Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Clasici revizitaţi
 
Interviu
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Civica
 
Cărţi paralele
 
Note din lăuntru
 
Restituiri
 
Post/Centenar
 
Viaţa literaturii
 
Recenzie
 
Premiul Goncourt 2010
 
Cronica literară
 
Cronica traducerilor
 
Cronica ideilor
 
Cartea de religie
 
Cronica plasticii
 
Cronica filmului
 
Spectator
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
VIEŢI DE REZERVĂ - SIMONA VASILACHE
Toţi câţi încap în romanul de debut al Adinei Rosetti, Deadline (Curtea Veche, 2010), amână ceva. Prânzuri, concedii, passe-temps-uri plăcute, căi pe care un talent anume şi le cere. Cu un cuvânt, viaţa. Viaţa liberă, în care (au! trainingurile de time management!) 20% din îndatoriri nu consumă 80% din resurse. Viaţa lor efectivă, în schimb, e o însăilare de răstimpuri tot mai lungi în care nu-şi mai aparţin. De timpi închiriaţi. Pe o simbrie oarecare.
Ceea ce nu înseamnă că Deadline e o filosofie. O nuanţare romantică a unei proze de fiecare zi. Este, în primul rând, informaţie, imensă rezervă structurată de fapt divers. Spun structurată fiindcă Adina Rosetti nu adoptă tehnici bruscate, care să-i ameţească pe cititori cu flash-uri dintr-o realitate niciodată digerată pe deplin. Dimpotrivă, ţine foarte bine firele unei acţiuni pe mai multe planuri, mărturisind, în feluri diferite, aceeaşi dramă: de-a te consuma fără să te împlineşti.
Ce se întâmplă, deci? O tânără angajată de nădejde a unei corporaţii moare de epuizare, prinsă cumva între două goluri. Anonimatul relaţiilor de serviciu, unde oameni care împart multă vreme din zi acelaşi open space se cunosc foarte superficial, şi conturul tot mai străveziu al existenţei ei extra-corporatiste, agăţată de o datorie difuză, de o rutină bolnăvicioasă, care se autoîntreţine. Anonimatul, un soi de cruţare a vieţii adevărate cu preţul, final, al pierderii ei în nesfârşite eschive, e un alt numitor comun al existen-ţelor din Deadline. În jurul Mirunei Tomescu, victima, plutesc speculaţii, pentru cei mai mulţi din cei cu care se intersectează e o prezenţă ştearsă, cu ale cărei dedesubturi nu se face să-ţi dai osteneala, fiindcă nu-ţi pot pregăti nici o surpriză. Şi iată că senzaţionalul loveşte unde nu te aştepţi. Însă nu senzaţionalul de presă, care se stinge repede şi fără urmări, e cel care o interesează pe Adina Rosetti, ci ecoul unei asemenea întâmplări în vieţile unor oameni – cunoscuţi ai ei sau co-interesaţi pe moment – care nu sunt în prima linie a opiniei, dar se străduiesc să-şi câştige dreptul la cuvânt. Democratizarea media, prin aşa-numitele new media, ori social media (bloguri, reţele & co.), e surprinsă în roman cu tot amestecul ei de explozie a accesului nu doar la informaţie, ci şi la autopropulsarea, relativ facilă, în centrul atenţiei, şi de frustare, de predică în deşert. Forul interior, în care toată lumea comenta, înainte vreme, fără ca asta să işte vreo acţiune, se mai lărgeşte cu încă câţiva, membri ai vreunei comunităţi virtuale, sau ai comunităţii reale, debranşate de la cultura organizaţională în pauza de ţigară. Şi tot nu se întâmplă nimic.
Am mai spus-o, marea trăncăneală a lui Caragiale stăpâneşte şi această lume nouă. Nu degeaba prima replică pe care o primeşte un blogger visător, aspirant în secret la regie de film, care vrea proteste de amploare împotriva exploatării corporatiste, este clasica amice, eşti idiot. Şi lumea se împarte, inevitabil, între cei care iau viaţa uşor, trecând cu dublă măsură peste prăpastia dintre ce fac şi ce cred (dacă mai cred, cu adevărat, ceva) – Florin de la PiAr e un perfect cameleon de seră – şi cei care caută ori un sens, ori o scăpare. Augustin Dună, şeful direct al Mirunei, spre care se îndreaptă revolta difuză a lumilor reale şi virtuale deopotrivă, împleteşte această dramă printre iţele ceva mai complicate ale eşecului personal, în relaţia cu Laura.
Deadline e un joc de dezamăgiri. De proiecte personale deraiate. Într-un fel, aminteşte de Să nu mă părăseşti, romanul lui Kazuo Ishiguro. Acolo, clonele, experimente create pentru a fi donatori de organe, îşi realizează treptat condiţia, şi suferă aflând cât de inutile sunt sentimentele şi amintirile lor omeneşti, care le înalţă peste rostul pentru care au fost concepute. Normalul ajunge, aşadar, ceva care deranjează, în alcătuirea acestor sacrificaţi cu bună ştiinţă, făcuţi să-i ajute pe ceilalţi într-un mod foarte funcţional, unde nu încape vorbă de altruism sau de dăruire. Tot cam aşa se întâmplă lucrurile în corporaţia atotstăpânitoare, aceea pe care romanul Adinei Rosetti, şarjând puţin, o anticipează (vreau să cred că realitatea nu e, încă, întocmai asta...).
