­tul nu tre­buie să facă altceva decât să se lase purtat de mişcarea liberă a intuiţiei poe­tice. „În ten­tativa ei de a capta fiinţa autentică (aceea care este), poezia nu mai co­mu­nică doar niş­te mesaje semantice sau numai nişte mesaje formale, ci chiar nişte me­saje ‘bio­lo­gi­ce’, prin care textul reîntemeiază realul” (p. 33). Luminoasă, duioasă şi tra­gică la mo­dul sentimentului „mixt” e perspectiva poetică deschisă asupra animalului uri­aş, uşor lo­vit la frunte, cu membre subţiri şi aripi imense. Umanizarea aici exprimă re­găsirea „ce­luilalt” în gestul uman, care l-a asumat afectiv şi erotic. Orice fiinţă cu ade­vărat iubită tinde să fie „căutată” şi regăsită, „omeneşte”, „ochi în ochi, mână în mână”.
Poezia aduce în prim plan singularul, nevăzutul, ceea ce pentru mulţimea de oameni beţi şi gălăgioşi, deşi e prezent lângă ei, rămâne mereu ignorat. Perspectiva de aproape şi imaginea mărită ţin de fenomenul de hiperventilare a sângelui pneumatizat. Nu vom greşi afirmând că poezia, cu tot ce are ea mai specific, se manifestă ca o putere a sângelui şi a spiritului întreţesute strâns, prin care eul poetic nu se poate abate de la a cuprinde lumea, atras fiind să-şi investească fiinţa până în capilarele ei nevăzute. Poeticul respiră amplu prin această continuă modificare de perspectivă, ca şi prin mişcarea de alternare paradoxală a planurilor, când luminate, când întunecate, altfel decât suntem obişnuiţi. Acestea sunt câteva trăsături ce compun fenomenologia unor determinări, de natură prereflexivă şi chiar înrădăcinate în tendinţele organice, prin care existenţa se lasă văzută şi simţită altfel.
Posibilitatea de a vedea prin poezie altfel existenţa stă înscrisă aşadar în reacţia umană originară, nereducându-se la un construct artificial întreprins exclusiv de intelect. Plecând de la acest nivel, poetul asistă mirat la evenimentul spontan al deplasării pragului de conştiinţă către o receptivitate mult lărgită, atât sub aspectul extensiunii, cât şi al intensiunii. În această situaţie, vederea poetică se impune cu puterea sensului neconvenţional ca o unitate indisolubilă a imaginii şi a semnificaţiei. Un semnal hipersensibil îi transmite poetului spaţiul liber dintre deget şi inel, loc infim prin care totuşi se poate trece şi respira.
Delicatul Matei Vişniec ne lasă convinşi de faptul că respiraţia poetică devine posibilă tocmai în locurile unde aparent nu există spaţiu sau lumină, în acele zone închise sau irespirabile, aşa cum ne apar de obicei. Remarcăm o fericită disponibilitate de a găsi semnificaţia în regiunile existenţiale nu atât marcate de derizoriu (pentru că scriitorul nu e în nici un caz obsedat de opoziţii cu orice preţ), ci mai degrabă în acele locuri chiar mai puţin „vizibile” decât derizoriul. Animalul, de pildă, ca un intermediar între animat şi inanimat, între fiinţă şi obiect, captează atenţia. El devine exponentul generic al unei întregi lumi doar „consumate” de om şi nepreţuite în sine. Frecvenţa cu care apare este impresionantă, mai ales sub aspectul tehnicii poetice cu care imaginea a fost valorificată: în detaliu fin sau ca imagine de ansamblu, când „prea mare” pentru a fi în perspectivă (şi în acest caz comunică un tragism aparte), când „prea mică” (sub forma, de pildă, a unui desen cu ochi de ied), încât nu se ştie ce reprezintă. În sfera atotcuprinzătoare a empatiei poetice exclude antagonismul şi resentimentul. Poetul asistă cu mirare la scurgerea sângelui în iarba care tresaltă de bucurie ca şi eliberată şi se miră totodată de „neputinţa” omului.
Starea de mirare, afină cu angelicul, constituie o figură emoţională cheie pentru descifrarea semnificaţiei fundamentale care ne este propusă de poet. Vocaţia de dra­maturg a lui Matei Vişniec transpare şi în poezia sa. Remarcăm abilitatea şi naturaleţea punerilor în scenă, totodată în ceea ce priveşte dialogurile, marcate, cel mai ades, de autoironie, valorificarea cu precădere a poziţiei în spaţiu în care sunt aduse fiinţele sau obiectele pentru a exprima astfel o semnificaţie vitală. Între singurătate şi uniformizare există oraşul cu un singur locuitor, absurd şi oniric (motivul este preluat din Gellu Naum, vezi d. ex. poemul Crusta).


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram