In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Spectator
DE TREI ORI C. MARE, DE TIPAR - NICOLAE PRELIPCEANU Camus, Caragiale, Cehov, iată trei dintre stâlpii teatrului din toate timpurile care s-au jucat toamna aceasta sub ochii spectatorului care vă scrie.
La Craiova, Caligula i-a dat prilejul lui László Bocsárdi să construiască un spectacol cu adevărat surprinzător şi care nu se uită cu uşurinţă, scene şi înfăţişări de pe scena naţionalului craiovean rămânându-ţi vii în minte mult timp după ce aplauzele au încetat şi ai ieşit din sală, ba chiar după ce te-ai întors la Bucureşti, pe un drum de noapte. Mi-ar fi greu să spun care dintre cei doi mari actori din generaţii diferite, Ilie Gheorghe şi Sorin Leoveanu, a fost mai convingător în demersul său. Sorin Leoveanu, un Caligula sui generis, cu o prestaţie absolut năucitoare în exprimarea stărilor sale de spirit, cu o rece subliniere a cinismului şi cruzimii aproape naturale, ale celui pe care-l întruchipează, a avut un final apoteotic, prelungit puţin peste necesităţi poate, cu baletul care, în piesă, durează câteva secunde. Transformarea sa de la o scenă la alta a subliniat interiorizarea rolului, cu posibilităţi pe care numai un actor de mare clasă le poate vădi. Ilie Gheorghe, în schimb, cu un joc foarte nuanţat şi exact, a trăit în faţa spectatorilor personajul duplicitar care este Chereea, apropiatul împăratului nebun numai pe jumătate, dar şi complotistul împotriva stăpânului său, atunci când lucrurile au depăşit de mult limita suportabilului pentru toată lumea. Spaţiul nu ne permite să-i cităm pe toţi cei care constituie, de fapt, materia acestui spectacol atât de evanescent totuşi, un Valentin Mihali, cel care se agaţă până în final de împăratul nebun, împărtăşindu-i soarta, sau Gabriela Baciu, revenită după o oarecare absenţă, în rolul Cesoniei, şi acest personaj apropiat lui Caligula, din dragoste, dar poate mai ales din lipsă de alternativă, aşa cum adeseori se întâmplă şi-n cazurile reale de dictatori şi anturajul lor. Ca să nu mai vorbesc de un veteran al scenei craiovene, Valer Dellakeza, şi de data asta strălucitor în rolul Senectus, sau de Adrian Andone (Metellus) sau Angel Rababoc (Cassius), Nicolae Poghirc, Claudia Nisipaşu etc. O revelaţie a fost tânărul Vlad Popescu, extrem de expresiv şi de convingător în rolul Scipio, o promisiune pentru roluri viitoare. Spectacolul a fost el construit de actori, dar nu trebuie uitat spaţiul în care s-a desfăşurat, decorul semnat József Bartha, care a construit un spaţiu la fel de schimbător ca şi personajele acestei piese ciudate şi neobişnuite despre dictatură, dar şi despre adevăr şi despre cunoaştere. Un spectacol admirabil, care va face ̶ sunt sigur ̶ carieră.
Al şaptelea spectacol pe care Silviu Purcărete îl montează la Sibiu e un D’ale carnavalului dezlănţuit, care, putem bănui, i-ar fi plăcut şi lui Caragiale, chiar dacă nici decorul şi nici actorii nu se prezintă aşa cum canonul teatrului din vremea când a trăit autorul piesei o cerea. Silviu Purcărete inovează fără să atace substanţa textului, fără să o altereze adică, inovează când acceptă, sau chiar cere, un decor mobil, şi sumar, cu câteva obiecte absolut necesare, plutind în golul imens al scenei, aşa cum şi personajele acestea rătăcite plutesc într-o lume pe care nu e prea sigur că o înţeleg, o lume dublată de imenşii pereţi de oglindă, la care face aluzie Nae Girimea în final, cu celebra replică „nu daţi la oglinzi, că sunt cu chirie!”
Ca o coincidenţă, şi spectacolul, o tragedie, cu Caligula, se petrecea tot între nişte pereţi de oglinzi! Dragoş Buhagiar a fost braţul înarmat al lui Silviu Purcărete, construind acest decor care vine cu tirul şi pleacă la fel, în final, schimbându-se pe parcurs, după trebuinţă, în frizerie sau sală de bal de la mahala. S-ar putea crede că decorul bate actorii, ceea ce nu este deloc adevărat, dimpotrivă, actorii fac totul, dar nici decorul nu e de colea. Şi-aici, ca şi-n atâtea alte spectacole în care joacă, Ofelia Popii îşi demonstrează – nu talentul, pentru că ea oferă mult mai mult de atât – ci dăruirea absolut impresionantă, a întregului ei corp, pentru rolul pe care-l interpretează. E de bănuit, o actriţă de o asemenea mobilitate şi versatilitate, calităţi fără de care dacă eşti actor e mai bine să renunţi, nu putea fi, dintre cele două femei, decât una singură, ploieşteanca, republicanca, Miţa Baston.
Cu un Nae Girimea ca turnat în rol, Nicu Mihoc, lucrurile merg strună. Ca să nu mai vorbesc despre Marius Turdeanu, un Iordache viclean şi vag şovăitor în acelaşi timp, sau de Constantin Chiriac, care construieşte un Iancu Pampon masiv şi ameninţător, terorizându-l parcă în realitate pe bietul Mache Răzăchescu-Crăcănel, în persoana fragilului aici Adrian Matioc. Cât despre Catindat, rolul acesta i s-a încredinţat lui Liviu Pancu, după o îndelungă căutare şi regizorul n-a greşit. Cum erau prea puţine femei, spune Silviu Purcărete în glumă, Didina Mazu, cu un rol destul de restrâns, a devenit... trei. Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan şi-au împărţit rolul, jucându-l, de fapt, deodată, într-o ciudată sincronizare care nu le stirbeşte, cu toate acestea, nici uneia individualitatea. Masiv şi ameninţător este şi Cristian Stanca, atunci când e nevoie, dar şi umil când trebuie, în rolul Ipistatului, cel care tot câştigă, la tombola proprie, tabachera cu muzică, prilej pentru Iordache şi Girimea să repete frumoasa replică „a murit francul”. Excelentul actor Pali Vecsei s-a trezit în minimalul rol de chelner de la bal, reuşind şi aici să atragă atenţia asupra sa, prin gestică şi prezenţă. Silviu Purcărete a avut, ca totdeauna, încă o idee originală, inventând o orchestră a balului, constituită din actori care chiar cântă la instrumentele pe care le cunosc, sub atenta şi profesionista supraveghere a lui Vasile Şirli, un component constant al echipei Purcărete. Spectacolul are ritm, are tot ce-i trebuie unei comedii de acest calibru, pentru a deveni un eveniment. Şi chiar este un eveniment.
Cehovul la care mă refeream nu este vreun spectacol cu vreo piesă dintre cele importante ale operei marelui rus. Mircea Cornişteanu a reunit, la Arcub, în sala renovată şi amenajată pentru teatru, două dintre piesele scurte ale lui Anton Pavlovici, Ursul şi Cerere în căsătorie. Interpreţii sunt aceiaşi, Cerasela Iosifescu, Silviu Biriş şi Ion Arcudeanu. Spectacolul coupé, cum se spunea pe vremuri, termen uitat astăzi, este unul plăcut, comedie de replică dar şi de gest şi mişcare. Cornişteanu unifică lumea celor două piese, care are, oricum, un ce comun, reuşind performanţa de a nu da impresia trecerii de la un subiect la altul, poate şi pentru că atmosfera şi personajele sunt aceleaşi. De remarcat sublinierea apăsată a momentelor de transformare a personajelor, în funcţie de interese, atât în prima piesă scurtă, cât şi în cea de-a doua, momente bine subliniate de regie şi însuşite de actori. Din scorţosul moşier care vine să-şi ceară banii, „Ursul”, Silviu Biriş devine amorezul dezlănţuit, de care văduva nu mai poate scăpa, în timp ce în cea de-a doua piesă, schimbarea se produce mai mult în comportamentul Ceraselei Iosifescu, în rolul fetei de măritat, de fiecare dată tinerii fiind foarte bine secondaţi de mai bătrânul Ion Arcudeanu, mereu în rol. Putem spune, după acest spectacol, că noua sală Arcub s-a deschis cu succes şi n-are decât să continue. Spectatori, ca şi actori, sunt destui, gata să vadă şi să joace, vorba ceea, lac să fie...
