Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Istorie și literatură
 
Poeţi în timpul intermediar
 
Comentarii critice
 
Exerciții de luciditate
 
Proză
 
Remember
 
Poezie
 
Centenar Steinhardt
 
Anul Caragiale
 
Eseuri
 
Cărţi paralele
 
Note din lăuntru
 
Note clasice
 
Cartea de cinema
 
Cronica TV
 
Cronica literară
 
Cronica traducerilor
 
Cronica ideilor
 
Cartea de religie
 
Cartea de arhitectură
 
Cronica plasticii
 
Cronica filmului
 
Spectator
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
TRISTELE - GRAţIELA BENGA
Cum câteva luni de zile am lăsat deoparte cronica literară, mi-e greu să aleg dintre cărţile despre care aş fi vrut să scriu imediat după apariţie. S-au adunat multe. De toa-te tipurile, de toate calibrele. Cărţi ale unor autori cunoscuţi sau ale unor debutanţi. Cărţi discutate sau nu în presa noastră culturală. Aleg totuşi, de această dată, o carte de poezie care are o rădăcină comună cu un alt volum proaspăt şi tulburător. Între Divina tragedie a Medeei Iancu (Brumar, 2011) şi Vântureasa de plastic (Brumar, 2012) a lui Marius Chivu nu doar editura constituie un liant. Ambele cărţi reprezintă un debut poetic, ambele pleacă de la biografia personală şi de la experienţa unei boli teribile pentru a glisa spre un sens supraindividual. Ambele cărţi rescriu (prin modalităţi proprii) poezia trupului şi redefinesc poezia sufletului. Repun în discuţie (pe paliere diferite) memoria şi recuperarea ei. Sau problema morţii şi a salvării. Dar, cu toată rădăcina comună, cele două cărţi sunt profund deosebite, ceea ce arată, o dată în plus, frumuseţea răscolitoare a literaturii.
Despre cartea Medeei Iancu, Divina tragedie s-a scris destul de mult. Probabil că nu suficient. E o carte care a trezit entuziasm, a iscat şi controverse. A fost lăudată cu glas tare de unii şi ocolită tăcut de alţii. Premiată în vara lui 2009 la Concursul de poezie ProVERS (organizat la Nicula de către Luigi Bambulea), Divina tragedie nu este totuşi un debut editorial absolut. Înainte de apariţia de la Brumar, Medeea Iancu publicase o altă carte, de care, între timp, s-a distanţat. Consideră (şi nu e prima poetă cu această opţiune) că abia al doilea său volum reprezintă un debut real. Iar acest al doilea volum (căci nu e o plachetă de câteva pagini, ci o carte de poezie bine articulată) scoate la rampă o poetă care merită, fără doar şi poate, atenţia publicului şi a criticilor.

Dar ce e Divina tragedie, dincolo de titlul contrariant? Nu e o carte cu poeme, ci un lung poem structurat în trei părţi, Allegro, Allegro con Molto, Largo – o simfonie a durerii, a spaimei, a singurătăţii şi a morţii. Un document poetic despre vulnerabilitate şi eliberare, într-un crescendo muzical al cărui ritm e condus cu dezinvoltură. O cronică existenţială surprinzător ramificată, cu nervuri fragile şi sinapse neaşteptat scurtcircuitate. E un poem arhitectural, muzical şi revelator, deopotrivă. Şi nu e la îndemână oricui să îşi proiecteze confesiunea lirică pe un astfel de ecran. Nu a fost, în cazul Medeei Iancu, o chestiune de ambiţie nejustificată. Poeta are destulă forţă pentru a-şi dirija până la capăt mărturisirea şi a-şi explora cu ochii largi deschişi imaginarul.
Mărturisirea porneşte de la experienţa unei boli crunte. Însă patul de spital şi un iubit îndepărtat par să catalizeze un amplu proces de hipertrofiere a imaginarului. Dintr-un rizom ce cuprinde deopotrivă suprarealismul şi expresionismul, Divina tragedie revarsă asupra cititorului un şuvoi ameţitor de imagini şi registre. De asocieri insolite şi devieri neaşteptate. De explorări candide şi de sedimentele (re)inventării unei logici surprinzătoare, care juxtapune elemente la prima vedere nepotrivite pentru a le desface, mai apoi, cu uneltele poeticităţii. S-a vorbit despre faptul că densitatea şi preaplinul versurilor Medeei Iancu o separă pe poetă de austeritatea discursului poetic minimalist – ceea ce cred că sugerează nu numai o alternativă expresivă, ci şi că opulenţa imaginarului poate să coboare (mai) adânc în străfundurile tulburi ale fiinţei. Cu condiţia ca această opulenţă să fie autentică: „noaptea singurătatea forează în mine/ miros a cristal. dimineaţa beau cafeaua şi mă tem.// plămânul meu s-a separat de plămânul tău/ obrazul meu s-a separat de obrazul tău / pielea mea ascuţită s-a separat de gura ta. / din braţ îmi pompează încet sânge până când inima ta se prelungeşte în mine./ dimineaţa te înlocuiesc cu genunchii./ dimineaţa te înlocuiesc cu piela crocantă a unui piept de găină./ dimineaţa te înlocuiesc cu o perfuzie mov./ dimineaţa gura mea este o floare./ dimineaţa mama mă cheamă la ea şi îmi scoate firele de aţă de la cathéter./ o să trăim pe o câmpie/ o să trăim”. În Divina tragedie, poezia trupului (cu termeni ca piele, inimă, plămâni, artere şi sânge valorificaţi obsesiv) configurează doar un strat epidermic sub care se adăposteşte, convulsiv, nu o dorinţă oarbă de menţinere în viaţă, ci o structură afectivă complicată. Sau aspiraţia spre farmecul naiv, care frăgezeşte până şi ispitele livreşti. Biologicul frământat de suferinţă e lăsat în umbră de linişti trecătoare, dar şi de o chinuitoare nelinişte metafizică.
Martor, observator, protagonist al dramei iscate de boală şi de singurătate este poeta-fetiţă, ale cărei simţuri ascuţite iau contact cu o lume care ar fi trebuit să rămână, şi ea, plină – cum plin este imaginarul poetic. În schimb, lumea recuperată de poetă prin delicate percepţii infantile se va dovedi a fi una a absenţei: de la absenţa aerului în camera de spital („dacă rămân s-ar putea să iau un pistol şi să găuresc pereţii ca să pot respira”) până la absenţa tatălui, a iubitului („imaginea ta mă face să tremur de o parte se află/ sentimentul/ de cealaltă sărăcia ideii tale. tu eşti o idee.”), a copilului căruia nu va putea să-i dea niciodată viaţă. Sau a unei trascendenţe salvatoare, care să dea sens dispariţiei: „cine sunt eu/ când absenţa se face o pâclă densă/ în care dispar.”
De la trama principală, discursul Divinei tragedii deviază, alunecă, se rostogoleşte şi se repliază frenetic, într-un soi de mişcare continuă, febrilă, aflată la limita raţionalului. Medeea Iancu recuperează admirabil frenezia primei copilării, cu fervoarea neostenită a cunoaşterii senzoriale, mereu hrănită, dar întotdeauna la fel de flămândă: „ce e? ce e?/ degetele mi s-au desfăcut ca o gură de rechin”. Prin capilarele ultrasensibile, lumea se percepe altfel. Printr-un suflet de copil, viaţa (şi moartea) se văd alt-fel. Rememorarea în context infantil dublează şi amplifică până la paroxism ceea ce omul matur încearcă să filtreze raţional. Detaliile existenţei primesc alte contururi, spaimele se acutizează iar singurătatea devine terifiantă. Copilul nu are conştiinţa pericolului iminent. Replierea lui nu este defensivă, ci pregăteşte un nou salt. Nu ştie să se oprească, să iasă din joc, să se pună la adăpost. La fel şi autoarea Divinei tragedii, care duce observaţia într-un perimetru interior devorat şi totodată devorator, în care candoarea şi cruzimea vieţuiesc laolaltă, plutind într-un dans pe cât de inocent, pe atât de macabru. Părţii de arhivă (redescoperită cu durere) i se adaugă nevoia de a trăi până la capăt, de a lua act de toate detaliile ultime ale vieţii: „unde eşti tu/ eu când voi fi mare mă voi face trenuleţ./ viaţa curge în sus/ moartea curge în ocol.// fiecare os străluceşte a moarte/ fiecare oraş miroase a var/ fiecare copil este o cârpă de iută./ sunt aici./ [...] nu sunt decât un trenuleţ care vorbeşte neîncetat/ moartea ciuguleşte din mine cu mâinile murdare/ vino tu lângă mine să ne lipim într-o biluţă de plumb/ o să ţin umerii drepţi şi gura deschisă.”
Dacă un copil împinge curajul explorărilor sale până dincolo de obişnuit, nu e mai puţin adevărat că păstrează, în acelaşi timp, nevoia tutelei. O nevoie vitală de iubire. De cuib. E ceea ce traversează versurile Medeei Iancu, potenţând sentimentul insidios al morţii. Unul câte unul, prezenţele care îi animau cuibul, asigurându-i un echilibru, dispar. Măcinată de singurătate şi nelinişte, fetiţa-observator se crispează în faţa existenţei, în timp ce vocea poetică iese din carcera interiorizării şi se deschide, inspirată, individualizată, spre imaginarul estetic: „tata a murit sub pământ./ ţinându-mă în braţe tata respira cu plămânii mei// tatăl meu avea ca soţie pe mama mea/ în fiecare luni dimineaţa tata îi aducea flori mamei// tata ne-a rugat într-o zi să plecăm pentru că el are cancer// iar cancerul se poate lua prin mângâiere// tata a căscat o gură mare/ gura tatei înghiţise toate jucăriile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă gravidă […] tata fugea cu mine/ obrajii noştri se încălzeau unul de altul/ la piept ţineam un caiet de dictando iar tata fugea/ după noi fugea un căluţ negru/ căluţul cel negru avea o inimă neagră// [...] tata a murit./ tata e mort fără ca eu să ştiu./ nu ştiu ce înseamnă cuvântul tata/ tata tătoi tătăioi tătioi/ lumea s-a ascuns într-un colţ”.
Moartea e pretutindeni, adulmecă pe oricine, fără să ţină cont de vârstă, de visuri, de spaime. Senzaţia insuportabilă de claustrare, în care nevoia de eliberare se vede nu o dată anulată de neputinţă („aici sunt închisă ca-ntr-un coşciug.”) e completată de continua ameninţare a desfolierii trupeşti – conştientizată, analizată, simţită şi resimţită până la extenuare („cineva face rumeguş din trupul meu”, „cineva ciuguleşte mărunt/ mărunt din mine/ cu o forţă izbitoare.”). Însă desfolierea cărnii chinuite de boală e dublată de memoria fărâmiţată, desfăcută „în firişoare”. Sau de o atentă depliere a inimii. De o terifiantă deşurubare a sinelui – fragmentat între realitate şi imaginar, însă dilatat prin cei care îi sunt (încă) alături. Aşa cum există o rutină a vieţii, apare şi o obişnuinţă a sfârşitului. Moartea devine comestibilă. E un decupaj dintr-un joc obişnuit, inocent şi tragic, „o păpuşă de lemn/ pe care fetiţele şi băieţeii o lustruiesc mângâind-o/ ţârâş-grăbiş trece moartea/ cu nasul lung şi tocit la vârf.// îmi schimb doar chipul,/ un băieţel cu pantaloni scurţi mâncând cozonac./ în farfurie rămâne deseori imaginea tatei cu nasul căzut în tort/ o figurină caraghioasă. îmi subţiez mijlocul./ numai moartea vine frumoasă ca anna karenina.” Dramatismul versurilor de mai sus, mânuit excelent prin dinamica focalizărilor şi prin firescul cu care concretul în forma lui nudă se răsfiră în idee abstractă, nu iese din tonalitatea generală a cărţii.
În Divina tragedie, moartea o însoţeşte fără răgaz pe cea care metamorfozează sentimentul morţii într-o problematică – o posibilă strategie de a-şi ascunde propria moarte, dar, în acest caz, mai degrabă o definire (poetică) a relaţiei dificile dintre anxietate şi seninătate. Dintre neputinţă şi eliberare. Întâlnim, în versurile Medeei Iancu, o întreagă suită de imagini, metafore şi sugestii simbolice ale zborului. Dorinţa fetiţei de a fi balerină sau de a avea o casă zburătoare, cu care „vom putea ajunge la tata pe everest”, păpuşa cu aripi albastre, transformarea imaginară într-un înger sau profilul înaripat al lui Icar intră, la prima vedere, în recuzita lumilor infantile, liniştite şi candide. Dar zborul, pornit dintr-un vis copilăresc, se arată a fi iremediabil legat de ideea morţii. Printr-o întorsătură neaşteptată, discursul virează dinspre scenariul (aparent) paradisiac spre o derulare ameţitoare de cadre ce configurează, din nou, situaţia-limită. În Divina tragedie, zborul devine un posibil mijloc de reîntâlnire cu un absent (tatăl). E, aşadar, o eliberare de realitatea inconfortabilă. În ochii copilului, zborul nu e cu adevărat mântuitor, ci intră mai degrabă în seria miracolelor de-o clipă. Ceea ce durează, în schimb, e o inepuizabilă tristeţe.
La Medeea Iancu, tristeţea pare a fi un dat fundamental al fiinţei. Ea poate otrăvi şi paraliza orice elan afectiv, mărginindu-se la a fi strict un reflex al morţii. Însă poeta evită otrava, pentru că tristeţea, la fel ca suferinţa, îi relevă existenţa. În tristeţea Divinei tragedii predomină misterul fiinţei, nu (doar) al suferinţei şi al morţii. În durere stăpâneşte senzaţia, structura biologică fatală, în vreme ce tristeţea e guvernată de imboldul reflexiv. Durerea se decantează în meditaţie lirică – pe când armonia familială se surpă sub greutatea neaşteptată a unei (alte) absenţe. Paradoxal e că, la Medeea Iancu, tristeţea şi reflexivitatea ultrasenzorială aduc la incandescenţă afectul. Iar micile tablouri de bucurie domestică, alături de mămoiu şi tătoiu, admirabile ca reuşită poetică, nu reuşesc să compenseze impactul absenţelor. Trecut prin senzaţii tactile, inspirată în plămâni şi pătrunsă în creier ca un fluid impalpabil, sentimentul absenţei absoarbe şi vibraţiile depărtărilor. Dumnezeu, care ar fi putut să schimbe greutatea de monolit ce împovărează fiinţa, e privit cum „suflă ţărâna de sub picioarele tale”. În loc să salveze, provoacă suferinţă. Eliberează de trup (de-un „smârc”) pentru a despărţi copilul de tată, de bunică, de cuib. În viziunea poetei, dumnezeu (cu literă mică) acoperă mai degrabă o transcendenţă făcută cioburi. Multiplicată la nesfârşit, slăbită, erodată, îmbătrânită, travestită, infantilizată, obosită, degradată. Atunci când apare totuşi în forma lui singulară, dumnezeu aduce moartea cu indiferenţă. Atributele miraculoase, creatoare par să nu îi mai aparţină. Le-a preluat, proiectate de ochii fetiţei, părintele din cuib – tatăl, mama, bunicii. Miracolul creator se poate întâmpla oricând în concreteţea vieţii domestice, printr-un transfer afectiv contaminant care sublimează până şi trupul bolnav, însă care poate privi „până la capătul cerurilor cerului/ unde dumnezeii mută mobila cerului, mobila tinerilor dumnezei”, unde sunt „dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei provinciali/ dumnezei atletici [...]/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparând conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei muţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alţi dumnezei/ [...] dumnezei birocraţi numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mânecă dumnezei fără niciun dumnezeu;/ viaţa aceasta: dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei, mai mici.” Fragmentul citat încheie Divina tragedie – poem în care sugestia metafizică se sprijină pe absenţa, nu pe prezenţa transcendenţei. Salvarea fiinţei (atât cât este posibilă) depinde numai de iubire. Dar şi de ecoul incantatoriu, eliberator al poeziei.
Dacă există în versurile Medeei Iancu o metafizică a absenţei, atunci Divina tragedie nu e un titlu nici emfatic şi nici ironic. Scenariul liric relevă, cu gravitate, o dublă tragedie, condensată într-un titlu care ascunde două centre de greutate. În funcţie de cel ales (al determinantului sau al determinatului), se schiţează tragedia divinităţii sau tragedia omului (a cărui suferinţă îl poate apropia de măreţia divină). Incapabili să se regăsească, omul şi divinitatea îşi trăiesc, fiecare, drama.
Situaţiile-limită care prefigurează versurile Medeei Iancu pot fi redate prin limbaj doar în doze aproximative, completate şi echilibrate însă prin recursul la o paradigmă ritualică ce învăluie totul în vrajă. Dacă marile experienţe sunt urmate de obicei de o anumită decompresiune, la capătul cărora totul poate cădea în banal, Divina tragedie arată altceva. Repetiţiile (exploatate iarăşi şi iarăşi de-a lungul întregului poem), comparaţiile şocante („prin piele moartea trece ca o cocoaşă/ ca un ochi de bufniţă creşte creşte creşte”), jocurile de topică prin care sensul glisează spre intervale secunde fac parte din repertoriul lingvistic al fetiţei care (poate) înţelege experienţele ultime fără să utilizeze concepte. Alcătuirea unui copil implică un coeficient mai mare de imprevizibilitate şi de creativitate. Iar poezia de ele are nevoie, nu de concepte. Rolul asumat de poetă (chiar dacă nu e prima care îl încearcă) se dovedeşte, în Divina tragedie, unul reuşit iar limbajul, cu toate redundanţele riscante şi cu virajele lui neobişnuite, izbuteşte să evite derapajele artificiale. Ceea ce şubrezeşte, rareori, discursul poetic al Divinei tragedii nu ţine nici de viziune, nici de tehnică. Cele două-trei combinaţii verbale distonante se pierd sub tensiunea percepţiilor senzoriale şi ale intuiţiilor spirituale. Bucată ruptă dintr-o interioritate complicată, care trăieşte simultan candoarea şi disperarea, expresia poetică actualizează conţinutul fiinţei şi favorizează, ritualic, întâlnirea cu celălalt – dinăuntru şi din afara eului. Inclusiv întâlnirea cu cel absent, care, întrupat în imagine poetică, redevine (pentru o vreme) prezent.



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram