Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Clasici revizitaţi
 
Interviu
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Civica
 
Cărţi paralele
 
Note din lăuntru
 
Restituiri
 
Post/Centenar
 
Viaţa literaturii
 
Recenzie
 
Premiul Goncourt 2010
 
Cronica literară
 
Cronica traducerilor
 
Cronica ideilor
 
Cartea de religie
 
Cronica plasticii
 
Cronica filmului
 
Spectator
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
SUB-STRAT „MITIC” - VIORICA RăDUţă
Romanul lui Constantin Ciucă, Regele cu pene, Cartea Românească, 2009, deşi debut în proză, indică o mânuire matură a temelor livreşti, a procedeelor narative multiple, a decupajelor bine montate pe ansamblul epic, a descrierilor şi momentelor cotidiene sau onirice într-un carusel stăpânit de autorul care învinge livrescul în propriul sau teritoriu, donquijotismul, prin marca realităţii supusă unui asediu de optică/viziune. Titlul aminteşte zeul Quetzalcoatl, cu variaţiile sale, şi la scriitorii care preiau mitologia „şarpelui cu pene”, dar autorul de faţă fixează modelul în ipostaza de-„căzut”/ă, ca la „Ultim@vrăjitoare” de Alina Nelega, prin Don Stephano, personajul după Quijote, transportat într-o realitate banală foarte, ca într-o odisee minoră, printr-o Spanie mai mult a numelor sau toponimelor decât una autentică, în măsura în care e vorba de un non-loc, de fapt.
Cartea este, cu tot livrescul intabulat la distanţă (aluziile quijoteşti sau homerice sunt destule), întâi cronica unei realităţi de oriunde, fie hispanică, la suprafaţă (oricând românească în adâncime), una fără identitate, prin urmare comună, fie şi comunistă, cu micile apocalipse ale marginilor, persoane, locuri şi evenimente, pe un fir nu atât amplu, cât plin de surprize şi capcane, într-o naraţie condusă pe o porţiune plată, ca apoi să fie placată de oniric, fantasme, ambiguităţi, dublă, cu bizarerii optice. Asemenea compoziţie trage, de o parte, spre „realismul plat” al valului ego, de alta, spre un dincolo (ca la Don Quijote lecturile) iluzoriu şi grotesc, pe urmele unui Cărtărescu, cu care aduce şi instrumentaţia/viziunea catoptrică a visătorului nebun în plonjările sale prin cotidian, continuu dublat de iluzii ubicuitare.
Volumul are două „părţi” care poartă titluri anume, Etajul de purpură şi Fructul zemos, evocând două iubiri „cavalereşti”, pentru Dulcineea şi Nausicaa, personaje uşor de recunoscut în costumaţia lor livrescă, construite pe schema lui Ortega Y Gasset, însă, cu „iubitorul” Don Stephano şi cu iubitele în „stare de graţie” (doar în viziunea personajului), trase din fauna cea cotidiană, chiar periferică, fecioare-neveste, pline de nerv feroce, trădătoare, mai degrabă în spiritul grotescului cantemiresc al Helgei, cu plusul de frivolitate, polemic versus personajul cervantesc sau homeric. În scenele erotice autorul distribuie, însă, pe muchie, sacrul şi profanul („orgia” din „grâu”, în Natura Mater, cu Nausicaa, are, de pildă, un substrat mitic evident). Doar „regele” rămâne, prin stările meditative, onirice, nevrotice, mai ales prin iluziile de vedere „înaripată”, întreţinute optic (linie cărtăresciană), adevărata fiinţă „de aer”, cu acces la starea grotescă de înger, plutitor, şi la propriu, în ale existenţei, inadaptat „particolelor elementare”, houellebecq-iene, mecanicii vide a cotidianului. Tocmai realităţile sunt „mori de vânt” pentru acest Don Quijote postmodern, în ruptură ont(olog)ică faţă de propriile lecturi, dar şi dublat de balcanisme, oricâtă „geografie” hispanică ar menţiona autorul pe faţa texturii.
Naraţiunea a două iubiri, pe fundalul terţei povestiri a Maicii diabolizate, cu tratamentul său pervers, aleatoriu, debutează cu starea de însănătoşire/distanţare a lui Don Stephano din El Hospital Central de Todos Santos, Cordoba. Personajul îşi afirmă un crez antiquijotesc, în urma acestei terapii, cu care se va reîntâlni la sfârşit, convins „de lipsa de înţeles a poveştilor citite, precum şi de inutilitatea multora din faptele pe care le săvârşise”. Dar desfăşurarea evenimentelor demonstrează contrariul, numai că, în locul cărţii-model de vieţuire, nebunia-iluzie are în vizor iubirea de două ori profană, cu exemplarele ei decăzute din statura cea înainte mergătoare, idealizată. Don Stephano concepe o scrisoare fără de răspuns iubitei, urmare a rupturii cu ea, datorată unui fapt cotidian, mersul la aprozar (nu ajunge să mai cumpere zarzavat datorită cozii „comuniste”, alegoric tratate ca „animal”). Secvenţele reale, cele de la conac, din apartamentul „fetelor”, de la cârciumă, terasă, hotel etc., din alte locuri comune, sunt invadate, narativ dublate, cu viziunile personajului care dispune de o instrumentaţie catoptrică întru iluzie existenţială (în capitolul 4 chiar albastrul cerului devine „o lentilă… prin care privirea lui secretă călăto-rea…”). Formula de scris şi trăit este, prin urmare, așezarea peste real, profan, a viselor, nevrozelor, uneori chiar „complexe”, cum e cel al lui Oedip, finalizat cu figura Maicii Antoaneta, psihologul diavol, a treia „fiinţă de aer” à l’envers, iubită posibilă în alt spaţiu exotic, Africa. În finalul cărţii, altă externare este tot iluzorie, cu fuga de realitate a lui Don Stephano într-o continuă călătorie mentală. De fapt, mintea, explicit şi concret („O clipă mintea i se populă vizual cu chelneri, debarasatori, barmani…”), devine cel mai asiduu instrument de bizarerii, mai întâi optice, mai apoi de viziune, pe urmele lui Don Quijote, cel teleportat în mecanica stridentă a cotidianului, cu figuri de ghetou, dar şi de subconştient, cu visări, proiecţii, obsesii trecute şi rememorate peste „actualităţi”, nu mai puţin groteşti. Întâmplarea cu zarzavatul e plasată, de pildă, în cadrul primului episod erotic, dar coada, vestita noastră tortură comunistă, e tratată, ca să nu-l amintesc pe Florin Sicoe, dublu, ca „figură”, metaforică forte, în situaţie de concretă. Iată un pasaj, demn de o caricatură colectivă: „Acolo era o coadă mai mare decât toate cozile. Adică un animal lung şi nervos în care foarte mulţi oameni se împingeau unii în alţii şi se scărpinau. Cam o sută de bărbaţi şi femei (…). Atunci s-a iscat o debandadă anxioasă şi o vociferare a întregului animal în limba acelui animal (…). Oamenii se sudau…”.
E vorba de o anume tehnică, şi narativă, şi existenţială, totodată, a modificării, de-formării evenimentelor, oamenilor, peisajului, printr-o catoptrică/vedere strâmbă, bine mânuită în decupaje, suspans, schiţe caragialiene, momente de dramă cotidiană a Cavalerului. Fantasmele bărbatului în plin cotidian, colocvialitate joasă, o plimbare cu iubita, destăinuirile către Maica Antoaneta, mama devoratoare, obsesia copilului ori soldatului în clipita lor de iniţiere erotică, toate sunt strecurate sau placate printre/peste cele banalităţi, adormitoare de conştiinţă dar neadormite pentru puterea lor de iluzionare, egal trăire dincolo de realitate, a personajului. Tocmai această suprapunere de proze, tip ego cu aceea cărtăresciană, oniric-iluzorie, cu imagini bizare, de coşmar, vise