In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Spectator
BAZAR TEATRAL - NICOLAE PRELIPCEANU Dup` atâta frig și ploaie, pardon, după atâta timp, s-au adunat premierele în capul bietului spectator, care nu a fost în stare să aleagă decât câteva dintre cele din ultima lună, pentru a le da aici în vileag, cu relele și cu bunele lor. Mă uit la programele de sală și constat că, din păcate, nu pot da seama decât de spectacole care s-au ținut în București.
Furtuna de Shakespeare
La Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, am văzut Furtuna lui Shakespeare, în varianta abreviată a lui Victor Ioan Frunză, o viziune rapidă și sintetică asupra celebrei și lungii piese a Marelui Will. Cu numai patru actori, Ioana Barbu, George Costin, Alexandru Ion și Sorin Miron, Victor Ioan Frunză și Adriana Grand (decor și costume) au făcut minuni, prezentând un spectacol spumos, o parodie în fond, dar care păstrează, cum făceau adevăratele parodii de pe vremuri, toate caracteristicile originalului. Axa spectacolului, sau punctul de vedere din care se abordează totul, este grupul de marinari eșuați pe insula lui Prospero și modul în care ei percep realitatea, deformată de vrăjile acestuia. Și trebuie spus că actorii, îmbrăcând când chipul unuia, când pe cel al altuia, au dat tot ce au avut mai bun (oare le-a mai rămas ceva?) și a ieșit un spectacol pe cinste. Furtuna nu e una într-un pahar cu apă, ci este, foarte ingenios, oglindită într-un geam, acolo începe și acolo se termină, acela e ecranul pe care-l dirijează Prospero și tot acolo vede și Miranda ce se întâmplă. Sigur, într-o traducere mai nouă, beneficiem, ca spectatori, și de celebra replică din care reiese că...suntem făcuți din materia din care visele-s făcute (aceasta e o retraducere, personală, și din memorie, pe deasupra). Totul, însă, într-un perimetru de 10 metri pătrați, sau cum spune Adriana Grand în textul său din caietul program, „magie în sufragerie”. În acest spațiu, detaliile sunt simbolizate prin obiecte caracteristice fiecărui mediu pe care trebuie să-l întruchipeze. Performanța nu e numai a actorilor, e și a regiei, firește, și a scenografiei. În fine, adaptarea este o operă colectivă, versiunea scenică e semnată „Victor Ioan Frunză, asistat de George Costin și Sorin Miron”. Ca-ntotdeauna, un spectacol regizat de Victor Ioan Frunză este de luat în seamă. Pentru că el nu lasă piesa să doarmă în continuare, ci o trezește, o scutură de-i merg fulgii, dar mai ales de praf, chiar când nu e neapărat necesar, cum era cazul cu capodopera cea lungă a lui Shakespeare.
Mantia de stele
Nona Ciobanu montează la Teatrul Mic un spectacol baroc, balcanic, după cartea lui Milorad Pavić, Mantia de stele, îndrumar astrologic pentru citit. Totul este elaborat, lucrat până în ultimul amănunt, ceea ce duce – sau poate altceva – în final la o încețoșare a poveștii, oricum cețoase și pline de simboluri, unele nedescifrabile, altele trimițând spre mitologiile popoarelor din zona Balcanilor. Multe-multe personaje, cu actori care sunt când unul sau una, când altul sau alta, încât te încurci la noile lor apariții, rămas la cele dinainte. Povestea alunecă fără să dea de veste chiar de fiecare dată, marcat, în alta și alta, cu pitorescul doar același, fiind vorba de aceleași teritorii pe care eroii le străbat sau, ca să fiu sincer, le străbate chiar povestea mai mult decât eroii. Imagini de o mare ingeniozitate, cum ar fi aceea a bărbaților fără cap și jocul lor cu sferele care li se așază în cele din urmă în loc de capete populează la tot pasul spectacolul, aglomerat și cețos el însuși, încât, totuși, până la urmă parcă te-ai întreba “ei și?” Actorii Cristian Iacob, Valentina Popa, Mihaela Rădescu, Claudia Prec, Ștefan Lupu, Petre Moraru, Cuzin Toma, Avram Birău, Radu Iacoban, Ruxandra Enescu, Viorel Cojanu, Simona Mihăescu, Ion Lupu, Bogdan Talașman, Ilinca Manolache, Radu Zetu, Camelia Văduț, Floarea Stănoi sunt angrenați, după puteri, într-o întreprindere dificilă, pe care n-aș spune că au și pătruns-o, toți, pe dinăuntru.
Sex on the bici
Piesa americanului John Tobias se vrea una bulevardieră și poate că este, dar după Dineul cu proști al lui Francis Veber, care se joacă la Naționalul bucureștean, spectatorul se așteaptă la ceva mai mult de la acest tip de piese și de spectacole. Povestea cuplului îmbătrânit care vrea să-și regăsească sexul pierdut este tratată destul de vulgar și din topor de autor, dar nici cu actorii nu mi-e rușine. Când îl pui pe Florin Călinescu într-un rol principal nu prea mai ai ce să aștepți, căci, eheu, eheu, nu mai e acel Florin Călinescu din anii ʹ80, care, tânăr actor, promitea mult într-un spectacol după Dario Fo de la Teatrul Odeon, dacă mai țin eu bine minte. Nu mai e, pentru că își compune destul de ciudat rolul, cu mișcări și inflexiuni ale vocii care vor fi făcând furori în altă parte decât pe scenă, care nu mai rostește destul de sonor cuvintele, astfel încât cam trebuie să-i întrebi pe vecinii de rând „ce-a zis, ce-a zis?” Cu mici insule de comic curat, restul e de natură să întristeze. Singurele personaje create cu talent și imaginație sunt cele ale Adrianei Trandafir și ale Andreei Grămoșteanu, aceasta din urmă o apariție proaspătă și absolut convingătoare, față de grațiile ofilite ale unor Doru Ana sau Sorin Medeleni. Spectacolul, o comedie pentru unii, este de fapt o tristețe, un pas pe loc inexplicabil pentru această regizoare, cândva speranță, Nona Ciobanu. În schimb, ce citim în program? Un text de Petre Țuțea despre eros și nici Nietzsche nu este lăsat să se odihnească, fiind convocat la petrecere.
De la Mantia de stele, așa cum e ea, la Sex on the bici (da, da, nu beach!), ce distanță totuși. Dar de la Povestirile din Canterburry…Și aceasta, tot la Teatrul Mic. Ai spune că Teatrul Mic se face și mai mic…
Doamna și specialistu’
O adaptare de Catrinel Dumitrescu după o idee de Pauline Daumale, cu Catrinel Dumitrescu și Carmen Trocan, regia de Radu Nichifor, la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, dar jucată și la Nottara, nu e un spectacol de aruncat. O comedie de tip bulevardier, cu acroșuri la public. Catrinel Dumitrescu într-un rol de instalatoare, grosolană la început, băiețoasă și efervescentă, în raport cu doamna cam fanată care își așteaptă alesul în seara de Anul Nou. Până la urmă, ați ghicit, alesul nu mai vine, iar cele două își petrec singure noaptea, plângând, fiecare în felul ei, una pe umărul celeilalte, deoarece și instalatoarea își pierde, cel puțin pentru moment, perechea, bărbatul nemaisuportând ideea că aceasta lucrează și când ar trebui să fie lângă el. Nu ai prea multe de spus despre un asemenea spectacol care, totuși, nu te lasă, în final, asupra dorinței de teatru, pentru că, fie și în forma aceasta mai ușoară, ți-l servește. Carmen Trocan, după o absență de pe scenă, după cum mărtusrisește în foaia-program, face față provocărilor unei actrițe cu mai mult aplomb și experiență cum este Catrinel Dumitrescu.
TEATRUL RECE
Un Iulius Caesar actualizat mult, după moda vremilor noastre, la Timișoara. Traducerea și adaptarea Peca Ștefan, că Shakespeare trebuie adaptat în zilele noastre. Adaptat, înțeleg, la limba epocii, deși nici traducerea lui Tudor Vianu, din ediția Shakespeare de acum vreo două decenii și ceva, nu era în limba cronicarilor. Dar ca să ajungi să-i spui cezarului, „Cezar, o să ți-o iei în cap”, admit, trebuie o adaptare.
Regia lui Alexander Hausvater face uz de toate mijloacele spectacolului politic, de la seminarul cu citate din politologi și gânditori precum Hannah Arendt sau Platon, dar și mulți alții despre politică, și până la discursuri ale lui Mussolini sau Fidel Castro, proiectate pe ecrane, în original, ca să zic așa. Actorii se zbat și se chinuie, unii pe alții și fiecare pe sine însuși, totuși tu, spectator, „rămâi la toate rece”. Oricum, revoluția care se desfășoară la un moment dat în spectacol, cu salve de automat și fum, amintește timișorenilor mai copți de un decembrie de acum 21 de ani și asta e bine. Că nu trebuie să uităm. Regia demontează atent mecanismul crimei politice, Brutus accentuează de mai multe ori că el a comis crima împotriva lui Cezar din dragoste pentru cetate și ca să nu lase Roma pe mâna unui tiran, altminteri îl iubește și îl admiră pe cel care amenința să devină imperator, ba chiar și devenise. În scopul obținerii unor efecte durabile, se folosesc și măști și alte auxiliare ale teatrului, plus un Răzvan Mazilu subliniind prin dans momentele tragice, cu mască și doar la final fără. Altfel, Ion Rizea face un Brutus plauzibil, Doru Iosif un Caesar oscilând între siguranță și nesiguranță, Colin Buzoianu e Cassius, Cătălin Ursu e un Casca extrem de mobil. De altfel, mobilitatea este caracteristica acestui spectacol, care nu sparge, totuși, bariera teatralului spre emoția artistică presupusă a prezida actul. Mișcarea rapidă și alura ritmică este semnată, ați ghicit, de Răzvan Mazilu, iar Victor Manovici, Romeo Ioan, Andreea Tokai, Alina Reus, Matei Chioaru, Ana Maria Cojocaru etc. se conformează cu aplomb și imaginație. Totul e impecabil, dar rece. Până și așteptatele artificii hausvateriene care își fac apariția la momentul oportun parcă subliniază răceala aceasta, pe care chiar tehnica impecabil folosită o subliniază. Dacă mă gândesc la nu de mult văzutul spectacol al lui Kordonsky de la Bulandra, cele două sunt la extreme, acela e lung și sentimental, acesta e scurt, ceea ce e, totuși, o calitate, și rece. Cine știe dacă nu e preferabilă răceala aceasta postmodernă căldurii cam înăbușitoare rusești.
