|
| Cronici |
Mihai Sorin Rădulescu - ISTORIE SOCIALĂ IN SUBCARPAŢII MUNTENIEI
Nu sunt sigur că profesorul Stelian Brezeanu, şef al catedrei de istorie universală din Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, are nevoie de prezentarea făcută de un fost student al său la cursul – pe care îl ţine de mulţi ani – de Istoria Bizanţului (şi, pentru scrupulul exactităţii, la seminarul de istorie medievală universală). Profesorul Brezeanu, în tinereţe asistent al altui medievist remarcabil, din păcate puţin cunoscut de marele public – l-am numit pe regretatul profesor Radu Manolescu – nu a avut de-a lungul timpului o sarcină uşoară: a ţinut drapelul învăţământului bizantinistic românesc în prima facultate de istorie a ţării – nu se vor supăra, nădăjduiesc, alte facultăţi de acelaşi profil, pentru acest superlativ – a ultimelor trei decenii ale secolului trecut şi până astăzi. çn condiţiile izolării informaţionale din anii ’80, acest efort era departe de a fi unul simplu. çn deceniul opt, istoricul Stelian Brezeanu a beneficiat de un stagiu la Institutul de Istorie Europeană din Mainz, prilej cu care s-a documentat pentru teza de doctorat, sub conducerea lui Mihai Berza, tratând despre finanţele Imperiului de la Niceea. Un subiect, aşadar, de istorie bizantină pură, a cărui legătură cu evul mediu românesc e de ordinul unor cauzalităţi mai profunde, în legătură cu care ne putem pune întrebări. Ocupat de cavalerii apuseni, Imperiul bizantin s-a refăcut în cadrul unui stat mic ca întindere, mai mult cu valoare simbolică, aflat la răsărit de Constantinopol. A fost astfel menţinută de fapt nici mai mult nici mai puţin decât însăşi continuitatea Imperiului roman. După recucerirea capitalei de pe Bosfor, Imperiul avea să mai supravieţuiască, după cum se ştie, încă aproape două secole. Mai puţin de o sută de ani după revenirea la Constantinopol, în anul 1261, în vremea când statele slave din Balcani cădeau sub stăpânire otomană, au apărut la Dunăre principatele româneşti care au purtat mai departe, în veşmânt specific, ideea romană. Comparaţia şi paralelismul cu Imperiul de la Niceea par posibile, aşa după cum altădată şi pentru N.Iorga, autorul unei teze de doctorat asupra regatului franc al Ciprului în secolul XIV, aşadar tot în perioada de întemeiere a ţărilor Române, trecutul acestei insule însemnate din proximitatea Bizanţului şi a ţării Sfinte putea funcţiona ca un termen de comparaţie şi ca o metaforă .
Profesorul Stelian Brezeanu s-a ocupat de ideologia imperială bizantină şi de avatarurile ei sud-dunărene, ca şi de vlahii din Imperiul bizantin, strângându-şi studiile în volumul Romanitatea orientală în evul mediu (1999). çnainte de Decembrie 1989, a reeditat, pentru întâia oară după cel de-al doilea război mondial, pe Gheorghe Brătianu, cu cartea sa, devenită clasică, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Criticile ce i-au fost aduse în legătură cu această reeditare, nu mi se par justificate, având în vedere faptul că a repus în circulaţie, în ani de restrişte intelectuală şi după mulţi ani de tăcere, una dintre figurile majore ale istoriografiei româneşti. Foarte folositoare, atât pentru generaţiile succesive de studenţi cât şi pentru publicul larg, este cronologia Imperiului bizantin, izvorâtă în bună măsură din cursul său de la Facultatea de Istorie. Reproşul unora că ar fi vorba doar de o cronologie e şi în acest caz nedrept: instrumentele de informare istorică sunt extrem de necesare, profesorul Brezeanu suplinind prin această carte o lacună.
Nu este de neglijat faptul că cercetări inovatoare în materie de bizantinologie sunt dificil de întreprins în România. Dacă studiile neogreceşti au încă un uriaş ogor de defrişat, multe documente fiind încă nedescifrate şi nepublicate, izvoarele bizantine de la noi sunt în covârşitoare parte cunoscute şi comentate. Tradiţia cercetărilor din acest domeniu are şi ea o mare greutate: N. Iorga, N. Bănescu, Demostene Russo, Vasile Grecu şi mulţi alţi învăţaţi au ilustrat acest domeniu cu strălucire. E de remarcat şi faptul că din păcate, în zilele noastre el se găseşte într-o anumită penurie de specialişti. Din fericire, Facultatea de Istorie din Bucureşti mai are încă un bizantinolog, pe profesorul Tudor Teoteoi, dar o revigorare puternică a studiilor bizantine după Decembrie 1989, studii ce stau de asemenea şi în atenţia Institutului de Studii Sud-Est Europene, nu s-a produs.
Cu ultima sa carte apărută, Moşnenii din Bezdead – Dâmboviţa (1620 – 1820), istoricul Stelian Brezeanu a ieşit din sfera bizantinologiei, consacrându-se unui subiect ce îl preocupă de multă vreme. çmi amintesc că în timpul studiilor universitare, cunoscându-mi preocupările genealogice, mi-a solicitat o genealogie a familiei Bellu, care în secolul XIX avusese proprietăţi funciare în acest sat de la poalele Carpaţilor meridionali. Dar în centrul atenţiei autorului cărţii nu se găseşte această familie boierească de obârşie macedo-română, deşi îi consacră câteva pasaje.
Este unul dintre cele mai interesante şi bine scrise volume de istorie apărute în ultimii ani. Consideraţiile de istorie generală privitoare la evul mediu şi la zorii modernităţii, adesea influenţate de spiritul şcolii Analelor, fapt de care profesorul Brezeanu e întotdeauna foarte mândru, sunt puse în legătură cu realităţile economice şi sociale ale acestei aşezări pe care o priveşte, poate tot din oarecare orgoliu, mai ales ca pe o aşezare de moşneni, în vreme ce ea – după cum o arată chiar prezentarea istoricului şi documentele publicate de el – a avut totuşi nenumăraţi proprietari din categoria boierilor. Titlul nu este aşadar chiar atât de adecvat cum ar părea: e desigur foarte onorabil din punct de vedere istoriografic să te ocupi de moşneni – echivalentul muntenesc al răzeşilor moldoveni –, doar că la Bezdead s-au perindat o serie de familii şi personaje boiereşti: Leca spătarul – strămoşul colateral al familiei Racottă – , Cantacuzini, Dolete, Saegiu, Bellu şi încă altele.
De asemenea, à propos de pagina de titlu, e păcat că nu a fost găsită o altă imagine pentru copertă: desigur, aşa arată biserica din Bezdead, cu acoperiş şi turle de tablă, cu perete văruit, lipsit de patina timpului, cu ancadramente ale ferestrelor fără vreo decoraţie, după cum nu sunt, din fericire, la multe lăcaşuri ecleziastice din Ţara Românească, clasate sau nu în categoria monumentelor istorice. Imaginea – ternă şi neinspirată – nu evocă în nici un fel trecutul localităţii şi interesul ei istoriografic, ci dimpotrivă. Cu siguranţă că ar fi putut fi găsite în satul studiat alte imagini mult mai potrivite, având parfumul autenticităţii şi al vechimii, la care trimit dealtfel anii amintiţi în titlu: 1620 – 1820.
Etimologia numelui localităţii face obiectul unei discuţii (pp.66 – 68) care, la drept vorbind, nu se prea justifică. De fapt “Bezdeadul” nu pare deloc a fi un “toponim controversat”. Celălalt sat cu nume similar – “Bezded” – nu se află în Crişana (p.68), ci la est de oraşul Zalău, în apropiere de localitatea Gârbou, în judeţul Sălaj.
De origine slavă, toponimul înseamnă pur şi simplu, după cum o scrie dealtfel şi autorul, “sat fără moşi“ (p.68) – adică cu regimul de proprietate în devălmăşie –, ceea ce dealtfel vine din nou într-o bizară contradicţie cu titlul cărţii, în jurul căreia se mişcă dealtfel şi preocupările autorului. Căci dacă nu existau “moşi”, de unde proveneau moşnenii, nu-i aşa ? Problema moşnenilor ţine oarecum de o anumită coloratură ideologică, potrivit căreia a-i recunoaşte pe ţăranii aserviţi – “rumânii” – drept obiect de studiu ar putea fi interpretat ca o relicvă a comunismului, iar a te ocupa de boieri este iarăşi cam nepotrivit, de această dată pentru că, de fapt de peste o jumătate de secol, boierii sunt rău văzuţi, iar mai recent au fost parţial acceptaţi, pentru că vin din Occident, unii aducând valută. Optica asupra acestor clase/categorii/grupuri sociale nu este eliberată de considerente la zi, adesea foarte subiective.
Oricum, interesul autorului pentru toponimie poate fi remarcat de-a lungul întregii cărţi. Un toponim a cărui interpretare are tradiţie în istoriografia românească şi care se întâlneşte şi pe teritoriul localităţii Bezdead, îl constituie “Schei”, înrudit desigur cu “Schiavoni” de la italieni. “Prezent în cele mai vechi documente ale satului – scrie profesorul Brezeanu –, numele desemnează un loc de pe malul drept al râului Valea Leurzii. çn actele de vânzare a moşiei, toponimul apare şi sub forma Sârbeşti. çn româna veche, Schei, de care ne-am ocupat în altă parte, este un etnonim şi desemnează pe vechii slavi, derivat în limba strămoşilor noştri de la lat. Sclavus. Toponimul «Schei» este bogat reprezentat în toponimia Subcarpaţilor munteni, dar apare şi în Moldova şi Transilvania. El a fost creat de românii majoritari din aceste regiuni, în mijlocul cărora insule de populaţie slavă veche s-au absorbit treptat înainte de anul 1200” (p.82). çn treacăt fie spus, de ce oare 1200 şi nu un alt hotar temporal, de pildă 1100 sau 1000 sau chiar mai înainte având în vedere că venirea masivă a slavilor a avut loc la începutul veacului VII ? Oricum, după cum se ştie, cartierul din Braşov, aflat în afara cetăţii şi având populaţie majoritară românească, poartă acelaşi nume, Braşovul fiind oraşul de dincolo de munţi cel mai apropiat geografic de Bezdead. Pentru ca şarada să fie completă, în documentele medievale ale localităţii este atestat documentar numele familiei “Braşov”, care ajunge până în zilele noastre (p.83). Este aşadar “Schei” un toponim cu referinţă la vechii slavi, provenit din timpuri vechi, anterioare fondării principatului, după cum s-ar putea crede, având în vedere că el se interferează cu cel de „Sârbeşti” sau ar fi legat de mişcări de persoane între oraşul din ţara Bârsei şi Bezdead ? çn ciuda prezenţei repetate a numelui de familie “Braşov”, e mai degrabă de presupus că toponimul “Schei” vine din vechime, atestând prezenţa elementului slav.
Un alt nume cu semnificaţie de istorie socială, de această dată de obârşie turcească, este cel al unei categorii de mici boieri care a lăsat urme şi în toponimia medievală a Bezdeadului: “Moşul Mazâleşti şsicţ cunoaşte o carieră diferită în raport cu Mileştii. Numele le vine sigur de la un Mazilu, boiernaş cu statut fiscal diferit în raport cu moşnenii satului. Nu ştim dacă acesta a fost originar din comunitatea bezdedeană, dar este sigur că, dacă a venit din afară, s-a integrat obştei şi a participat la răscumpărarea moşiei. Un mai vechi membru al familiei, Ilea Mazâlu, apare printre «oamenii buni» ai satului, care judecă în disputa Barbu Milescu – Grozea Tăvicescu, în zapisul din 1661. O generaţie mai târziu, Ilea şi sora sa Dobra, «feciori» ai lui Ilea Mazâlu vând la 1686 popii Tatu livada din Talea, din marginea Plaiului Belciuga, cunoscută sub numele de Groapa Mazâleştilor, pentru mălai şi arătură, în schimbul a 200 de bani, mai puţin de un galben. Nu ştim nimic despre vânzarea părţilor lor comune de moşie, dar Mazâleştii de după 1800, ajunşi printre lăturaşi, deţin sfori în vecinătatea funiilor noilor neamuri, iar în zapisele de vânzare către Ştefan Belu apare menţiunea «şi cu părţile din tot hotarul», dovada descendenţei din vechii moşi” (pp.216-217).
Fiind descendent, pe linie feminină, dintr-o familie de mazili olteni, din fostul judeţ Romanaţi, azi judeţul Olt, mărturisesc a avea un interes pronunţat pentru această categorie socială ce poate încă constitui un subiect generos de studiu istoriografic. Cercetătorul craiovean Dinică Ciobotea a dat la iveală o serie de contribuţii merituoase în această chestiune, în legătură cu cea a moşnenilor, nefăcând însă din păcate necesare diferenţieri între mazili, “boieri de neam”, moşneni şi alte categorii sociale a căror definire şi delimitare nu este, ce-i drept, întotdeauna prea uşor de făcut. Erau mazilii întotdeauna urmaşi ai boierilor de rangul al doilea ? Genealogiile concrete infirmă deseori această definiţie. Care este diferenţa dintre “mazili” şi “boierii de neam” / “neamuri” ? Noţiunea de “mazil” se cere examinată pe baza unui material documentar concret, plecând în primul rând de la genealogii.
Printre proprietarii succesivi din Bezdead s-a numărat şi postelnicul Matei Dolete, despre care aflăm din Catagrafie oficială de toţi boerii ţării Româneşti la 1829, publicată de Ioan C.Filitti (nemenţionată de autor): în judeţul Saac (Săcuieni) exista “Matei Dolete, nşăscutţ Tohani, 56 ani, polcovnic de Seimeni, şfiuţ al căpitanului Iorga Dolete şsubl.meaţ, şade în Fefelei, are 400 stânjeni moşie, 15 pogoane vie, 500 pruni, 40 stupi, o cârciumă, 9 vite cu coarne, 5 cai, 7 râmători”. La acelaşi judeţ figurează, printre “feciorii de boieri”, “Nicolae Dolete, şfiuţ al polcovnicului Matei Dolete, şade în Fefelei”. Soţia principelui Nicolae, membru al Regenţei din 1927 – 1930, avea să fie o rudă, probabil, a acestor personaje; era fiica lui Iorgu Dumitrescu, administrator în familia boierească Bagdat, care avea conac şi moşie în aceeaşi localitate, Tohani. Genealogia Ioanei Doleti (de fapt Dolete) (Dumitrescu) nefăcând până acum obiectul unei publicaţii, precizări despre familia Dolete, sunt de natură să intereseze. Din punctul de vedere al istoriei acestei familii din Muntenia subcarpatică, cartea profesorului Stelian Brezeanu aduce precizări bogate, în subcapitolul pitoresc intitulat “Intoarcerea moştenitorilor”: “Postelnicul Matei Dolete, strănepot, prin mama şi bunica lui, al popii Nicolae, îşi face apariţia la Bezdead în primii ani de după 1800. çn iunie 1806, el primeşte din partea preoţilor satului o adeverinţă prin care era recunoscut moştenitor al lui Popa Tatu de la 1700 şi cu care urma să meargă la judecata isprăvnicatului. Era însoţit ca vătaf din partea obştei de Ion Budoiaş, moşul Gorgoteştilor, căruia i s-a încredinţat de către preoţi şi hrisoavele moşiei pentru a fi cercetate de autorităţi. O săptămână mai târziu, un proces-verbal al ispravnicului de Dâmboviţa consemnează că, după cercetarea hrisoavelor şi zapiselor, Matei Dolete este recunoscut de vechilii moşnenilor ca urmaş al lui popa Tatu şi moştenitor al «moşului cel mare» din hrisovul slovenesc şi al părţilor de moşie cumpărate de strămoşul lui, urmând ca postelnicelul să meargă la Bezdead pentru a-şi alege moşia potrivit zapiselor sale” (p.276). Este vorba fireşte de un alt “popa Tatu” decât cel care a dat numele unei străzi şi unei biserici în Bucureşti. De remarcat aplecarea autorului pentru sonorităţile numelor: “Ion Budoiaş, moşul Gorgoteştilor” şi multe alte combinaţii onomastice întâlnite în carte vădesc căutarea unor muzicalităţi şi eufonii, ceea ce pentru o lucrare istoriografică constituie un aspect relativ neobişnuit.
Următorul proprietar mare în Bezdead avea să fie familia boierească Saegiu, al cărei nume autorul îl scrie de fiecare dată sub forma “Saigiu”. Ambele variante au circulat, ele derivând din numele unei dregătorii, cea de „funcţionar care cumpăra, pentru Poarta otomană, oi din ţările noastre”. “… în iulie 1812, Matei Dolete vinde întreaga sa moştenire de la Bezdead sărdarului Nicola Saigiu Diamant pentru suma de 6 600 de taleri, tranzacţie întărită de marele divan al ţării. Transferată în mâinile abilului boiernaş din Breaza, moştenirea avea să constituie în anii următori una dintre cele mai importante pricini ale prăbuşirii obştei moşnenilor din Bezdead” (p.277). Potrivit Catagrafiei amintite mai sus, “Neculaie Saegiu, nşăscutţ Ipir, 40 ani, sluger, şfiuţ al lui Costache Saegiu, şade în Breaza, are moşia Breaza în Prahova i ş= şiţ un petec de moşie Călineşti şi o vie la Bălţaţi”. “Ipir”-ul este desigur provincia Epir din nord-vestul Greciei (cu o parte aflată în Albania), pe atunci în cadrul Imperiului Otoman, de unde au venit atâţia intelectuali şi comercianţi, purtători de energii noi în Principate. Dealtfel, numele “Saegiu” apare în documente publicate în carte şi sub forma grecească “Saizios” (p.468). De menţionat că urmele acestei familii se păstrează la Breaza, pe valea Prahovei, unde au ctitorit biserica principală din oraş.
Deşi situate în judeţe diferite, respectiv Dâmboviţa şi Prahova, Bezdead şi Breaza se găsesc la câţiva kilometri distanţă. Acest fapt explică desigur însuşi patronimul autorului, care descinde foarte probabil dintr-un locuitor al Brezei, aşezat la un moment dat în Bezdeadul vecin, de peste coline. Este aici poate locul unor precizări antroponimice: numele “Brezeanu” nu e foarte rar în Muntenia subcarpatică. Neavând fireşte frecvenţa unor patronimice terminate în “-escu”, dealtfel de obârşie latină, el indică obârşia unor antecesori. Profesorul Stelian Brezeanu poartă acelaşi nume de familie – nefiind însă înrudit – cu familia Brezeanu din Teişani (jud.Prahova) sau cu boierii Brezianu (îşi scriau numele cu “ia”, în locul diftongului “ea”, ca şi Grecenii din Ilfov, pentru a se individualiza faţă de alte familii cu acest nume), din care scoboară istoricul de artă Barbu Brezianu şi fiul său, scriitorul Andrei Brezianu.
Nu mă voi opri aici asupra familiei Bellu, de care este legată istoria satului în veacul XIX. Aceasta pentru că plănuiesc o recenzie viitoare, privitoare la o prezenţă publicistică recentă, cu subiect românesc, la Paris, catalogul unei expoziţii reprezentative Georges de Bellio, de la Muzeul Marmottan.
Volumul profesorului Brezeanu atrage în bună măsură prin titlurile capitolelor şi ale subcapitolelor, prin care se încearcă – şi se reuşeşte adesea – “desprăfuirea“ materialului documentar. Poate unele epitete sunt cam excesive, având o încărcătură substanţială de ridicol, probabil în bună măsură involuntar şi de spectacol inutil, acolo unde istoria a fost mult mai “cuminte”: “Dumnezeu şi ziua a şasea“, “Moşii de munte, moşii de câmpie”, «Pădurea meree»: spaţiul sălbăticiei”, „Morteştii”, “O cetate asediată”, “După naufragiu”, “Cu plecăciune, sărut mâinile cocoane Dumitrache” ş.a. çn afara acestor nume de capitole şi subcapitole sunt însă şi altele mai adecvate, care oglindesc pe un ton echilibrat evoluţia comunităţii sătenilor din Bezdead.
çn anexe sunt publicate 51 de documente, cuprinse între anii 1571 – 1838. Ele, ca şi altele, citate de-a lungul cărţii, stau la temelia acestei lucrări sui-generis, nici monografie propriu-zisă a satului (pentru că dacă ar fi fost o monografie, ar fi trebuit să conţină şi alte capitole, privitoare la biserică, şcoală, etnografie ş.a.), nici istorie a unor familii din Bezdead. Dacă ar fi de încadrat într-o anumită categorie, volumul constituie mai degrabă o istorie a locuitorilor din această localitate, întreprindere istoriografică fireşte deloc lipsită de interes. Asemenea lucrări sunt deosebit de necesare şi experienţa bizantinologului / medievistului conferă originalitate prezentării documentelor legate de proprietatea de pe arealul satului. Ataşamentul autorului faţă de locurile natale este cu totul lăudabil şi în general nu obnubilează interpretarea mărturiilor scrise. Chiar dacă anul de hotar fixat este 1820 – ar putea fi sfârşitul evului mediu, într-o anumită interpretare cronologică –, folosirea unor concepte şi metode sociologice şi, în conexiune cu ele, eventuale reconstituiri genealogice ale familiilor de moşneni, ar fi făcut ca imaginea evoluţiei acestei comunităţi să câştige mult în profunzime şi amploare. Totuşi, volumul profesorului Stelian Brezeanu reprezintă o contribuţie de istorie socială demnă de a fi elogiată, o încercare reuşită de a aşeza documentele medievale de proprietate pe calea majestuoasă a istoriografiei.
|
|
|
|
|
|
|