Nişte vieţi ca oricare altele, copilării fericite în orăşele de provincie, apoi studenţii boeme, clădind din planuri avântate cariere de oameni serioşi. Deodată, totul se spulberă, în discuţii în doi, sau de unul singur, despre cum ar fi fost să fie şi cum este de-adevărat. E cazul lui Augustin şi al Laurei, el un ambiţios, sperând să evadeze după încă o treaptă – dar, în ceea ce se cheamă management de carieră, treapta aceea se tot amână.... – ea o „fericită” retrăind altă vârstă, când bucuriile mărunte, fără bani şi fără obligaţii, îi stăteau bine.
Şi, peste toate poveştile particulare, un dressing(sic!) de libertate zăpăcită, când nimeni nu poate să spună cum e mai bine, fără să se expună oprobriului general. Sentimentul ăsta de mănăstire Thélème, înconjurată însă de nenumărate restricţii parşive, pe care ai putea să le anulezi şi totuşi n-o faci, e foarte bine surprins de Adina Rosetti în lumea virtuală, o agoră a curajoşilor anonimi. Acest nou tip de fantastic – nu e totul cu putinţă în se-cond life? – foarte firesc în sine, şi foarte firesc preluat în roman (o spune Răzvan Petrescu pe ultima copertă) umple sincopele unei realităţi neîndestulătoare. Oameni de toate soiurile se defulează în această causerie accesibilă şi ineficientă. Prin ea, Adina Rosetti reciclează un personaj aproape omniprezent în romanul realist: gura-lumii, oricum s-ar fi numind. Ciorovăiala de pe bloguri ajunge să consune, la întâlnirea a două convenţii, cu bârfa orăşelului de provincie unde Miruna este înmormântată, cu măruntele curiozităţi ale vecinilor din bloc, cu tot ce înseamnă, în feluri identic-diferite, pierderea de timp pe seama, întotdeauna, a altcuiva.
Convenţia, pesemne, este recunoscută şi respinsă doar când iese din uz, aşa încât rătăciţii printre monitoare nu-şi dau seama cât de mult, în fond, le seamănă acelor provinciali pe care-i scoate din monotonie ineditul vreunei înmormântări. E o pierdere de substanţă umană, la urma urmei, un vid de concreteţe în relaţiile din care nu rămâne mai nimic: „Încercam să reînvii câteva amintiri cu şi despre Miruna, dar, oricât de mult mi-aş fi scormonit memoria, nu găseam decât imagini şterse care se suprapuneau unele altora, ca un set de fotografii-polaroid uitat într-o valiză: seri târzii petrecute împreună la birou, lucrând la acelaşi raport, prânzuri comandate pe internet şi mâncate pe un colţ liber de birou, drumuri către clienţi, eu conducând maşina firmei, ea cu laptopul pe genunchi, punând la punct ultimele detalii înaintea vreunei întâlniri de afaceri.” (p. 79). Situaţii stereotipe în care, în-tr-adevăr, nimeni nu e de neînlocuit.
Şi, în lumea asta înnebunită după progres, în care „le-am renovat părinţilor casele, convingându-i să arunce naibii toate vechiturile care ne aminteau de copilăriile noastre sărace” (p. 82), apare dintr-o dată un colec-ţionar. Zaim e o surpriză poate mai mare decât moartea Mirunei. Viaţa lui de subversiv anonim e singura în care mica furtună stârnită de nefericita împrejurare închide o buclă, rotunjeşte un destin. Zaim e un vagabond din vocaţie, opusul tuturor carieriştilor cu care se intersectează întâmplător, singurul cu adevărat liber şi care ştie ce vrea. Nişte colaje inutile, în care-şi bate joc de istoria inutilă prin care a trecut, îl aduc, pe repede-înainte, în centrul atenţiei. Lumea lui broadcast yourself, neputincioasă în cazul Mirunei, îi oferă, lui, o şansă. Filmuleţul postat pe internet de ochelaristul cu ambiţii de regizor îl face om. Şi nu mai aflăm ce se întâmplă cu el, pe când pe ceilalţi îi vedem recăzând treptat în viaţa lor de dinainte. Complăcându-se pe jumătate, şi regretând tot atât, ca motanul Ben, al Mirunei, tânjind după porumbei, dunga de libertate întrezărită.
Una peste alta, fără, poate, efectul de poezie al unui înger cu chipul Mirunei care se odihneşte pe turla bisericii şi fără epilog, deşi degradeul de amintiri din viaţă cu impresii panoramice din post-viaţă e, uneori, reuşit, romanul de debut al Adinei Rosetti trece, cu prisosinţă, şi proba selecţiei faptelor, mişcându-se foarte abil în registre binişor diferite, şi pe aceea a închegării unei poveşti, aşa-zicând cu materialul clientului. Ceea ce propune Deadline nu este o teză – deşi putea foarte lesne s-o apuce într-acolo – ci un inventar de opţiuni, de istorii personale cu final incert. Avându-le înainte, ca posibile trasee de existenţă, fiecare e dator să-şi trăiască viaţa.


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram