|
| Cronici |
Alexandru Niculescu - O EDIŢIE DE MÎNTUIALĂ „DUPĂ VIRGIL IERUNCA“
1. Chiar dacă, astăzi, problemele exilului, ale activităţii anticomuniste din străinătate dar şi ale compromisurilor laşe, slugarnice, ale unor intelectuali români „colaboraţionişti“ nu prea mai interesează opinia publică, ne permitem să luăm în discuţie un volum apărut de curînd la editura Humanitas: Antologia ruşinii după Virgil Ierunca (editori – curios! apar pe frontispiciul copertei într-o poziţie rezervată de obicei autorului! – Nicolae Merişanu şi Dan Taloş.
Este vorba de o reeditare a unei serii de texte semnate de Virgil Ierunca de-a lungul mai multor ani (din 1957 pînă în 1989 – după cum ne informează editorii), apărute în diferite publicaţii din exil, îndeosebi în Franţa, la Paris. Termenii titlului sub care puteau fi citite aceste intervenţii critice aparţin lui Virgil Ierunca. Rubrica este bine cunoscută celor ce au avut posibilitatea de a citi revistele din exil ale vremii, dar şi în ţară acelora ce ascultau emisiunile „Europei libere“. Virgil Ierunca supunea oprobriului public pe cei care – intelectuali de vază, scriitori – îşi coborau demnitatea şi prestigiul intonînd laude şi omagii opresiunii totalitare comuniste. Aceştia nu erau puţini: numărul lor creştea odată cu trecerea anilor şi cu „convingerea“ că regimul comunist se eternizează. În consecinţă, valorile morale dispăreau, o lume „nouă“, inversă se crea: tragedia României sub teroare devenea „epocă de aur“!
Puţini mai ştiu însă că diatribele lui Virgil Ierunca urmau unei acţiuni susţinute la „Radio Paris“ (azi, RFI), prin anii 1949-1950, de către Monica Lovinescu (responsabil al emisiunilor în limba română era, atunci, profesorul Marcel Fontaine, un bun prieten al Românilor, fost director al Institutului francez din Craiova şi, ulterior, al celui din Turnu Severin, dar expulzat din România în 1948).
Virgil Ierunca relua această patriotică luptă pe calea undelor cu comunismul din ţară într-o formă mai severă, angajîndu-se a scrie în „paginile exilate“ numele celor ce pactizau cu duşmanii. Cronicile lui erau ironice, persiflante sau de-a dreptul acuzatoare şi aveau drept scop să dovedească degradarea morală a unor oameni de cultură sub opresiunea comunistă. Pe măsură ce timpul trecea şi situaţia din România se înrăutăţea (prin anii 1975-1985), tonul critic al cronicarului exilat devenea tot mai aspru: de la ironie, el trecea la termeni „grei“ care atestau mînia, dispreţul, indignarea („argaţi ai puterii“, „cocote dresate“ erau denumiţi, cu „dezgust“, colaboratorii regimului comunist-ceauşist). Dar şi dezamăgirea şi amărăciunea şi deznădejdea celui din exil, de departe.
2. Iată însă că doi editori – total ignoranţi în problemele complexe ale exilului românesc din acei ani – îşi iau sarcina nobilă de a readuce în actualitate textele şi numele incriminate de Virgil Ierunca. Ei adună intervenţiile lui, apărute – scriu ei – începînd din 1957, în paginile publicaţiei social-democrate România muncitoare, a lui Eftimie Gherman (1894-1980) pînă în 1989, în ziarul Lupta / Le Combat (sub direcţia lui Mihai Korné şi redacţia Antoniei Constantinescu). La pag. 12 ni se precizează publicaţiile din exil şi periodicele în care au apărut consemnările biciuitoare ale lui Ierunca: reviste diferite, pauze lungi, numere disparate (România muncitoare, Ethos, Limite, Lupta / Le Combat, Contrapunct). Atît!
Apare, astfel, o primă întrebare: pe ce s-au întemeiat editorii selectînd din colecţia acestor publicaţii numai numerele care conţineau intervenţia lui Ierunca denumită Antologia ruşinii? De unde ştiu ei că Virgil Ierunca nu a mai publicat această cronică şi în alte numere, în alte publicaţii de exil, anterioare sau ulterioare? În ceea ce ne priveşte, am constatat că numerele alese de editori din colecţia acestor publicaţii coincid cu indicaţiile sumare pe care le oferă dl. Florin Manolescu în excelenta sa Enciclopedie a exilului literar românesc. 1945-1989 (Ed. Compania 2003). Deci nu o căutare filologică de arhivă ci o informaţie secundară, preluată cu uşurinţă (şi comoditate). Asta înseamnă „reeditarea“ Antologiei lui Ierunca?
Mai este însă altă problemă. Editorii re-publică textele autorilor români înregistrate (uneori, comentate) de Virgil Ierunca, indică ziarul sau revista din România în care acestea au apărut, dar... nu dau nici o trimitere necesar filologică la publicaţia din exil care a tipărit textul. Nu ni se dă aşadar posibilitatea de a verifica textul din reeditare cu textul publicat de Ierunca. Din ce cauză? Să nu mai subliniem faptul că ar fi fost nevoie de facsimile pentru a controla exactitatea reproducerii.
Iată cîteva exemple. La pag. 259 Michael-Titus Constantin într-un text din revista Tricolorul, beneficiază de puncte de suspensie introduse de autorii reeditării – cenzurînd deci textul publicat de Ierunca. Tot astfel, la pag. 394, textul lui Tudor Vianu din Gazeta literară este de asemenea cenzurat: şi aici sînt introduse puncte de suspensie ale editorilor. O poezie de Dragoş Vicol (pag. 395) are de asemenea aplicate puncte de suspensie care elimină strofe sau versuri. Greu de ştiut: sînt ale editorilor sau ale lui Ierunca? Dar textul lui Michael-Titus Constantin, cel din Tricolorul, republicat de Ierunca în Ethos 3/1982, de ce apare în antologia de faţă întrerupt de două ori (în Ethos este forma completă). Dacă ar putea să mai existe alte discordanţe, alte trunchieri de texte, nu putem şti, deoarece editorii nu indică sursa din publicaţia din exil în care a apărut textul.
Iată însă o eroare şi mai semnificativă. Editorii susţin a fi excerptat ziarul Lupta / Le Combat din martie 1987 pînă în octombrie 1989. Ei bine, s-au înşelat! Lupta a mai apărut – nr. 133 – şi în noiembrie 1989 – cu rubrica lui Ierunca. În acest număr apar texte mai puţin cunoscute – precum Ion Arcaş, Constantin Plopeanu, Ion Lazu, Elis Rîpeanu, reapar Vlaicu Bîrna (text din iunie 1989), Ion Vergu-Dumitrescu, Corneliu Sturzu, Dan Cruceru etc. Dar mai apar acolo, incriminate, şi texte encomiastice semnate de Camil Mureşan şi Florin Constantiniu. (Pentru amuzament, reproducem textul acestui istoric – azi academician, scris în august 1989, în care vorbeşte despre „continuitatea“ ce „aşază epoca Nicolae Ceauşescu în desfăşurarea firească, organică şi unitară a multimilenarei noastre istorii“. Şi adaugă: „o continuitate istorică în libertate şi integritate“.)
Editorii şi-au încetat însă lectura Luptei în octombrie 1989 (nr. 131) ignorînd continuarea publicaţiei pînă în noiembrie 1989 – şi mai departe.
3. Asemenea discordanţe între originalele-Ierunca şi textul Antologiei nu-s, desigur, singurele dovezi ale modului neprofesional, nefilologic în care au lucrat editorii. Fie-ne deci permis a ne îndoi de autenticitatea reproducerii textelor semnate de Virgil Ierunca, cel puţin atîta timp cît nu avem posibilitatea de a controla originalul publicaţiei la care a colaborat Virgil Ierunca realizîndu-şi rubrica Antologia ruşinii. Să fi apărut numai în publicaţiile indicate la pag 25? Au cercetat editorii colecţia revistei Limite atunci cînd vorbesc numai de nr. 42-43 (martie 1984)?
Putem atunci avea convingerea că ediţia de faţă ar reproduce integral textele-Ierunca? (În laudele d-lui Dan Stanca din Aldine-le României libere. 11 VI 2009, se vorbea şi de cenzura d-lui Dinu Zamfirescu.) Dar, pe lîngă acestea, omisiunile practicate de editorii înşişi – cel puţin cele descoperite prin confruntări – ele ce sînt?
4. Lipseşte de asemenea în reeditarea de faţă ordonarea în timp a textelor incriminate – care, în publicaţiile în care semna Virgil Ierunca, era implicită. Iată cîteva exemple la întîmplare: la pag. 97-99, Ion Brad apare cu texte în ordinea: 1971, 1973, 1977, 1983, 1989, după care urmează altă serie: 1985, 1987 ianuarie, 1987 decembrie. (Foarte probabil, editorii mai descopereau pe parcurs alte colaborări şi le adăugau fără a rupe cronologia. Sau... înaintea seriei a doua de sub Ion Brad, aceea care se întoarce la 1985, să fie, de fapt, vorba de alt „scrib al ruşinii“, pe care editorii au uitat să-l indice?)
Virgil Ierunca urmărea cu atenţie evenimentele din România şi înregistra fără prea mare întîrziere reacţia intelectualilor, mai ales a scriitorilor. Bunăoară, după „tezele“ din iulie 1971, atitudinea lui faţă de cei care proslăveau regimul Ceauşescu devine extrem de severă. Tot astfel, începînd de prin anii 1984-1985. Editorii de faţă nu ţin seama de factorul Timp – iar noi, cititorii de azi, nu putem urmări evoluţia gîndirii anticomuniste a cronicarului. Reeditarea însemna şi reorganizare. În cazul Ierunca, intervenţiile sale erau neregulate, înşirate de-a lungul a trei decenii şi distribuite à tout vent în publicaţii disparate, fiecare cu specificul său redacţional. De aceea ar fi fost necesar să ştim cine sînt autorii incriminaţi în Ethos, cine sînt cei din Limite şi cei, mulţi, din Lupta. Tot atît de necesar ar fi fost să se indice momentul (istoric-politic) cînd Ierunca a trimis publicaţiilor din exil numele şi textele semnalate. Pentru că nu-i tot una a cita pe un cărturar ca Perpessicius cu un biet text din Contemporanul speculat în Glasul Patriei din 1960 – cu ceea ce scria Florin Constantiniu, în Scînteia, în august 1989!
Ierunca era scriitor şi, ca orice om al condeiului, era obişnuit să respecte subtile nuanţe ale colaborării în scris cu regimul opresor. (El însuşi vorbeşte de tribut şi de eroare, tot el condamnă, atunci cînd este flagrantă imoralitatea.) Ierunca ştia să-şi modeleze verbul, chiar la mînie (scriptică). Era un om de cultură.
5. Ce au reuşit în schimb a prezenta publicului românesc editorii care au adus în actualitate Antologia ruşinii? O înşirare alfabetică de nume cu texte incriminate, un catalog încrîncenat de „scribi ai ruşinii“ (conform calificativelor din Cuvînt înainte) cu rolul – mărturisit – de „avertisment“ pentru „a pune capăt unei prea lungi amnezii“, pentru a servi ca „îndreptar moral“ viitorilor critici şi istorici literari etc. etc. (pag. 13-24).
Ce cuvinte mari şi găunoase pentru această listă alfabetică, nediferenţiată, neverificabilă cu sursele-Ierunca şi, mai mult decît atît, plină de infatuare. După 25-30 de ani, iată-i pe editori făcînd denunţuri în numele lui Ierunca! Ascultaţi-i: „faptul că Virgil Ierunca a vizitat o singură dată România după 1989 dovedeşte că el era conştient pe de o parte de această continuitate şdintre era comunistă şi regimul post-decembristţ şi, pe de altă parte, de nepăsarea cu care Românii i-au tratat demersul moral“ (p. 23). Risum teneamus! Multe mai ştiu orgolioşii noştri editori cărora li s-a admis să-şi pună numele pe fiecare pagină a cărţii, în colontitlu, de parcă ei ar fi autorii! Ei bine, aflaţi, domnilor editori (dintre care unul se laudă a nu fi fost nici membru de partid, nici de UTC!) că Virgil Ierunca a vizitat România de cinci ori: în 1990 (16 aprilie – 1 mai), 1993 (10 octombrie – 1 noiembrie), 1994 (15 septembrie – 8 octombrie), 1996 (5 mai – 27 mai), 1997 (29 aprilie – 6 mai). Ar fi fost nevoie ca editorii să consulte volumele Jurnalului Monicăi Lovinescu, care consemnează – şi comentează – aceste călătorii în România (de altfel, Jurnalul nu figurează în bibliografia de la pag. 27, după cum este absent şi volumul Româneşte al lui Virgil Ierunca, pe care nu-l citează nici măcar în note).
De unde or fi căpătat editorii „vitejia“ acuzatoare post factum pentru a alcătui o astfel de reeditare simplistă: publicarea unei liste alfabetice în care la litera G este Gheorghiu-Dej, la litera P, Perpessicius, iar la litera V, Tudor Vianu? Toţi cei înşiraţi alfabetic, ca la moară, consideră editorii, sînt vinovaţi. Toţi au fost „selectaţi“ de Ierunca. Deci toţi sînt în mod egal „scribi ai ruşinii“ sau „lingăi de partid“. Adică toţi sînt „lichele“ – aşa cum îi denumeşte dl. Gabriel Liiceanu.
Nu ni se pare a recunoaşte, în această atitudine poliţienească, spiritul lui Virgil Ierunca. Antologia ruşinii a fost o iniţiativă de a zăgăzui la trahison des clercs, acea capitulare morală – obligată sau benevolă – a unor intelectuali colaboraţionişti. Dar nu un denunţ ireductibil. Şi Ierunca a scris despre „un atentat împotriva bunului simţ“, şi a vrut ca pe cei care proslăveau puterea lumea „să-i cunoască şi să-i arate cu degetul“ – dar niciodată scrisul combativ al lui Virgil Ierunca nu a avut tonul unei răzbunări demne de o extremă dreaptă radicală (la modă, azi, în România).
Se întrevăd în filigran tendinţele extremiste ale lucrării în prefaţa cărţii, intitulată Cuvînt înainte. Se vorbeşte despre „opera demascatoare“ a lui Virgil Ierunca, care este un „luptător neobosit pentru sănătatea culturii române“ (p. 8), „un mare luptător anticomunist“ (p. 24) şi i se reproduc citate severe nu din comentariile din Antologia ruşinii, ci din volumul Dimpotrivă (1993). O lectură în această perspectivă de „luptător“ este greşită. Atunci cînd scria diatribele din Antologia ruşinii urmărea să îndrepte lucrurile din ţară, să atragă atenţia oamenilor de cultură să nu-şi pervertească scrisul şi conştiinţa (vorba biblică: „nu moartea păcătosului, ci îndreptarea sa“ ar fi potrivită). Reeditarea se face după 50 de ani – şi fără altă motivaţie decît că „mulţi dintre scribii ruşinii s-au regăsit, după revoluţie, în poziţii-cheie în politică, mass-media sau diplomaţie“ (pag. 21). Ceea ce nu are legătură cu Virgil Ierunca, ci cu o inchizitorială frustrare.
Virgil Ierunca nu a demascat, opera lui nu este „demascatoare“, în terminologia politică extremistă. (Termenul a fost frecvent utilizat de regimul comunist.) Nu! Virgil Ierunca a fost un scriitor care s-a situat întotdeauna pe poziţii liberale de stînga (afirmaţie pe propria noastră răspundere, după ce l-am cunoscut în exil mai mulţi ani). Editorii deformează personalitatea lui Virgil Ierunca atribuindu-i intenţii vindicative imaginare. Ce înseamnă oare, pe pag. IV a coperţii, afirmaţia editorială privind finalitatea Antologiei lui Ierunca: „mult mai important şAntologiaţ este gîndită să aibă o finalitate. Virgil Ierunca sperase probabil ca, într-o bună şi demnă zi, pentru intelectualitatea românească numele inventariate de el în Antologia ruşinii să reprezinte un exemplu de neurmat pentru viitorii scriitori şi artişti“. De acord! Dar de unde rezultă speranţa în „finalitate“ a diatribelor lui Ierunca, scrise în anii grei de exil în care nu se întrevedea lumina libertăţii? Bineînţeles, editorii îşi arogă dreptul de a fi „realizat“ speranţele lui Ierunca: lista vinovaţilor care, odată „demascaţi“, trebuie să fie puşi la stâlpul infamiei şi, probabil, pedepsiţi prin eliminarea lor din „poziţiile cheie“.
Subliniem: o asemenea imagine nu reflectă pe Virgil Ierunca. Chiar dacă undeva el a scris ceea ce se citează pe pagina 4 a coperţii („trebuie să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile...“) el nu s-a gîndit niciodată la faptul că „după revoluţie aceştia s-au regăsit în poziţii-cheie, în politică, mass-media sau diplomaţie“ – aşa cum susţin editorii. Virgil Ierunca semnala ceea ce se petrecea în acea lume, nicidecum ceea ce avea să se întîmple cu „scribii ruşinii” în viitor.