propriu-zise, nevroze povestite întretăiat, cu anticipări şi reluări dozate, când măiestrit, când artificial, cu intertext şi paratext, fac un melanj narativ şi descriptiv demn de un romancier cu multiple suprafeţe, căutător de efecte şi defecte umane ori de vedere-viziune plată şi deformatoare deodată. În fantasma, excepţional condusă a episodul „Nepal”, de pildă, Don Stephano e situat între Femela Fleur şi Femeia Agnes, cu aluzii mitice inversate, caricate. Momentele de pe terasă şi din hotel, momentele rememorate, trăirilor, nevrozele se petrec la marginea fantasmei, în compunere dublă, real-iluzoriu. Şi aceasta datorită elementelor devenite, nu mai puţin de cinci ori, „oglindă de buzunar concavă”, cu efectul („deformările de rigoare”) anamorfotic scontat. Şi ceasul, şi râsul Femeii Fleur („în râsul ei…o jumătate a feţei îi este roşie, cealaltă verde ţipător…” etc), şi ochii acesteia, femeia însăşi „cu faţa ovală” sunt numite oglinzi, toate strâmbătoare. Ne situăm, după Orbitor, într-un baroc al imageriei catoptrice (chiar şi cea mentală este încadrabilă aici).
Autorul impune o naraţie din suprapuneri, cu tehnici romaneşti duble, cu mărunţirea imaginilor, evenimentelor cotidiene, de interior, peste cele onirice, peste momente nevrotice, coşmareşti, vizualizate deformat datorită „instrumentelor” folosite, urmare nevoii sale de iluzionare, o altă formă de înstrăinare contemporană. Lucrând omul şi existenţa la distanţă de modele, în ecou totuşi, autorul aduce iluzionistul personaj în mecanizare, înstrăinare actuală. Lumea bine stenografiată a senzaţiilor au o abstractă (şi poetică) desfăşurare, metafora pare prea placată pe cotidianul fără substanţă mitică, trupul, chiar al oraşului, e o poză, „cotidienele” distrug, uneori livrescul, dar decupajele, rupturile narative,”oniricele” sunt atent distribuite, kitsch-ul uman, peisagistic, portretistic asemenea, epicul pe episoade scurte creează aşteptări de poveste (şi poveştile chiar vin), momentele trecute se i-luminează în actualizări, proiecţiile sunt răsturnate prin ochii profani ai minorilor, mahalagiilor, chiar locurilor cenuşii, invadate într-un ritm drăcesc de viziuni bizare. Simplu, pe fereastră, de pildă, Don Stephano vede chipul Dulcineei în compoziţie arcimboldiană, dublă: „O piele perfectă, caldă şi lipsită de orice denivelări sau bube atât de comune pielii omului; pulpe cu o carne tare şi atât de vii, încât păreau nişte trupuri de delfin alunecoase (…); glezne atât de subţiri şi delicate, încât în visele lui Don Stephano tinerele căprioare din pădurile umbroase ale Andaluziei se înverzeau de invidie”. Instrumentele catoptrice se multiplică întocmai ca în proza lui Cărtărescu, până şi personajele sunt puse în iluzie optică-vizionară, cum ar fi, la prima întâlnire, chipul mic al fetiţei care va deveni viitoarea iubită. Orice element capătă atribute catoptrice strâmbe, ca în anamorfoză. Iată tot figura Dulcineei, cu modificări în spuma cafelei de dimineaţă: „Din cauza spumei care se învârtea”. Nevoia de iluzie devine ontologică pentru Don Stephano, care îşi stabileşte regatul în permanenta confuzie, postmodernă dumneaei, dintre cotidian (chiar microbiografeme) şi iluzie, cu un învins de profesie şi cu livrescul secondat de fantasme ale contemporaneităţii peste „realisme” de factură ego.
Regele cu pene, acest şarpe…mitic, împământenit, convenţional în Spania, aproape autohton, aş spune, este un roman complex şi impune un scriitor format.


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram