|
| Cronici |
Nicolae Prelipceanu - CARNET DE TOAMNĂ
Epoca lui după
Premierele şi microstagiunile s-au succedat în ritm ameţitor toamna asta, astfel încât, o clipă, am avut impresia că Festivalul Naţional de Teatru începuse. Dar nu era cel naţional, cu selecţioner unic, ci unul, să-i zicem, personal, alcătuit din ceea ce îmi ofereau o seamă de selecţioneri, directori de teatre şi regizori. O simplă enumerare a spectacoleler care mi s-au perindat prin faţa ochilor până în acest moment (10 octombrie) este, cred, revelatoare. Herr Paul de Tankred Dorst, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Sufletul. Puncte de veghere după „Eine Sache, die Seele” de Dimitre Dinev la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ambele în regia lui Radu Afrim, Identităţi după Dumitru Solomon, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, tot la teatrul de pe malul Dunării, Turandot după Carlo Gozzi, în regia lui Andryi Zholdak, Breaking the waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess, după un scenariu de Lars von Trier, în regia lui Radu Alexandru Nica, Femeia ţintă şi cei zece amanţi după Matei Vişniec, regia: Claire Dancoisne, în microstagiunea Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, Miss Daisy şi şoferul ei (Driving Miss Daisy) de Alfred Uhry, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul Evreiesc de Stat, Pyramus & Thisbe 4 you după scena meşterilor din piesa Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Dabija, Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, în regia lui Suren Shahverdian, la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte. N-am mai pus spectacolele studenţeşti de la Sibiu, din sala Atelier a teatrului, aflată în spatele Casei de cultură a sindicatelor, Aforisme pentru un actor tânăr după Radu Stanca şi Scaunele după Eugène Ionesco. Dacă veţi număra cuvântul „după” dinaintea numelor autorilor, veţi vedea că trăim o adevărată epocă post. Postmodernă, postclasică în cazul lui Shakespeare sau Carlo Gozzi, în orice caz una în care conştiinţa lui „după” e foarte puternică. Parcă nici Shakespeare nu mai e „contemporanul nostru”, cum credea Jan Kott, ci a redevenit înaintaşul nostru, fără ca prin asta să însemne că este jucat în stilul de acum nu ştiu câte zeci de ani, ci dimpotrivă. Piesele au devenit, în mod evident, nişte instrumente ale regizorilor cu ambiţii, probabil secrete, de dramaturgi, iar spectacolele nu mai sunt decât nişte simptome ale unei boli artistice încă fără nume. Contemporanii noştri nu mai sunt neapărat şi contemporanii autorilor şi pieselor acestora pe care le pun în scenă sau le joacă, dacă preferaţi termenul.
Radu Afrim, un cap de afiş al modului „după”, pune, totuşi, în scenă la Piatra Neamţ un spectacol în care autorul textului e singurul autor, Tankred Dorst, sigur în excelenta variantă românească semnată de un expert, Victor Scoradeţ. Herr Paul, care, pusă în scenă la Brăila (nu am văzut însă acest spectacol) se intitulează la fel, doar că formula e repetată, e o piesă, ai zice, despre lumea noastră postcomunistă. Nimic politic, doar încurcăturile cu casele şi proprietarii lor, în luptă cu chiriaşii. Bătrânul Paul, trăieşte împreună cu nu mai puţin bătrâna sa soră Luise, într-un spaţiu îmbâcsit, unde a fost cândva o fabrică de săpun. Urmaşul proprietarului fabricii se strecoară cumva prin labirintul imaginat de regizor, pentru a le pune în vedere celor doi locatari să se mute în partea din faţă a clădirii, unde mai locuiesc şi alţii, deoarece el doreşte să reînfiinţeze, aici, în acest spaţiu, o nouă fabrică. Întâmplările şi discuţiile, deturnate mereu de locatarul refractar la propunerea proprietarului, se estompează în spectacolul lui Radu Afrim în faţa barocului gesticii şi mai ales a scenografiei, a multelor animale împăiate, când în text era vorba doar în treacăt de împăierea animalelor, a multelor obiecte, în text, aruncate în dezordine prin casă. La Afrim spaţiul are, totuşi, o organizare logică, e drept, mai mult pentru cei doi locatari şi pentru vizitatoarea lor constantă, Anita, o arierată din vecini, decât pentru vizitatorii lor, Helm, tânărul proprietar, Lilo, iubita lui şi Schwarzbeck, omul cu capitalul, asociatul lui Helm, care la Afrim devine femeie, complicând relaţiile într-un triunghi amoros. Radu Afrim, împreună cu artista plastică Iuliana Vâlsan, au ştiut să organizeze haosul astfel încât tot ce se întâmplă acolo să aibă o noimă. Spectacolul e unul care stârneşte hohote de râs, deşi, aşa cum se spune adesea, e şi unul de plâns, căci degradarea prin vârstă e de râs mai ales pentru cei care încă nu au simţit aripa anilor asupra lor. Cezar Antal, în rolul lui Herr Paul, cu figura lui de om necăjit, constrâns să stea într-un pătuţ de dimensiunile unuia de copil, alături de sora sa, şi ea în acelaşi original pat al lui Procust, imaginat de Afrim-Vâlsan, îşi dă toată măsura marelui său talent. Acest actor are calităţi pe care regizorul a ştiut să le găsească şi să le cultive, un fel de a imagina şi juca pe omul rătăcit în această lume, aparent indiferent la toate necazurile care i se întâmplă, din cauza altora sau a lui însuşi, pe care nu l-am văzut la alţii. Lucreţia Mandric în Luise, cu un rol mai retrâns, îi este o parteneră de acelaşi calibru, cuplul cucerind prin naturaleţea cu care se înscrie într-o lume ostilă şi de neînţeles, în fond, pentru el (ei). Ei trăiesc într-o altă lume, dispărută, şi se încăpăţânează să încerce să supravieţuiască deşi totul le este potrivnic. Semn al inadaptării este şi faptul că singurul lor prieten real şi devotat este această fată cu minţile rătăcite sau insuficiente pentru a se descurca în lume, excelent interpretată de Andreea Gavriliu. Situaţiile sunt groteşti; între grotesc şi burlesc se joacă totul, Helm (Matei Rotaru în seara când am văzut eu spectacolul) este reprezentantul lumii noi, cu decizia omului de azi faţă de şovăielile celui de ieri. Matei Rotaru îl conturează aproape geometric, contrastând benefic pentru înţelegerea mesajului piesei, un personaj parcă rupt din realitate, sigur, mult mai manierat decât prototipul său românesc. Isabela Neamţu e foarte mobilă şi versatilă, trece cu uşurinţă de la o stare la alta, a promis mult în spectacolele de la Teatrul Foarte Mic şi acum îşi ţine promisiunile. Nora Covali e în rolul fost masculin în piesa lui Tankred Dorst, e compusă cu un ochi acoperit ca la piraţi, e dură şi exactă, inclusiv în gesturile de posesie sexuală asupra tânărului asociat, pe scurt e un pilon de nădejde în construcţia polului modern al lumii. Radu Afrim, într-o foarte bună colaborare cu Iuliana Vâlsan, a compus un spectacol care îmbină admirabil plastica şi drama, cu personaje şi scene parodice.
La Brăila, tot Radu Afrim a pus în scenă o piesă de alt tip, cu o poveste de alt tip, dar, în fond, ascunzând cam aceeaşi inadaptare la lume, numai că de data asta a unor emigranţi. Dacă dincolo, în Herr Paul, personajele rămase din timpi trecuţi încercau să-şi prelungească propria lume, aici, emigranţii bulgari şi sârbi din Austria încearcă disperaţi să se adapteze, să reziste într-o lume pe care o simt ostilă. Povestea e sumbră, o veghe la căpătâiul unui mort. Muncitori în construcţii, un austriac, un bulgar şi un sârb sunt convocaţi la priveghi de văduva camaradului lor, ucis sub ochii lor, într-un accident stupid de muncă. „Cadavrul”, Dan Moldoveanu, are un rol greu de făcut, căci nu are dreptul decât la o scurtă mişcare şi rostire, într-o scenă fantastică a sosirii lui la Styx, restul specacolului fiind obiectul de adoraţie îmbinată cu batjocura al celorlalţi, pe măsură ce aceştia se îmbată. Căci ce pot ei să facă la un priveghi decât să bea, în stilul cunoscut al omului simplu din Balcani, oriunde s-ar afla? Totul degenerează, într-un fel, totuşi, cunoscut dinainte, din filmele lui Kusturica, cu scene de bătaie sau doar ameninţări cu bătaia, cu aşezarea cumva la masă, pe scaun, a mortului, cu văduva care pleacă să-şi practice meseria cea mai veche (zice-se – dar cu vânătoarea ce facem?) din lume şi se întoarce la spartul târgului cu noul „prieten”, un austriac, radioasă că s-a „adaptat”, cu cei trei băieţi ai mortului, care nu prea înţeleg mare lucru, cu muzica pornită şi oprită, cu bocitoarea profesionistă şi încercările ei şi ale adulţilor de a trece la sex. Pe scurt, beţie, bătăi, sex, violenţă verbală şi fizică, o reţetă infailibilă a vremii şi lumii în care trăim. Remarcabilă prestaţia Lilianei Ghiţă în rolul bocitoarei, al Monicăi Zugravu Ivaşcu în cel al soţiei, sau al lui Emilian Oprea în rolul sârbului certăreţ şi bătăuş. Liviu Florea, în rolul şefului de echipă, şi Liviu Pintileasa, în cel al şomerului, sunt extrem de veridici şi mobili, cu aerul acela al omului simplu, care când e sigur de sine, când bate câmpii, neştiind să separe esenţialul de neesenţial. Prezenţe convingătoare sunt şi Claudiu Urse, Adrian Ştefan şi George Crinta în rolurile celor trei băieţi ai mortului. Două apariţii mai palide au Mihaela Trofimov şi Neluţu Spălatu. Autoarea coregrafiei este Andreea Gavriliu, aceeaşi cu actriţa din rolul fetei arierate de la Piatra Neamţ, unde, de altfel, semnează şi coregrafia. Spectacolul e unul numai bun pentru această parte de lume, ceva mai aproape de Balcani şi, oricum, legată de Dunăre şi de Austria, ţara de azil a dramaturgului bulgar Dimitre Dinev, autorul după care şi-a compus Radu Afrim noul spectacol.
Identităţi, spectacolul lui Victor Ioan Frunză, leagă şapte texte ale lui Dumitru Solomon, cele două din final mai puternice şi mai semnificative, cele de început mai palide şi mai fără relief. Scheciul cu Orient-Expresul şi confuzia Periş-Paris mă tem că l-am văzut cândva demult, într-o emisiune de divertisment a televiziunii române, încă ocupate. „Vânzarea cămilei” e un text absurd şi poetic în care putem citi un înaintaş al lui Matei Vişniec. Povestea cămilei pe care cineva încearcă să i-o vândă unui trecător, dar pe care presupusul cumpărător nu o vede, este una cu bătaie lungă, dincolo de realul raţional. Când, în sfârşit, cel asaltat de proprietarul cămilei acceptă să o ia pe nimic, iar celălalt pleacă, noul proprietar, abia atunci, o vede sau crede că o vede şi jocul reîncepe. Urmează scenele din pivniţa întunecată în care actorii sunt supuşi, să zicem aşa, probei apei. Nu ştiu câte tone de apă se revarsă asupra lor şi ei nu găsesc ieşirea decât foarte târziu, după ce au fost gata-gata să se înece. Nu ştiu dacă Victor Ioan Frunză a văzut un film de demult, despre Ivan cel Groaznic, dar mie povestea pivniţei inundate mi-a amintit de felul cum şi-a înecat acesta boierii potrivnici într-o pivniţă bine închisă, cu gratii solide la ferestre, unde apa creştea, iar posibilităţile de salvare erau excluse. Oricum, început banal, cu o ceartă, e drept dusă à outrance, între vecini, unde apar primii muguri ai absurdului care va guverna mai departe, spectacolul lui Victor Ioan Frunză este unul demn de a fi văzut, iar actorii brăileni se achită foarte bine de rolurile, nu uşoare, care li s-au încredinţat.
Tragedie la comedie
Nu e prima oară când la Teatrul de Comedie poţi vedea pusă în scenă, şi încă profesionist, o tragedie. Domnişoara Iulia de Strindberg, oricum ai lua-o, nu e o comedie. Şi totuşi, Liviu Lucaci a pus-o în scenă la Comedie, într-o colaborare cu o asociaţie care se cheamă Tam-tam. Mă rog, dacă aşa doresc ei... Am văzut spectacolul în distribuţia a doua, cu Domnişoara Iulia aceeaşi din prima, dar cu celelalte roluri interpretate de Şerban Gomoi (valetul de care aristocrata se îndrăgosteşte) şi Andreea Bârsan (bucătăreasa). Povestea poate părea astăzi desuetă, acum barierele între clase nu mai sunt atât de rigide, mai ales când e vorba de dragoste. Sau nu mai sunt atât de codificate, căci, de pildă, fetele politicienilor se încurcă, dacă nu se şi căsătoresc, cu băieţii politicienilor şi rar calcă pe alături, în zona gri a cetăţenilor, în orice caz, alegerea este făcută după locul în catalogul bogaţilor. În secolulu XIX, însă, lucrurile erau chiar mai stricte, combinaţia amoroasă între o fată de conte şi valetul din casă dând naştere la un scandal dacă nu la o tragedie. În cazul piesei noastre, tragedia e pe tapet. Delia Nartea o interpretează pe tânăra contesă cu un famec şi o atenţie la nuanţe care o desemnează ca o actriţă inteligentă şi intuitivă. Versatilitatea ei o ajută să treacă de la starea de strălucire din faza premergătoare tragediei (care nu e nimic mai mult decât consumarea amorului fizic), la cea propriu-zisă. Şerban Gomoi, în rolul valetului, îi ţine piept cu talent, şi rolul său fiind fără fisuri, deşi, poate, trecerea de la mefienţa de început la siguranţa şi mai ales brutalitatea post coitum e, poate, prea bruscă. Mai ştearsă, dar acesta e şi rolul, pare Andreea Bârsan, în rolul primei pretendente, ca să zicem aşa, legitime, la mâna valetului, care-şi găseşte refugiu în credinţă sau, mai precis, în prejudecăţile insuflate de o biserică severă şi rece, inumană de fapt. Spectacolul e unul de factură clasică, decorul, deşi minim, are tot ce-i trebuie unei bucătării, „omorârea” scatiului contesei se produce, desigur, cu spatele, e drept, cu un topor supradimensionat dacă ne gândim la dimensiunile păsării, şi produce pete roşii şi aşa mai departe. Scenografia, potrivită scopului, este semnată de Ştefan Caragiu.
D’ale Festivalului Naţional
Am folosit fumatul „d’ale”, spre a semnala faptul că nu e o relatare a FNT-ului după încheierea lui, ci din cauza închiderii, premature faţă de aceea a FNT, numărului, e o relatare parţială şi anume a câtorva spectacole splendide din primele zile.
FRUMOS de Jon Fosse, un norvegian de azi, e o piesă al dracului de grea, cred, pentru actori. Şi asta din cauză că nu li se oferă nici lungi tirade, nici ample posibilităţi de tumbe şi alte giumbuşlucuri din teatrul contemporan, greu pesemne şi pentru regizor, dar Vlad Massaci şi grupa tare a Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti au reuşit să treacă peste inconvenientele acestea şi să dea un spectacol într-adevăr frumos. La ieşire, un bătrân cu o barbă albă, lăsată în voia ei, dar foarte voinci şi vioi, întreabă o pereche tânără care tocmai ieşise de la spectacol „ce piesă a fost?” „Frumos”, răspunde bărbatul. „Nu, v-am întrebat cum se cheamă...” replică bătrânul cel voinic. A trebuit să-i spun eu că acesta e şi titlul şi rezultatul. Vorbele rare amintesc de un film de Bergmann, ele sunt, însă, spre deosebire de acolo, din registrul banalului absolut: „frumos”, „da, se poate spune şi aşa”, „nimic”, mai ales „nimic”, „plăcut” şi aşa mai departe. Totul rămâne de suplinit, în această dramă care nu se consumă la nivel oral, ci interior. O poveste de o banalitate zdrobitoare la prima vedere produce un spectacol absolut admirabil prin simplitatea lui şi prin curăţenia, claritatea mijloacelor. Andu Dumitrescu a pus în mijlocul „scenei” din sala Atelier a TNB, o platformă pe care e scris cu perne chiar cuvântul „frumos”, care se cumpăneşte când un actor pune piciorul pe ea, astfel încât cei deja aflaţi îşi dau seama că vine cineva chiar dacă sunt cu spatele şi cufundaţi într-un dialog de priviri şi trăiri. Cum povestea se desfăşoară într-o localitate mică de pe marginea unui fiord norvegian, probabil pe un debarcader, platforma te pune de la început pe direcţie. Dar e şi un „balansoar” pentru personaje. Un cuplu alcătuit e pe cale de destrămare, cel al tinerilor, fiica lor şi un băiat din localitate, abia descoperă dragostea şi practică gesturile naive şi şovăitoare ale, probabil tuturor adolescenţilor, începători în domeniu. Iar cel pe care pune ochii femeia din primul cuplu, un fost coleg, eşuat acum din punct de vedere social, cel mai tăcut şi mai şovăitor dintre toţi, îşi reia, în final, după plecarea proaspetei sale cuceriri, cu soţul ei fireşte, chitara pe care a declarat în repetate rânduri până atunci că nu mai pusese mâna de multă vreme (cei doi, actualul soţ şi cel rămas „la vatră”, alcătuiseră cândva, cu ani în urmă, o formaţie). Fiecare interpretare este parcă lucrată în filigran, cu mare acuitate, de la cea a lui Andi Vasluianu, în rolul asocialului Leif, sau „Celălalt bărbat”, la Oxana Moravec, Hilde, sau „Femeia”, într-o formă admirabilă din toate punctele de vedere şi de oriunde te-ai uita, până la Ioan Coman, Geir, „Bărbatul”, care-şi compune rolul din priviri piezişe, aşa cum l-am mai văzut şi altădată, având parcă de ascuns ceva ce nu poate acoperi cu întrebările sale banale şi cu răspunsurile la fel pe care le dă. Cei doi adolescenţi, interpretaţi de Ada Simionică, o actriţă deja afirmată şi confirmată, şi Cristian Popa, au prospeţimea pe care o cere rolul, cu tăcerile şi izbucnirile lor, singurii care încă mai spun ce gândesc pentru că nu au învăţat tehnica disimulării. În fine, Raluca Zamfirescu, în rolul mamei Bărbatului, e chiar ceea ce ţi-ai imagina şi ceea ce ştii despre o mamă din altă generaţie, care aplică o grilă incompatibilă cu ceea ce vede că se petrece şi nu înţelege.
Două cântăreţe chele
Mai întâi a fost spectacolul franţuzesc al companiei „Les intempestifs”, o reluare a unuia regizat în 1993 De Jean-Luc Lagarce, dramaturg şi regizor cunoscut, mort la doi ani după premiera spectacolului, în plină tinereţe. O punere în scenă cu aer clasic, decorul fiind chiar acela de la premiera din 1993, cu personaje corect îmbrăcate, burghez mai precis, pronunţând într-o franţuzească impecabilă replicile teatrului absurd ionescian, spre marea desfătare a publicului bulucit în sala Teatrului Odeon. După câte am aflat, numai actorul din rolul căpitanului de pompieri nu jucase în spectacolul original. Oricum, figurile fuseseră alese cu grijă, pare a atrage atenţia, fiecare în felul său şi dincolo de rostirea franţuzească şi ionesciană. O savoare deosebită au avut momentele menajerei, care rostea şi didascaliile post-Bataille, ca să zic aşa, în care autorul însuşi, presupunem, nota cum fusese interpretat cutare moment în montarea din anii 50 a lui Nicolas Bataille, cea care se mai joacă şi astăzi, cu alţi actori, la Théatre de la Huchette. Ca să nu mai vorbesc de finalurile multiple, a căror apoteoză, dacă pot îndrăzni s-o numesc aşa, este prăbuşire cu zgomot a faţadei de casă englezească cu etaj şi flori la ferestre, în faţa căreia se petrece toată acţiunea de până atunci.
A doua Cântăreaţă cheală prezentată în festival a fost aceea – şi ea o reluare, dar chiar de către acelaşi regizor cu alţi actori – regizată de Tompa Gabor, o viziune extrem de originală, la urma urmei explicabilă, după ce o vezi. Tompa Gabor a avut ideea de a plasa personajele piesei într-un fel de cutie cu marionete, soţii Smith şi soţii Martin, menajera Mary şi căpitanul de pompieri, plus un arlechin care dă tonul, executând mişcări sacadate, întrerupte de semnalele muzicale şi pornite la loc. O singură excepţie, „proprietarul cutiei cu iluzii”, cum îi spune regizorul cutiei sale, care are doar câteva gesturi, dar acestea mai umane. Cele două cupluri sunt interpretate bine de Cătălin Herlo şi Elena Ivanca, soţii Smith, şi Adrian Cucu şi Angelica Nicoară, soţii Martin, de excelat excelează în comic grotesc Irina Wincze, menajera Mary, şi Ionuţ Caraş, în căpitanul de pompieri. Scenografia semnată de Judit Dobre-Kóthay e la înălţimea viziunii regizorale. Ca vechi clujean, l-am revăzut cu nostalgie pe Petre Băcioiu, o tânără speranţă ca ieri, parcă, proaspăt adusă de la un teatru din nord la naţionalul clujean, în domnul cu păr şi barbă albă care este „proprietarul “cutiei cu iluzii”. Cât despre admirabila idee a regizorului Tompa Gábor, aceasta era conţinută, în fond, în textul de o mecanică evidentă, trebuia numai să o scoţi, aşa cum Michelangelo spunea că trebuie să găseşti capodopera conţinută în blocul de marmură.
Krum sau calea tulburată
Spectacolul naţionalului târgu-mureşean, o trupă scumpă la vedere pentru bucureşteni, este unul de viziune regizorală, susţinută de actori numai până la un punct. Piesa lui Hanoch Levin, Krum, s-a mai jucat, la Timişoara, în viziunea lui Radu Afrim. Dar Theodor Cristian Popescu deschide spaţiile largi ale scenei, vaste la naţionalul bucureştean, pentru mişcări şi volte pe care personajele ar râvni să le facă şi-n viaţă, dar se văd constrânşi la o viaţă de sărăcie într-un cartier pe care ei înşişi îl califică drept mizer. Krum a încercat să evadeze şi s-a întors înfrânt. Cu toţii ar dori să scape din strânsoarea acestui cartier, dar unii se resemnează, aşa cum, până la urmă, face personajul central însuşi. Spectacolul are acurateţe, o mişcare scenică în care excelează mai ales Vero Nica (Dupa). Rolurile sunt asumate corect şi duse o vreme la excelenţă, dar parte că, în jumătatea a doua a spectacolului, actorii au obosit, sau poate piesa însăşi e prea lungă şi regizorul n-a tăiat cât trebuie. Ca şi la Timişoara, şi aici Krum (Mihai Crăciun) mi s-a părut mai palid decât Tugati (Csaba Ciugulitu). Un adevărat rol de tragedie modernă face Elena Purea, în mama lui Krum, celelalte personaje fiind mai mult mediul ambiant pentru cele din prim plan. Roxana Marin în Truda nu are forţa pe care ai fi aşteptat-o, dar rolul ei este, totuşi, construit cu atenţie şi acuitate, aşa cum sunt şi cele ale „mediului înconjurător”. Spectacolul beneficiază de scenografia aceluiaşi Andu Dumitrescu de la spectacolul ploieştean, care a lăsat scena deschisă şi aproape goală, de zici că te afli la „teatrul sărac” al lui Mc Ranin, de la Târgovişte. Această „sărăcie” are şi ea rolul ei în spectacol, conferindu-i autenticitate şi dând posibilitate personajelor să evolueze în voie, măcar pe scenă, dacă în realitatea despre care vorbesc nu le e dat să o facă. Dorinţa de evadare se realizează prin reprezentanţi, fata bogată plecată de mică din cartier, care circulă din Elveţia la Los Angeles şi aşa mai departe. În plus, Krum speră într-o evadare prin literatură, anunţând mereu că va scrie un roman, proiect care e un înlocuitor al plecării. Dacă e tulburată calea plecării, atunci să evadăm stând pe loc, pare că spune autorul şi cu el constructorii acestui spectacol cu care mă tem că am fost prea sever faţă de efectul său asupra publicului.
|
|
|
|
|
|
|