6. Poate că o asemenea mentalitate vindicativă i-a determinat pe editori să folosească adaosul „după“ Virgil Ierunca! Antologia ruşinii după Virgil Ierunca sună precum Evanghelia după Matei! Dar Virgil Ierunca era singurul autor sigur! Evanghelia trecuse prin nenumărate copieri care ar fi putut să-i altereze conţinutul. Ce semnificaţie poate avea sintagma după Virgil Ierunca (şi editorii cocoţaţi ca autori, în colontitlu, pe toate paginile pare ale volumului)? Că ar fi putut interveni schimbări faţă de textele originale? Bănuieli avem – cum am mai afirmat.
În absenţa posibilităţii de a avea acces la toate publicaţiile în care a apărut Antologia ruşinii (dincolo de cele citate de editori) avem dreptul de a nu considera reeditarea de faţă a fi completă.
7. În schimb, ne întîmpină o Addenda de peste 140 de pagini, despre al cărei rost în economia lucrării nu se spune absolut nimic. Neînţelegînd, sîntem nevoiţi, şi în acest caz, să facem ipoteze, verosimile sau nu. Observăm mai întîi că autorii şi textele (extrase tot din publicaţiile în care apărea Antologia ruşinii) nu sînt însoţite, în subsolul paginilor, de referinţe biografice. Din ce cauză? Nu se găseau cuprinşi în enciclopedia on-line Wikipedia, accesabilă de pe ordinatoarele lor (totuşi, unele nume figurează acolo) – cu care şi-au întocmit alte biografii din secţiunea anterioară? Au lucrat în grabă, îndemnaţi să termine lucrarea din raţiuni editoriale? Această misterioasă Addenda conţine nume absolut anonime (de exemplu Nicolae Chilie, Şerban Cionof, Pamfil Nichiţelea etc.) alături de cîteva altele, cunoscute (Aura Buzescu, Adrian Popescu, Dumitru Ghişe, dr. C. Anastasatu, Ioan Ceterchi etc.) despre care nu ni se spun decît cîteva cuvinte sumare. Prin ce se deosebesc cei din Addenda de ceilalţi, menţionaţi în Antologia ruşinii – prima parte? Care este criteriul ce stabileşte o diferenţă de tratament (vizibilă în sumar): Antologia ruşinii, pag. 29-416, înscrisă cu litere majuscule negre (aldine) – şi Addenda, pag. 417-560, însemnată cu litere obişnuite?
Misterele inexplicabile ale unor editori fără pregătire filologică (dar care, în mai sus citatul număr din Aldine sînt consideraţi „valoroşi editori“!). Editori care nu respectă textele originale (pe care, în cazul de faţă, nu le cunoaştem!) şi care nu dau cititorului explicaţiile necesare pentru a verifica ediţia şi alcătuirea ei. În cartea de faţă, şi filologia, şi metodele editoriale sunt total absente.
8. Această reeditare pe care nu avem dreptul să o considerăm a fi completă este compusă prin încălcarea celor mai elementare reguli filologice. Ea este un abuz. Cei doi editori – numai ei? – au folosit scrierile critice din anii 1957-1989 ale lui Virgil Ierunca pentru a deschide acum, în anul 2009, fără vreo motivaţie majoră, – din Antologia ruşinii un proces politic evident util extremei drepte – din România actuală (de altfel, cartea de faţă s-a bucurat de reacţii aprobative ale unor ziarişti „super-intransigenţi“ de aceeaşi sorginte extremistă). Aceştia laudă ce? O reeditare fără criterii clare, fără indicări ale surselor în care au fost publicate textele de către Virgil Ierunca, avînd citate trunchiate, omisiuni, fără facsimile, fără indice – o asemenea readucere în actualitate a operei lui Ierunca pentru a fi pe placul unor tendinţe politice actuale – nu poate fi acceptată. Nouă ne pare rău şi de paginile prezentei noastre luări în seamă a volumului Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca. Antologia merită o veritabilă reeditare care să dea naştere la serioase analize socio-culturale asupra dramei culturii româneşti şi a reprezentanţilor ei sub regimul comunist. O reeditare a unei opere de şi nu după Virgil Ierunca.
Pînă atunci, ceea ce ni se oferă aici – cu tot prestigiul editurii Humanitas – nu este decît o tristă şi insolentă instrumentalizare deformată a celor ce a scris şi a celui care a fost Virgil Ierunca.
|
|
|
|
|
|
|
