|
| Cronici |
Graţiela Benga - ÎN FAŢA ULTIMEI INSTANŢE
Spre primele decenii de după 1948 - interval dramatic al culturii române - se aruncă tot felul de priviri. Nu sunt întâmplătoare. Prin ele transpare o atitudine etico-estetică, un tip de (re)cunoaştere şi de înţelegere a adevărului, a frumosului. Dar şi o anume raportare la ideologie. Când se ia în discuţie cultura română din perioada stalinismului şi a anilor care i-au urmat, se disting mai multe atitudini : inerţie/indiferenţă, selectivitate subiectivă (în funcţie de criterii variabile după caz), distanţare obiectivă, reabilitare şi demascare radicală. Să fie cutremurul ideologic care a zguduit atât de puternic tradiţia culturală un subiect perimat, care trebuie dat uitării? Să fie de preferat un studiu în care forţei eruptive a ideologiei să i se pună, artificial şi iluzoriu, stavilă? Sau să optăm, cu ochii închişi, pentru un soi de fundamentalism al judecăţilor?
O societate dictatorială îşi păstrează şi amplifică puterea prin manipulare cinică şi stratageme inventive. Percutanţa pe termen lung a propagandei comuniste s-a datorat caracterului ei fals ştiinţific, dar şi (pseudo)artistic - pe care l-a îmbrăcat cu o lejeritate revoltătoare, aşa cum procedează, de altfel, toate sistemele totalitare. Or, în România epocii comuniste, arta şi literatura constituiau o modalitate de educare şi redimensionare a omului nou, care să înfăptuiască, neistovit, revoluţia socialistă. Producţiile artistice au suferit mutaţii genetice degradante, în acord cu tezele inviolabile ale Partidului. Nici enunţurile aşa-zis ştiinţifice nu au scăpat de aluviunile politicului. De la această valorificare ideologic-reacţionară şi didacticistă nu s-a putut salva decât o mică parte culturii române de după 1948, pentru că întregul mecanism era gândit şi aşezat în aşa fel încât să funcţioneze ca o legitimare a autorităţii comuniste. Nici amplitudinea estetică şi nici rigoarea ştiinţifică nu ocupau centrul de interes al sistemului totalitar, ci efectul propagandistic pe care îl presupunea orice text al vremii. Cultura oferă, din acest punct de vedere, modele şi contramodele. Ideologice, etice, estetice. Aşezarea lor la locul cuvenit, dar şi măsurarea atentă a ecoului pe care încă îl au asupra noastră sunt obligatorii dacă vrem să înţelegem salturile şi mersul în gol care alcătuiesc (şi) astăzi viaţa culturală românească.
Nu se mai ştie mare lucru despre Leonte Răutu. Cel care, din vârful ierarhiei politice, a asociat cultura cu intoleranţa şi ideea cu dogma a rămas cunoscut îndeobşte de istorici şi de aceia care au trăit nemijlocit ravagiile sovietizării. Omul din umbră al intransigenţei bolşevice, eminenţa cenuşie a lui Gheorghiu-Dej sau Jdanovul culturii române e, pentru mulţi, un nume oarecare. Aşadar, cine a fost Leonte Răutu?
S-a născut în oraşul Bălţi, din Basarabia, în 1910. Format exclusiv în tiparele culturii ruse, Leonte Răutu şi-a abandonat evreitatea, s-a apropiat de internaţionala leninistă şi a devenit un slujitor devotat al stalinismului, imun la căutările metafizice ale intelectualilor epocii. La Bucureşti a ajuns în 1928 ; un an mai târziu a intrat în mişcarea comunistă. În anii ’30 a fost şef al resortului de propagandă şi agitaţie, a trecut pe la Doftana (unde i-a cunoscut pe Dej şi pe Ceauşescu), pentru ca în 1940 să plece în URSS, unde a fost, pentru o vreme, şeful redacţiei române de la radio Moscova. După război, a revenit în România, alături de Ana Pauker, Alexandru Bârlădeanu, Valter Roman, Gogu Rădulescu ş.a. A primit responsabilităţi importante în cadrul Partidului Comunist, printre care implementarea noii culturi, revoluţionare. Or, aceasta însemna distrugerea tradiţiei culturale româneşti şi a valorilor naţionale, în numele ideologiei de partid. Ce a urmat? Sovietizarea culturii române, distrugerea institutelor de cercetare ale Academiei, acţiuni sortite să îngenuncheze intelectualitatea naţională (de la înscenări şi corupţie materială, până la eliminare fizică), promovarea acerbă a unor impostori însufleţiţi de fanatism ideologic, în funcţiile de conducere din perimetrul culturii (Mihai Roller, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Ofelia Manole, Nestor Ignat, Florenţa Rusu), distrugerea sociologiei şi psihologiei româneşti, desemnarea lotului Noica-Pillat ca obiectiv al Securităţii, stigmatizarea grupului Miliţa Petraşcu-Mihail Andricu-Marius Nasta-Dora Massini, marginalizarea şi execuţia morală a lui Blaga şi Arghezi, excluderile din Uniunea Scriitorilor, care au urmat destalinizării ratate, în 1956 ş.a.m.d.
Însă un curriculum vitae al lui Leonte Răutu ar cere mereu contextualizări, precizări, explicaţii şi repoziţionări, pentru că, mai presus de orice, adjunctul (aparent!) al agramatului Iosif Chişinevschi a fost un artist al tacticii de supravieţuire în vârful ierarhiei, într-un timp al suspiciunilor şi epurărilor necruţătoare. Cartea lui Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (Bucureşti, Editura Humanitas, 2008) se concentrează tocmai asupra acestui raport complex dintre intelectualul de partid şi sistemul pe care îl slujeşte. Cu titlul preluat după un poem al lui Eugen Jebeleanu, care i-a fost dedicat (fără ca acest lucru să apară explicit), Perfectul acrobat cuprinde trei mari secţiuni. Prima dintre ele este alcătuită din două eseuri ale lui Vladimir Tismăneanu despre Leonte Răutu, a doua cuprinde un dialog între Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile (unde portretul celui care a dresat cultura română cu mână de fier primeşte noi dimensiuni), dar şi o discuţie între cei doi autori şi Mihai Şora, despre constituirea şi funcţionarea aparatului ideologic comunist din România în primii ani ai ocupaţiei sovietice ; în fine, cea de-a treia secţiune a cărţii oferă o selecţie de documente (cuvântări, procese-verbale, note informative, referate, stenograme de şedinţă) din care se degajă, lejer, aerul putrid al dictaturii. S-ar cuveni subliniat că ultimele rânduri ale cărţii îi aparţin lui Noël Bernard, care, în 1981, din postura de director al „Europei libere”, a scris cu ocazia sacrificării celui care fusese unealta Moscovei un text care începe astfel : „nimeni în România nu va plânge soarta lui Leonte Răutu. Nimeni, în afară, poate, de el însuşi.” (p. 444)
Leonte Răutu nu este numai un model oarecare pentru Malvolio Leonte şi Valeriu Trotuşeanu din romanele lui Petru Dumitriu (Ne întâlnim la judecata de apoi) şi Alexandru Ivasiuc (Cunoaştere de noapte). Aşa cum nu apare, mumificat, dintr-o cavernă a istoriei şi nici nu coboară din mit. Dacă a apărut un păienjeniş fabulos în jurul lui, acesta s-a ţesut pornind dintr-un şir de fapte care, completate de omniprezenţa biruitoare a privirii sale de cenzor, îl situau dincolo de obişnuit. Teroarea pe care a răspândit-o a lăsat în urma ei otravă, însă, paradoxal, mediul din jurul nostru poate deveni cu atât mai aseptic, cu cât îl cunoaştem mai bine pe cel al lui Leonte Răutu. Fără mască de protecţie, Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile investighează o epocă fetidă a istoriei şi culturii române. Cercetarea lor recurge la un instrumentar care îmbină istoria orală cu rigoarea ştiinţifică, biografia cu literatura şi studiul mentalităţilor cu documentul. Prin combinaţia dintre structura de tip puzzle a volumului şi pluriperspectivismul metodologic, profilul lui Leonte Răutu se schiţează, primeşte substanţă, carne, sânge şi putere. Se însufleţeşte. În loc să se arate vulnerabilă, abordarea pentru care au optat autorii se dovedeşte potrivită, căci peste răceala seacă a informaţiei se aşterne mai mereu intensitatea experienţei. Timbrul frazelor devine expresiv, corelaţiile se îmbogăţesc cu accente personale, iar povestea ajunge să vibreze ca o coardă bine întinsă. Undeva la mijlocul distanţei dintre cercetare şi mărturie (dublă abordare asumată firesc de Tismăneanu), se conturează o lume profund viciată, un întreg sistem – cu luptele lui intestine, cu interesele, frustrările, resentimentele şi trădările lui.
În acest mecanism tentacular, personajul central de la Direcţia de Propagandă şi Cultură îmbină discreţia cu brutalitatea, înlănţuie slugărnicia cu teroarea ori ipocrizia cu cinismul, într-un joc cameleonic fără cusur. E un individ exemplar şi un regizor în continuă metamorfoză – de un talent stupefiant. Măiestria lui se valorifică în uşurinţa cu care îşi mânuieşte şi îşi supune actorii, în plăcerea cu care îi înlocuieşte sau modifică, dintr-o mişcare, elementele de butaforie. „Leonte Răutu a fost promotorul unui stil politic pe care l-aş numi al machiavelismului balcanic (s.a.). Gheorghiu-Dej însuşi s-a complăcut în practicarea acestui stil şi se poate considera că succesorul său l-a adoptat la rândul lui fără inutile reticenţe. Esenţa acestui model de comportament politic o descoperim în conceptul de manipulare (s.a.). Individul este considerat întotdeauna un instrument, iar dacă, într-un exces de orgoliu, comite eroarea de a vrea să-şi afirme propriile opinii, el este condamnat fără drept de apel. Mulţi dintre «locotenenţii» săi au simţit pe propria piele efectele acestei logici”... (p.27)
Cum Partidul şi-a asumat rolul de a indica, în mod categoric, direcţia ce trebuia urmată pentru făurirea unei culturi noi şi pentru sprijinirea eficientă a cauzei poporului, intelectualul (scriitorul) se vedea obligat să se angajeze la construirea idealurilor comuniste. Orice altă atitudine a intelectualităţii era privită ca reacţionară – o trădare a menirii ei constructive, revoluţionare. Nici măcar retragerea într-un turn de fildeş nu mai era o soluţie salvatoare. Din Olimpul ideologiei de partid, veghează implacabil Leonte Răutu. George Călinescu nu mai poate preda la Universitate, Tudor Vianu şi Liviu Rusu sunt acuzaţi de estetism, Lucian Blaga e anatemizat după ce Spaţiul mioritic îi este citit tendenţios, lui Vladimir Streinu şi lui Şerban Cioculescu i se impută dispreţul faţă de noile valori. Etc. Etc. Între stereotipiile dialecticii revoluţionare şi alienante clişee de limbaj, intelectualitatea se sufocă iar cultura română se deformează grotesc, topindu-se ca o sticlă aruncată în cuptor. Se imaginează «cazuri» (în virtutea ideii că duşmanul nu trebuie doar decapitat, ci făcut şi demn de dispreţ), sunt şterse cariere şi născocite altele, pe numele unor politruci venali sau ale unor scribi de direcţie. Peste o astfel de lume tronează, cu o abilitate demonică, Leonte Răutu. Singura lui religie a fost marxismul trecut prin sita stalinistă iar model de comportament – intransigenţa.
În epoca lui Dej sau în cea a lui Ceauşescu, Leonte Răutu a fost acelaşi personaj hotărâtor, deopotrivă fanatic şi maleabil, în funcţie de circumstanţe. În scurta perioadă de relaxare culturală, nu a ezitat să înfiereze trecutul pe care el însuşi îl impusese. Putea opri, pe moment, tăvălugul ideologic, cu uşurinţa cu care îl pornea. De fapt, moralitatea era un concept redefinit în manualele de etică şi echitate socialistă. Despre diferenţa dintre lucrurile grave, despre raportul dintre suportarea represiunii şi autodevorare vorbeşte Mihai Şora : „A fost mai întâi perioada Gheorghiu-Dej, una foarte dură. Dej nu poate fi judecat «defintiv» decât după ce vom fi cunoscut toate condiţiile istorice şi toate condiţiile în care el şi-a jucat cărţile în planul istoric, atât în raport cu cei care îl puteau transforma pe el în victimă cât şi în raport cu cei pe care el i-a făcut victime, pentru ca să nu cadă victimă el însuşi. În raport cu această «perioadă Dej», care a fost o perioadă de represiune, un interval mai dur şi mai sângeros decât perioada Ceauşescu, domnia acestuia din urmă a fost una de disoluţie morală a societăţii româneşti (s.a.). Dacă pe timpul lui Dej exista puşcăria – după 1965 a început să existe sistemul cârtiţelor, adică această autodevorare lentă a societăţii prin ea însăşi. Din punctul de vedere al decăderii morale (s.a.) a societăţii, perioada Ceauşescu a avut consecinţe infinit mai grave decât cea a lui Dej. Din punctul de vedere al pierderilor directe şi sângeroase, intervalul 1945-1965 a fost plin de tragedii, dar a lăsat societatea românească sănătoasă din punct de vedere moral. Summa summarum... Este o experienţă de aproape o jumătate de secol care a lăsat sechele extrem de dure şi cred că va fi nevoie de un enorm efort de redresare interioară, de redresare morală (s.a.) a societăţii româneşti. A fost o mare încercare şi a durat foarte mult, adică a pervertit generaţii.” (p.153)
Nu cred că ar mai fi prea multe de spus - poate doar că documentele care constituie mai bine de jumătate din volum ar fi trebuit să se bucure de o prezentare mai atentă în sumar. Prin ele, vorbeşte însuşi Leonte Răutu, decenii la rând ultima instanţă a culturii române. Prin ele iese la iveală, nemijlocit, şi toxicitatea sistemului din care a făcut parte. Documentele nu circumscriu doar o etapă culturală, politică şi istorică, ci se deschid asupra lumii pe care, din umbră, (încă) o mai pot configura. Ne privesc în mod direct, în măsura în care ne interesează prezentul şi viitorul. Cu o necesară distanţare, în faţa acestor rânduri ne putem înţelege mai bine.
|
|
|
|
|
|
|
