| Proză |
Florin Toma - CAMERA 407
Să fie limpede, nu există fisuri. Ordinea acestei lumi este impecabilă. Peste tot, în toate cercurile sale. Astfel încât, ea permite oricui să se desfete, de pildă, pe marginea fântânii, privindu-şi destinul cum se adânceşte în apă. Cum se duce încet, încet, la fund. Şi nu poţi face nimic. Chiar dacă porneşti motorul de căutare şi te apleci să întinzi mâna după el, nu-l poţi apuca. N-ai de unde. De aceea, imaginarul nu-ţi mai aparţine defel. Nu mai are certificat de înmatriculare. E un bun al întregii mase de hrăpăreţi.
Mă trezesc că îmi cade pe cap una dintre dimineţile acestei ierni fandosite, cu aere de primadonă şi plină de crize mofturoase ca o prinţesă. Un supliciu în plus la rubrica responsabilitate.
În dreptul cabinei telefonice din apropierea casei, zăresc o femeie frumoasă, tânără, ce trădează o prospeţime rece, aidoma vremii de afară. Cu un buchet scump de flori în mână. Până să traverseze, am răgazul s-o „devizajez”. Vârsta 34-35 de ani, genul matur cu bună ştiinţă de toate farmecele, elegant îmbrăcată, o haină de nurcă descheiată, iar, pe dedesubt, fustă neagră mulată, cu rendez-vous, bluză de mătase gris-acier, părul blond puţin lăsat peste umeri, un pic de breton ciufulit savant, faţă luminoasă, nas ascuţit, uşor în vânt, picioare longiline, lanţ subţire de aur deasupra gleznei drepte, mersul elastic şi perfect conştient de naturaleţea aţâţării pe care o împrăştie împrejur (nu-i vorbă, chiar şi la ora aceea matinală, se găsesc destui amatori nesătui!).
Am convingerea că se îndreaptă spre una dintre maşinile parcate vizavi. Încerc să ghicesc. Îmi iese la fix. Un Volkswagen Tuareg, unde, pe bancheta din spate se află fiica, un îngeraş blond de 7-8 anişori, care priveşte tristă prin geamul ce o protejează de realitatea aceasta murdară. Lângă copil, bunica (tot blondă, nasul tot în vânt ca şi fiica ei care acum traversează grăbită!), doamnă aşezată lax între 50 şi 55 de ani. Femeia deschide uşa din spate, îi dă mamei sale buchetul de flori, după care escaladează muntele de fier negru şi se instalează pe scaunul şoferului. Profit cât Avrămuţ îşi face necesităţile şi mai adast un pic, spre a-mi desăvârşi observaţia. Se aşează comod, îşi trage puţin fusta sub ea, priveşte o clipă intolerantă realitatea mizeră a străzii, apoi îşi pune centura de siguranţă. Îşi aprinde o ţigară şi porneşte. Telefonul din cabină începe deodată să ţârâie. Ciudat. Ca o rugăminte, ca o implorare. Ca să ce?
Mai apuc să văd cum bolidul demarează în trombă şi, ca într-una din fotogramele unui film, trece vijelios prin faţa mea aceeaşi figură sfâşietor de tristă şi rece a fetiţei. Ţinută cu aroganţă la adăpost şi ferită de toate relele acestei lumi. În prima fracţiune de secundă, ni se încrucişează privirile. A doua fracţiune a aceleiaşi secunde este dedicată mamei, care, din poziţia oblică în care se află, întoarce şi ea capul, dar brusc, în direcţia în care privise fetiţa, spre control. Datorită mişcării rapide, părul ei blond acoperă imaginea, ca într-o fotografie mişcată. Apoi, fortăreaţa neagră a Touaregului ia viteză. Ceva îmi spune că nu va dispărea ca o nălucă, definitiv, precum în filmele proaste, ci că va intra vijelios pe bulevard, ca să prindă galbenul.
Trec la aparate. Şi reuşesc, cum-necum, să mă strecor în cockpit. Sună telefonul mobil. Pulsează ca o sirenă de Salvare. Femeia lasă ţigara din gură, o scapă, de fapt, pe jos, de aceea se afolează, cu o mână ţine volanul, în timp ce cu cealaltă cotrobăie prin geantă. Confuză, apasă până la fund pedala acceleraţiei. Îl găseşte, în sfârşit, îl deschide. Îşi coboară ochii şi citeşte mesajul. Numai că din dreapta, la comanda mea, adică Destinul, se apropie, şuierând ca un monstru inevitabil şi tremurând din toate încheieturile, tramvaiul.
Există în anumite vieţi câte un moment protocolar, în care timpul îşi face harakiri, căci devine solemn, serios, grav. Nu mai suportă să fie luat în derâdere. Se îmbracă precum un cioclu: costum închis, cravată neagră şi cămaşă albă. Arborează o mină afectată. Se dă un pas înapoi şi se autosuspendă. Stop-cadru! Chiar în acel moment, pregăteşte cele necesare. Fiindcă mai este încă o miime de secundă, echivalentul unui amărât de micron, până când Tuaregul se va difuza în tabla mâncată de rugină a tramvaiului. şi pe care ar împroşca-o cu stropi din vopseaua sa strălucitoare, de sânge proaspăt. Un nou sacrificiu ritual pentru Happy New Year! Un doliu select, elegant, filmat cu 12 camere. Cale, orhidee, regrete eterne, crini imperiali, ferpare. Însă până atunci, vremea îşi ia şi ea o pauză. Ostenită, îşi ţine respiraţia. Apneea temporală. O miime de secundă. Atât, e clar? După care...
Ce mă fac eu acum? – mă gândesc. Căci sunt complet „désemparé”. Nu mi-am dat seama de consecinţe. şi m-am legat brusc de femeia asta, aşa pe niciun fel de masă pusă (de altfel, nimeni n-are nicio obligaţie în acest sens!). Cine e ea? Ce face? Unde se ducea (probabil cu copilul la şcoală!)? Cu ce se ocupă? Cum a cumpărat maşina, în leasing sau cu banii jos? Unde munceşte (dar munceşte oare, fiindcă, în opinia mea, e mare păcat)? Ce lucrează? Apoi, cine-i place mai mult, Annie Lennox, Cesaria Evora sau Leonard Cohen?
Şi, mă rog, că mă iau şi de asta, de ce, la vârsta asta măricică, 34-35 de ani totuşi, poartă un lănţişor de aur la picior, ca micile web-curviştine? Se iubeşte atât de mult pe ea însăşi? Are o părere prea bună despre ea? Oricum, în mod cert se respectă foarte mult, dovadă grija cu care, înainte de a traversa strada, se admira într-o oglindă invizibilă. Apoi, de ce la piciorul drept, şi nu la stângul? Nu ştiu, o fi cumva vreo regulă talismaniacală?
După aceea, aş fi tare curios să aud ce fel de glas are. E mai mare păcatul să n-o auzi vorbind. Mai acut, mai grav, mai catifelat, mai timbrat, de-a dreptul spart ori pur şi simplu răguşit. Sau te pomeneşti că vorbeşte pe nas, în urma unei deviaţii de sept nazal, dând impresia că e mereu răcită (precum actriţa Meg Ryan!)?
Şi apoi, cum o cheamă? Fiindcă aveam impresia că se numeşte Iulia (nu ştiu de ce, dar Iulia mi s-a părut a fi cel mai potrivit, atunci, de dimineaţă!).
Bun, dar bărbatul ei (căci există unul, dacă nu mai mulţi!), oare ce-i cu el? Unde e? Nu trebuia el să fie cel care conduce maşina asta sălbatică? şi-apoi, dacă tot am adus vorba, ce fel de om este? Puternic, plenar şi incandescent, ori pipernicit, clorotic şi de gheaţă? Veşnic încruntat ca un bolnav cu colecistu’-n piuneze sau haios, spiritual şi „de gaşcă”? E ocrotitor şi calin, genul coleg model, soţ ideal şi tată grijuliu? Sau o vită mută şi insensibilă, care vine acasă din an în paşte, fiindcă trăieşte cu asistenta lui? E un tip foarte bine şi un pic grisonnant, uşor trecut de 40, de să pici, nu altceva („fată, da’ bine arată Virgil al tău!”)!? Ori o namilă morocănoasă, înalt ca un dulap şi vorbitor la fel de des ca un acvariu.
Şi, hai s-o spunem şi p-asta, atunci când se iubesc pe cearşafurile scrobite de olandă (ce-i zgârie ei plăcut spatele, mai mereu, ori genunchii, atunci când stă altminteri!) de pe patul uriaş din dormitorul acela ca o sală de aşteptare, de penthouse, scăldat într-un alb farmaceutic...în fine, oare cum „se exprimă” ea, ca să zic aşa? Geme alene, lăsându-se mofturos şi moale pătrunsă de un sex stresat, obosit şi disciplinat în a-şi face temele familiale? Miorlăie sinistru, ca o pisică în călduri, reuşind să articuleze, printre mârâituri de plăcere singurele cuvinte alese în momentul acela: „Mai vreau!...Mmmmai vrrrreaaaauuu!”. Ţipă atroce cu gura înfundată în căuşul pernei de puf? Sau abia reuşeşte să şoptească printre buzele arse de dorinţă acele cuvinte potrivite...”acolo!...aşa!..e bine!” şi, mă rog, celelalte? Ori, Doamne fereşte, le spune p-alea porcoase (în timp ce, normal, bărbatul face apeluri disperate la linişte şi calm: „şşşşt!...Că ne aude aia mică!”)?
Pe urmă, tot aşa, fiindcă, iată, am ajuns să ne cunoaştem cât de cât, ce fel de temperament are, destrăbălata, în dragoste? E vulcanică şi nestăvilită, cu dorinţa aprinsă în orice moment şi oriunde s-ar afla, în orice loc din casă („Nu eşti sănătoasă – râde el – poate vine meme!”)? E nebună de legat, chiar pe hol, la intrare, abia închizînd uşa de fier masiv şi lăsând să-i scape jos, pe pardoseala de gresie, poşeta „Louis Vuitton” şi cheile, fără absolut niciun preludiu şi fără nimic pe dedesubt, exact acolo, lângă cuier, agăţându-se cu mâinile de trenciurile atârnate şi rupându-le găicile? Sau în baie, imediat ce el s-a terminat de bărbierit şi ea s-a ridicat de pe bideu, apoi cu spatele sprijinit în uşă, zburătăcind isteric din mâini, neputând să se agaţe de faldurile halatului şi horcăind şoptit: „Dă drumul la apă, pramatie, ca să nu se audă!”? Ori aproape că leşină de extaz şi hăhăie din ce în ce mai stins, în vreme ce, în răstimpuri, abia poate să înghită în sec, cu gâtul năpădit de cojile de plăcere, răpusă fix pe masa rece din bucătărie de lumina cromată a lămpii albe din tavan?
Sau, cu totul şi cu totul din contră, oriunde s-ar întâmpla toate aceasta, în dormitor, în hol, în debara, în cada cu jacuzzi, pe terasă, în dinning-room, ori în maşină, într-un luminiş de pădure sau o toaletă de restaurant, ea, Iulia, este de fiecare dată mai inertă decât o pensionară de la „Medico-Legal” şi mai dezabuzată decât Sue Ellen? Iar, când este chemată la „datorie”, ca să pară sextaziată atunci când trebuie să se lase pătrunsă, are grijă să se îmbibe zdravăn cu „call me simple, Jack...”? Sau, mai mult, în timp ce el îşi desăvârşeşte întreaga mecanică „plaquée sur le vivant”, ea se supune docilă şi nepăsătoare ritualului, fiind preocupată, printre suspinele amabile scoase cu grijă, să-şi privească fie unghiile, remarcând că uneia dintre ele i s-a cojit uşor oja, fie o inexplicabilă scamă neagră pe tapiţeria crem a banchetei din faţă?
Apoi, nu-i aşa, dacă tot am trecut cu bine noaptea, oare cu ce fel de halat se îmbracă a doua zi de dimineaţă şi coboară imperial cu picioarele goale pe scara de lemn, ca să ajungă în bucătăria nichelată, ca de restaurant de cinci stele, unde pune de o cafea la filtru, apoi pregăteşte micul dejun al familiei şi, la urmă de tot, sandviciul de şcoală al fetiţei? Acela de tafta, care stă mereu pe tăblia patului, mulat splendid pe corp, lăsând să i se lumineze jumătatea de sus a sânilor abia ţinuţi în frâul decolteului, iar mai jos, să i se ghicească curbura pântecului sătul şi fesele comode şi libere, tremurând ostoite? Sau, dimpotrivă, celălalt halat, acela pluşat, alb, călduros, în care întotdeauna se înfofoleşte bine, ca o ursoaică polară, după ce mai întâi l-a înhăţat iute de pe cuierul aflat pe uşa băii? Mai departe, tot aşa, doar de curiozitate (şi ne oprim aici cu detaliile intime!), mă întreb oare ce fel de tampoane foloseşte? „Allways ultra sensitive” cu aripioare sau „O.B.” („cravate à Gaston” sau „fifine”...îi spusese Armand)?
Oricum, însă, judecând după scrumiera din maşină, ghiftuită cu mucuri, e clar că fumează copios. Ţigări lejere, frivole şi protectoare, cu gudron 1 mg, nicotină 0,2 mg şi monoxid de carbon 1 mg. „Când o să te laşi de viciul ăsta, nu vezi că ne termină pe toţi?!”. „Mamă, te rog, nu începe iar!...Paştele mă-tii de dobitoc, nu te uiţi?! Şi tocmai acum s-a găsit şi mizeria asta de telefon să sune...Cretinule?...Iartă-mă, scumpi!”. Fetiţa nici nu bagă de seamă. Priveşte cu faţa galbenă, cerată, imobilă, pe geam. Afară se întâmplă tot felul de blestemăţii, pe care ea nu le înţelege deloc.
Apoi, este posibil ca să fi ajuns şi la şcoală. Unde totul decurge normal. Învăţătoarea apucă hulpavă buchetul de flori, „Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi!”, şi o ia pe cea mică pe după umeri, ocrotind-o cu o măsură în plus de afecţiune. „Stai liniştită şi s-o asculţi pe doamna învăţătoare, te rog, scumpi...da?! Fii fără grijă, mama vine la serbare. Ne vedem la doisprezece şi jumătate, da?!” – apoi o sărută pe obraji, emoţionată. Bunicii îi scapă o lacrimă pe obraji. Mai târziu, în maşină: „Mi-aduc aminte că aşa erai şi tu, o gâgâlice!...Drăguţă învăţătoarea, nu?!”. „Mă grăbesc, meme, unde să te las? Trebuie să ajung şi la redacţie, şi să fiu şi la serbare, ce naiba!”. O lasă la Carrefour. „Iei un taxi, da?!...te pup, meme!”.
Ei bine, mixând toate aceste ingrediente – inclusiv detaliul că, după ce a expulzat-o pe maică-sa, maşina s-a îndreptat către un minihotel de la marginea oraşului, înspre aeroport – mă întreb cu naturaleţe: oare se poate naşte cumva povestea acestei femei?...
„Poftiţi cheia, doamnă,...407!” – şi puştiul încearcă să facă şmechereşte cu ochiul. Îl sfredeleşte pe loc cu năvala privirii şi aproape că-i smulge cheia din mână. Acesta se retrage sfios, vlăguit mai mult de mireasma doamnei. A transpirat. Îşi simte subţiorile umezi, de care s-au lipit mânecile bluzei de mătase. „Trebuie să fac un duş până atunci!...Am asudat ca o zarzavagioaică!”. Şi adaugă, iluminată: „Poate că tocmai d-aia i-au zis tuareg, că e obişnuit cu căldura!”. Bing-bangul o anunţă. Se mai priveşte o dată în oglinda liftului, culege rapid o scamă de rimel de sub ochiul drept şi iese. În spatele ei, uşile cromate se lipesc la loc, fără zgomot. Flacon paralelipipedic de Moschino Funny cu un delicat flavour de umezeală feminină. Ce se plimbă de sus în jos şi de jos în sus. În tăcere. Aproape conspirativ.
Decum intră, îşi aruncă haina de blană, apoi pantofii care-ncotrova, renunţă rapid la fustă şi bluză, pe care le aşază pe spătarul fotoliului. Se uită la ceas, îl aruncă pe etajeră, apoi desface discretul geamantănaş de piele neagră (uşor confundabil cu o geantă!) şi scoate de acolo nécessaire-ul. Şamponul, gelul de duş, periuţa de dinţi şi pasta. Sticla de parfum, cu pompiţă şi ciucure. Cutiuţa cu pilule. Irigatorul. Şi, la urmă de tot, cămăşuţa. Asta-i tot. În fugă spre baie, întoarce perdelele spre întuneric, după care, apasă din obişnuinţă pe telecomandă, apoi intră în baie.
În urmă, un post de ştiri răsare numaidecât pe plasmă, cu rânjetul insidios al prezentatorului. Care anunţă la foc continuu numai nenorociri. Inclusiv cea din centrul Capitalei (în această dimineaţă, trei persoane şi-au pierdut viaţa, dintre care, o fetiţă de şapte ani,...vă prevenim că imaginile ce urmează sunt şocante...transmite de acolo...Sabina, ai microfonul!...redactor-şef adjunct la publicaţia mondenă, aparţinând lui..., un automobil SUV marca...tramvaiul, din dreapta...impactul nimicitor, imediat s-a deplasat la faţa locului o echipă de descarcerare, din păcate...!).
Apa e caldă, e moale, e plăcută ca o catifea albă. Spuma leneşă, emolientă, îi pătrunde prin piele, în corp. Un abur subţire, cu parfum de piersici coapte, i se aşază încet pe pereţii de faianţă ai creierului, aburindu-i, în acelaşi timp, gândurile. Înghiţind totul. Nu are dreptate Adriana! Frumuseţea mea este a lui şi numai a lui. Nu se poate privi în oglindă. Însă ea s-a învăţat, datorită absenţelor lui, să se simtă singură, să se caute, să se descopere, explorându-se cu ochii închişi. Astăzi însă, nu se mai poate, el trebuie să vină. Dar, ce mai încolo şi-ncoace, este, de fapt, aici. Se relaxează. Cu mişcări lente, îşi pipăie acum trupul, închipuindu-şi că el este cel care o face. Zâmbeşte, căci s-a întărâtat pe dinăuntru. E frumos corpul ei! – i s-a mai spus. Coboară cu amândouă palmele pe gâtul involt („Măi, pe tine te-a făcut maică-ta cu un lebădoi!” – i-a spus odată, tot aici, în camera 407), îşi mângâie umerii cu claviculele evidente, dar echilibraţi în consistenţă carnală, apoi palmele trec fiecare pe partea ei şi îşi iau în primire sânii, sânii de care e foarte mândră, potriviţi, cărnoşi, alungiţi, ambiţioşi (n-ai fi zis, mai ales că, odată, cândva, ei au alăptat...ufff! ce chin fusese!), un pic îndreptaţi în lateral, ca de capră („E şi normal, dacă stai să te gândeşti, pentru că eşti Capricorn!” – îi spusese în mansarda din Rue de Passy, iar ea atunci izbucnise în râs şi i-o întorsese cu semeţie: „Ce vrei! Sunt sinteza unei adevărate menajerii, dar să vezi mai încolo...mai jos! Acolo sunt o adevărată doamnă. Madame Ovary, nu altceva! hi, hi, hi!”), tocmai de aceea, fiecare palmă, plină de spumă, ia câte un sân şi îl cântăreşte atentă, îl pipăie, îl înconjoară, îl delimitează, adăpostindu-l până la urmă în căuşul ei, cu grijă, atentă, şi îl frământă până când sfârcul se întăreşte ca un sâmbure de măslină negru, iar pata din jur, cu porii lui mari, albi, se colorează şi devine de un roz intens (întotdeauna a simţit nevoia, s-a întrebat: oare este capabilă? să-i sugă, să tragă din ei, aşa cum face pruncul sau să-i atingă cu limba şi să-i ronţăie nedureros, aşa cum face iubitul, căci era curioasă care e perspectiva celui care „se foloseşte” de acest auxiliar, apoi, cum se roteşte privirea acestuia, după care, limba, în jurul acestui mic, dar fastuos adaos de carne sensibilă, dureros de excitantă, acest punct magic de coincidenţă în care se intersectează iubirea cu maternitatea!), până când începe să simtă ceva ca un leşin în pântec, iar vaginul să palpite naiv, în continuare palmele alunecă pe mijlocul ei de amforă („Doamne, ce grea fusese recuperarea!...mă-ngrăşasem ca o vacă!”), învelesc cu grijă oasele bazinului, apoi ale şoldurilor ascunse bine în adâncimea de carne a feselor, pe care le străbate prin mişcări circulare şi ajung în sfârşit, din nou, la pântec şi mai jos, unde se simt perii retezaţi ai pubisului („Ce naiba, nu sunt o servitoare care-şi lasă pămătuful să crească până să împleteşti cozi din el!...Ceee, te deranjează?” – şi-i luase brusc capul şi-l înfundase acolo, în timp ce, de la câteva sute de metri, reflectorul de pe Eiffel îi verifica!), dar de aici încolo palmele se opriră, era rândul degetelor să exploreze mai departe şi să descopere sexul moale, ce se lipise în faţa atacului fierbinte al şuvoiului de apă din duş şi să-l mângâie cu delicateţe, încet, încet, prin cercuri molcome, încărcate de răbdarea extazului ce va să vină, de aceea începu chiar să gâfâie uşor, apoi ţipă înfundat, răguşit, dar era un ţipăt premergător, nedus până la capăt, unul ratat, nereuşit, insonor ca o scrijelitură pe un perete de var umed, de aceea renunţă până la urmă, era prematur, era prea ieftin, nu merita atâta efort, prin urmare, palmele se apucară să înfăşoare amândouă în acelaşi timp câte o coapsă, îşi ridicase piciorul drept pe marginea căzii, alunecând uşor în jos şi acoperind-o cu spumă, ocolind încet lanţul de aur şi sfârşind cu glezna subţire, fragilă, delicată ca un mecanism de ceasornic („şŞtii asta, nu?!...O fi fost mă-ta vioară, trestie sau căprioară...” – i-a citat odată, bărbatului, dintr-o poezie!) şi, la urmă de tot, degetele labei, lungi, osoase şi lipite perfect între ele, de unde şi, în general, călcătura elegantă şi aeriană a piciorului, ce-i dădea mersului ei înaripat o uşurinţă aproape inexplicabilă. Căci ea, de regulă, zbura, iar, dacă păşea, n-o făcea decât din pură modestie. („Mi s-a ponosit naibii sexul de tot!...Mi-e dor de o saganerie!”– i-a şoptit odată la ureche, luându-i uşor lobul între dinţi, dar fără s-o muşte. „Adriana, ai înnebunit?”. Erau în beciul din vila bossului, unde coborâseră amândouă să mai ia vreo câteva sticle de şampanie Veuve Clicquot. Fiindcă cea din frigo tocmai se terminase. „Lasă, muţule, mergem noi două, ce naiba, c-om nimeri, hai, doar nu s’tem oarbe...Sau ţi-e teamă că ne...fură cineva?!” (făcuse intenţionat o pauză înainte de „fură”). Dar el nici nu mai auzise, se întorsese cu spatele la ele, fiindcă tocmai sosise primul-ministru, cu care s-a închis apoi în birou până spre dimineaţă. „...Aşteptându-te să cobori de acolo, de unde pluteşti de un an de zile, de când l-ai cunoscut pe golanul ăla de Armand. O lichea superbă, care ar fi gata s-o înşele şi pe mă-sa, nu numai pe tine! Să ştii că nu sunt matoală, dar...” – şi începu s-o pipăie. „Dar, ce...?” – o întrebă intrigată, dându-i uşor mâna la o parte. „Dar nu te merită. Pentru că ai un corp superb! Nu poţi inventa lucruri care există deja! Şi mi-e poftă de el!...”. „Te-ai ţăcănit de tot, fato!” – se îndepărtă zâmbind incredulă. Apoi, urcase scările în fugă, atentă însă să nu se împiedice. Nu şi-au mai vorbit toată seara. S-au evitat elegant, cu fandări invizibile şi eschive artistice, cum se face în astfel de ocazii).
Iese. Goală. çşi trage capul într-o parte şi îşi freacă puternic, cu prosopul, părul ud. Aerul condiţionat îi face bine. Păşeşte delicat, tălpile se răsfaţă în mocheta groasă, moale. Deşi se simte umedă peste tot, se zbiceşte. Porii i se zbârlesc. S-a uscat. Aruncă prosopul şi ia de pe pat cămăşuţa. şi-o pune dorlotind de plăcere. E „uniforma” ei de iubit. Aceeaşi de la Paris, deşi mai are o grămadă. Aceasta însă e unică. Adică, repetabilă. Ce bine-i stă în ea! Cusătura taliei sus terminată cu o fundiţă discretă îi ţine sânii involţi, iar sfârcurile par să rupă ţesătura subţire, transparentă. Se aşază pe taburet în faţa oglinzii şi se admiră, în timp ce lasă peria să-i prefire părul. Apoi, pompează alene din flaconul de parfum. Pielea scârţâie. Apoi, înghite pilula şi trânteşte nervoasă paharul cu apă. Îşi aprinde o ţigară. Trăsese cu ochiul, fără să vrea (sau nu?) la ceasul cu brăţară de aur, pe care-l lăsase pe consola cu veioză. „Poftim! zece şi jumătate”. În clipa aceea, telefonul mobil din geantă zbârnâie. Un mesaj, desigur...„Bordel à cul! Impossible venir. Urgenţă Amsterdam. Avion peste o oră. Mâine, revanşa!”.
În aceeaşi clipă, zăreşte în oglindă o pată de sânge pe poalele cămăşuţei, apoi încă una şi încă una. Şi rămâne imobilă, cu telefonul în palmă. Nu se poate concentra. „Ce naiba...?”. Se ridică de pe scaun şi se apleacă. Aprinde veioza. Trage cu mâna de material şi se uită cu atenţie. E toată îmbibată cu sânge. Proaspăt. „De unde Dumnezeu...?”. Tocmai aici, în camera 407?...
La fel sunase şi atunci, cu mai bine de trei ani în urmă. Era tot un mesaj. De la Virgil. Un singur cuvânt, „Divorţ!”. Nimic altceva. „Atât merit eu?...Numai atât, un singur cuvânt şi nicio explicaţie, una acolo, cât de şubredă, un motiv, ceva? – o întrebase pe Adriana, în timp ce sirotau amândouă un martini pe o terasă selectă. Să-mi fi spus, măi fato, nu ştiu, te-ai sluţit, arăţi nasol, nu-mi mai placi la pat...Nu ştiu, orice. Dar măcar era fair. Vorbea. Spunea. Comunica. Dădea de înţeles. Fiindcă de asta aveam eu nevoie: să înţeleg. Să pricep de ce, unde şi când am greşit...Mă rog, dacă am greşit!”. Apoi, în lunile următoare se obişnuise. O durea mai puţin. În orice caz, actele au mers foarte repede, el nu s-a prezentat la tribunal şi nici ea, au fost doar avocaţii, copilul i s-a încredinţat mamei şi gata. La partaj a mai avut ea un pic de teamă, dar s-a dovedit a fi inutilă, întrucât el a renunţat la tot, în favoarea ei. Şi aici, i s-a părut exagerat, dar „e treaba lui, dacă se descurcă, să fie sănătos!” – şi-a zis. Totul i se păruse, după opt ani de convieţuire („Opt ani, îţi dai seama, Ada?!”), un coşmar. Un vis urât pe care-l ştersese din minte în câteva luni, erased ca la computer, dar cu ce sacrificii! Cu ce eforturi! Şi reuşise să iasă din tunelul acela scârbos, sprijinindu-se pe trei „module” dragi, cum le spunea ea, Ioana, mama şi slujba. Toate trei au acaparat-o în aşa măsură, încât, după o jumătate de an, simţea că deja se vindecase.
Apoi, nici nu-şi mai aducea aminte când, iată, parcă trecuse o eternitate, l-a cunoscut pe Armand. La Paris. Propusese pentru unul din numerele revistei un subiect care i s-a părut interesant. Mai la modă, aşa, cu toate că un pic cam snob, dar, oricum, valabil. Era de glossy. Vlăstarele tinere, urmaşii marilor familii de dinainte de război. Ce fac ele acum? Cu ce se ocupă? Mai trăiesc? Unde sunt? Cum o mai duc?...„Mar-fă! – ţipase Adriana ca o apucată prin redacţie. Vorbesc cu bossul şi s-a făcut. Nu ştiu cum te descurci, te documentezi, pleci unde vrei, la Geneva, la Buenos Aires, la Madrid, treaba ta, dar într-o lună să-l am pe masă, e clar?!”. Bossul, aşa-i zicea ea când vorbeau între ele, încuviinţase numaidecât. De altfel, nici nu fusese greu să-l convingă, cu toate că, în toate declaraţiile lui oficiale, susţinea că nu se amestecă în politica editorială a publicaţiei. Trăiau împreună de doi ani, mai mult, bârfele pretindeau că revista nu era altceva decât un cadou pentru Adriana, din partea lui, cel dintâi petrolist al ţării, care, printre altele fie spus, cam putea să-i fie tată. Cu dedicaţie. şi, fireşte, cu cheltuieli pe măsură.
Locuia undeva în arondismentul 16, pe Rue de Passy, într-un imobil vechi cu şapte etaje, dar care se ţinea foarte bine. Mansarda pe care o ocupa, de fapt un spaţiu dublu, căci proprietarul unise două garsoniere şi, practic, Armand avea un fel de penthouse, cu o chichineaţă de terasă, tivită pe margini de ghivece cu gardenii („madame Constance se ocupă de ele, eu n-am timp!”), cu doi mesteceni subţiri şi încă verzi, dădea în spate, spre scuarul Raynouard. De acolo, se deschidea o panoramă splendidă, ca-n ofertele agenţiilor de turism. Mai întâi, în apropiere, Musée du Vin, lângă el cu Passage des Eaux, iar, puţin mai departe, podul Bir-Hakeim („E numele localităţii din deşertul libian, pe care, timp de 16 zile, în 1942, a apărat-o Divizia I Franceză, condusă de generalul Marie Pierre Koenig, în faţa asediului lui Erwin Rommel!...Dar, gata cu istoria, că nu de asta suntem aici, împreună!”). Peste care, spectaculos mai ales noaptea, se târa încet şarpele cu clopoţei de lumină al metroului 6. Apoi, dincolo, imediat, parcă doar întindeai mâna şi-l atingeai, Tour Eiffel, în spate cu silueta disonantă a turnului Montparnasse („Ştii că despre el parizienii bătrâni au născocit o glumă. Întrebare: de unde se vede cel mai bine panorama Parisului? Răspuns: din turnul Montparnasse, pentru că nu-ţi zgârie ochiul!...Super, nu-i aşa?!”). În dreapta, clădirea ca un rezervor uriaş, circular, de beton, cu sute de ferestre veşnic închise, a Casei Radio-France. Iar, mai departe, Pont de Grenelle, cu originalul Statuii Libertăţii („Ce curios e destinul uneori! Statuia asta a ajuns mai cunoscută în America, unde e doar o copie!”), amplasată la capătul înverzitei Alée des Cygnes, de pe mijlocul apei. Şi, în fine, următorul arc peste Sena, celebrul Pont Mirabeau, atât de cântat de poeţi. Dincolo de care, se zăreau în zilele senine reflexele galben-roşietice ale parcului André Citroën.
Au fost cinci zile de vis. Mai ales că perioada a rămas fixată în mijlocul unui anotimp fabulos al Parisului, un noiembrie doar căzut în genunchi, însă nu înfrânt definitiv de apropierea scandaloasă a iernii, o toamnă de un verde un pic incert, obosit, împovărată ici-colo de pete de rugină inevitabile, de feuilles mortes ce cad nostalgice de peste tot şi te împresoară, ameninţând cu binecunoscutele potenţiale nevroze ale aleilor pustii, precum sufletele golite de vitalism din şansonetele lui Brel.
În prima seară, îi spusese la telefon, cu o familiaritate caldă, fără ifose pariziene: „OK, vin eu să vă iau. Unde locuiţi?...Aaa, la Hôtel du Cadran, păi e destul de aproape de mine, pe Champs des Mars. Sigur! Negreşit, la ora 18.00 e bine?...A bientôt, madame !”. La fără un sfert, după ce-şi mai privise în oglinda de pe holul camerei, încă o dată ţinuta business, deux-pièces bleumarine, cu cămaşă albă, pantofi tot bleumarine, închişi, nedecupaţi, cu toc mediu, coborâse în holul mic şi cochet. Se aşezase comod pe un fotoliu şi răsfoia absentă ceva reviste, pliante, hărţi, în general mărunţişuri pe care le găseşti la orice hotel, trăgând cu ochiul, când şi când, spre străduţa uimitor de pustie la ora aceea. „Cine ştie peste ce panaramă zaharisită dau!....şi am bătut şi atâta drum până aici!”. Recepţionerul se băgă singur în seamă şi o întrebă galant dacă doreşte un taxi, în timp ce o privi regulamentar, dar uşor impertinent, aşa cum îi stă bine unui tânăr pofticios cu cordialitate. Ea refuză zâmbind şi acceptă jocul. Lăsă privirea în jos, ca o codană timidă şi se lăsă deliberat pipăită cu ochii de Maurice, îi citise pe ecuson numele. „Non, merci, monsieur. Z’ êtes très gentil, mais…”.
Atunci, exact în momentul în care Maurice băga cărbuni în locomotivă, a intrat pe uşă Armand. Ştia că e el. Nici nu era nevoie să-i spună cineva că acela este Armand. Genul de francez pas tout à fait d’origine, dar cu pedigree şi ADN destul de viguros, vârsta 47-48 de ani, înalt, maintien atletic şi mers drept, sfidător-arogant, cu coama de păr grizonat dată peste cap şi care dă al naibii de bine la bărbaţii de până-n 50, faţa măslinie („Ascultă, tu eşti sută la sută sigur de ascendenţa ta nobilă?” – îl necăjea ea mai târziu, în camera 407, şi apoi îl mângâia, spre a-i trece îmbufnarea), frunte înaltă, ochi verzi, devastatori, căci îi accentuau şi mai tare privirea năucă, buimacă, umbriţi de sprâncene stufoase, cu două-trei fire de păr alb şi acolo, ca să dea bine, altminteri, ar fi putut dispărea cât ai zice peşte în mâinile unei cosmeticiene iscusite, un nas lung, drept, de patrician roman („E adevărat, aici ai câştigat, n-am ce zice!” – continua ea tachineria), gura senzuală, cu buze cărnoase, aflate la limita dintre lasciv şi exotic şi, apoi, la sfârşit, bărbia dreaptă, cu gropiţă („În general, să te fereşti de bărbatul cu bărbia găurită, fato!” – ţinea minte că-i spusese odată, în adolescenţă, bunică-sa). Purta o ţinută legeră, un sacou crem, uşor, de in, cu mânecile sumese, tricou negru, pantaloni sport, iar, în picioare, mocasini maro încălţaţi direct pe piciorul gol. „Cam nepotrivit! – gândi privindu-l, aducându-şi aminte, în acelaşi timp, cât de comme il faut se îmbrăcase ea. Dar...ăştia suntem, ăştia defilăm!”. Au ieşit, arşi pe spinare de privirea sfâşietoare a lui Maurice, târât de locomotiva-n derivă. N-au mers mult, Armand îşi lăsase maşina după colţ, pe Rue Valadon.
S-au împuns toată seara politicos şi coroziv, concedând încet-încet, fiecare în gândul lui, că se simt al naibii de bine. Mai ales că decorul din acel colţ din Quartier Latin, un restaurant cochet de pe Rue Saint André des Arts, era perfect propice pentru şuetă, controverse, poveşti, amintiri, strângeri de mână, când şi când, întâmplătoare şi fără intenţie, zâmbete furişe, priviri încrucişate („Doamne, ochii tăi!...Mă goliseră de orice putere, nu mai puteam nici să respir, eram ca o cârpă!”. „Acuma-mi spui, viperă?!” – tot camera 407!), căderi în muţenie visătoare, ironii timide, regrete periculos camuflate, fasoane calculate cu grijă, atacuri la baionetă, răsfăţuri inteligente, versuri din Brel şi Aznavour, jocuri de cuvinte spumoase, citate înţelepte...Iar între ei doi, tot timpul, fără să le pese, reportofonul. Până la ora zece, i se cam terminaseră bateriile. „Hai să-ţi fac un démi-tour de Paris!...Admite că sunt pliantul tău turistic!” – şi a tras-o de mână afară, ieşind pe uliţa veche pietruită. „Dumnezeule, dar nu sunt aici să fac turism!”. „Nu contează, Parisul face parte din categoria aceea de oraşe superbe, în care, chiar dacă trăieşti în mijlocul lui, tot turist se cheamă că eşti!”. „Adică?...”. „Adică eşti uluit la fiecare pas, pentru că mereu descoperi ceva nou!”. „Cu alte cuvinte, dacă înţeleg bine, Parisul n-are parizieni, ci doar veşnic miraţi”. „Exact!... Aşa te vreau!”.
A dat telefon acasă, a vorbit cu maică-sa, cea mică era bine...„Şi a zis să-i aduci cea mai frumoasă păpuşă din Paris!... Dar, spune-mi, te rog, ţi s-a întâmplat ceva?”. „Nuuu!”. „...Pentru că ai o voce schimbată. Parcă e puţin...umedă!”. „Poftim?...Cum?”. „Umedă am zis, dar poate că n-am găsit termenul potrivit!”. „Hmm!...OK! Noapte bună, meme!”. El a întrebat-o: „E-n regulă?...Qu’est-ce que c’est passé?”. „Da, totul e-n regulă...Ba nu...Ba da, s-a întâmplat!” – şi atunci l-a strâns de mână. L-a adunat cu totul în palma sa.
Ieşiseră din rue Saint André des Arts, o luaseră la dreapta, pe rue Dauphine şi se îndreptau spre Pont Neuf. Numai că Armand, de cum trecură de Quais des Orfèvres, insistă şi se opriră un pic în Place Dauphine. S-au aşezat pe una din băncile de lemn, cu faţa spre leii uriaşi de piatră, luminaţi, de la intrarea din spate de la Palais de Justice. Obosise. „Ce să-mi fac?...Tocurile, ţinuta!...În plus, emoţia, lua-m-ar să mă ia!”. Îşi aprinse o ţigară. „Ei bine, ai aflat?...” – o întrebă el brusc. „Ce?...Ce să aflu?”. „Povestea mea...Îţi ajunge materialul?”. „Nu, mai am de lucrat...M-ar interesa, de pildă, episodul cu Lisabona. Mi s-a părut că ai trecut prea repede peste el. În plus, cred că...”. Dar nu mai apucă termine, fiindcă Armand s-a întors către ea, a întins mâna, tacticos, i-a smuls ţigara dintre degete, s-a ridicat, a aruncat-o la coş şi s-a întors la loc pe bancă, timp în care ea privea pur şi simplu siderată. Apoi, a cuprins-o pe după umeri şi a sărutat-o. Lung, voluminos, intens, vampiric, cum nu i se mai întâmplase niciodată. Oricum, de cu mult înaintea divorţului nu mai simţise un bărbat alături sau atingând-o („A fost ceva atunci, o furtună olfactiv-gustativă absolut demenţială, un amestec pe care nici până acum nu-l pot decela...Nu ştiu, un parfum de mosc amestecat cu ceva acid şi gust de mentă, apoi, o să crezi că am înnebunit, dar nu! nu-ţi face griji, un efluviu, o adiere uşoară de miros de...spermă!”. „De ce te miri?! Păi tot Parisul era în seara aceea un sac uriaş de spermă. Ca şi acum, încăperea asta, hai, vino repede!” – şi patul generos din camera 407 le-a înghiţit, amândurora, ţipetele şi suspinele). I se părea că visează. „Ca adolescenţii!...Dă-o naibii!” – spuse ea mai târziu şi se ridică de pe bancă. Îşi puse în ordine hainele, îşi băgă la loc cămaşa în fustă, apoi îl luă de mână şi-i zise: „Să mergem mai departe, avem tot timpul de pe lume!”.
Pe Pont Neuf s-au aşezat pe una din băncile de piatră. Dar nu cum se face, ci cu spatele, în genunchi, cu coatele pe margine, privind, ca nişte copii de grădiniţă aflaţi în excursie, în lungul Senei. În stânga, străluceau marginile aurite ale cupolei Academiei Franceze, apoi, Musée d’Orsay, după care, Palatul Bourbon, adică Adunarea Naţională, apoi aurul strălucind al Domului Invalizilor şi, în fine, departe, ca un far al acestui oraş de vis, Tour Eiffel, luminat ca un pom de Crăciun (atunci îşi dădu seama că mai era o lună şi mai bine până la Sărbătorile de iarnă!). Care îşi trimitea către ei raza de lumină a reflectorului din vârf, rotindu-se, parcă spre a-i mulţumi pe toţi cei cărora le era imposibil să nu privească într-acolo. „Pui pariu cu mine că sunt cel puţin treizeci de perechi de îndrăgostiţi?!...Restul sunt vicioşi singurateci sau babe americane nebune! – îi spuse el, arătându-i un bateau-mouche ce tocmai trecea pe sub pod. Ia uite-i cum stau!...Strâns uniţi în jurul sentimentului...Parcă aşa spuneaţi voi înainte, strâns uniţi în jurul partidului!...”. „Salaud!” – îi strigă ea dezlănţuită. Apoi, se repezi flămândă spre el şi îl sărută ca o nebună, înghiţindu-l.
Spre dimineaţă, la ora cinci, ieşise pe terasă. Luase un pled din debara şi se învelise ca o paparudă, lăsându-şi doar faţa afară. Se aşezase în fotoliul de ratan şi îşi aprinsese o ţigară. Din sticla de Château Latour Camblanes din 1959, mai rămăsese ceva mai mult de un pahar. Sorbea economicos, câte o înghiţitură mică, lăsându-şi buzele să se bucure de lichidul roşu. Curios, se simţea liniştită. Era aici, în miezul omenirii, la epicentru, în siguranţă, cu un bărbat care-i plăcea la nebunie, cu care simţea că se potriveşte peste tot, ba chiar şi la mirosul intim al cărnii, şi care, în plus, nu putea să facă abstracţie (acum chiar că trecuse vremea abstracţiunilor!) că, timp de patru ore, neîncetat, o iubise sălbatic, fără să-i pese de strigătele şi lacrimile ei. „Cu toate astea, eşti nebună, tu ai un job de făcut!...Revino-ţi! Chiar aşa!...” – apucă nesăţioasă o felie subţire de toast de pe farfurioară şi o ronţăi strâmbându-se. Apoi, mai luă o gură de vin şi se lumină. „Dar stai puţin, draga mea, ai uitat că ai la dispoziţie cinci zile, ce Dumnezeu? Iar azi e doar prima zi...Mă rog, a doua!”. Agitându-şi însă buzele, ele scăpară câteva picături de vin pe pledul alb. Se desfăşură din el şi îşi apropie de ochi cele câteva pete roşii care se lăţeau tot mai tare. Şi se sperie. Dar, apoi, uită repede.
Rămase aşa, goală. Nu-i mai era frig. Privi cu poftă cum, departe, dincolo de Tour Eiffel, dincolo de Louvre, dincolo de Nôtre Dame, dincolo de Bastille, dincolo de Place de la Nation, dincolo de Château de Vincennes, dincolo de Franţa, undeva departe, foarte departe, mult înspre capătul lumii, aproape cumva de lângă casa ei din marginea Capitalei, unde, la etaj, în camera sa, minunea de copil doarme adânc şi visează ceva, „nu ştiu bine ce, poate chiar păpuşa aia mare pe care mi-a transmis că vrea să i-o aduc de aici, din Paris”, cerul capătă mici şi sfioase reflexii de roz...„Ei bine, da, eu îi sunt păpuşa!...Fericită!”. Dar, în clipa când doar gândi acest ultim cuvânt, simţi o gâdilătură pe umărul drept, ceva ca o apăsare uşoară, de fulg. În primul moment, se sperie să nu fie cumva vreo gânganie, dar, întorcând capul, descoperi o frunză de viţă sălbatică. O luă în mână ţinând între degete peţiolul, răsucindu-l gânditoare. Cum Dumnezeu ajunsese ea tocmai aici, la înălţime? De unde căzuse? Cât de sus trebuie să fi fost ea, pentru a ajunge aici? Sau, şi mai grav, cine o trimisese? În plus, roşul ei intens, ca sângele – hmmm! – o sperie de-a dreptul. Se mai linişti însă atunci când realiză că forma trilobată a frunzei ar putea să semnifice acei trei „piloni dragi” – cum le zisese ea – pe care se sprijinea până acum: Ioana, mama, slujba.
Era deja lumină. „Il est cinq heures, Paris s’éveille, Il est cinq heures, Paris se lève, Il est cinq heures, Je n’ai pas de sommmeil” – îi susură în urechi cântecul lui Jacques Dutronc. E lumina aceea difuză, somnoroasă, belalie, prefirată printre nori – oooo! norii nebuni ai Parisului! – care te ameţeşte de tot. Te derutează complet. Avu şi ea „l’embarras du choix”. Ce să facă, să se bage la loc în pat sau, după ce va fi făcut un duş, să-şi deschidă ziua cât se poate de activ? Adică, să coboare până la arabul din colţ, de unde să cumpere trei brioşe, două madelene şi trei croasante, precum şi necesara sticlă cu lapte? Iar, apoi, până se trezeşte Armand, să pregătească un mic dejun à la française, terminat cum trebuie, cu o cafea tare şi un strop de iubire? „Ei bine, când se vor stinge luminile de pe Eiffel, atunci voi lua o hotărâre!” – îşi zise zâmbind. Căci, pe dată îşi aduse aminte de obiceiul ei, păstrat încă de mică, de a se decide în situaţii-limită doar în funcţie de hachiţele hazardului. Dacă pisica aia tărcată o ia la dreapta şi urcă gardul doamnei general Pavelescu, atunci traversez şi eu strada, indiferent ce-o fi. Dacă nu, nu! Merg mai departe pe trotuarul ăsta. Sau, mai târziu, când era deja domnişoară, dacă întoarce capul şi se uită la mine, îi zâmbesc. Dacă nu, nu!...Ducă-se, ceee, nu mai erau bărbaţi pe lumea asta?!...
Nu! Nu mai erau. Nu exista decât Armand. Pe lumea aceea, pe cea de dinainte, pe cea care avea să urmeze, dacă o fi existând, bref! Pe toate lumile...Nu mai era niciun bărbat pe orice lume posibilă. Decât Armand.
Reportajul avusese un succes nebun. „Vezi, aşa e când pui suflet, iubito!” – îi şoptise Adriana la cheful de după apariţie. Nu ştia ce să creadă. Oare ce-a vrut să spună? Fusese o simplă insinuare? Sau aflase ceva? Deşi, era imposibil. Secretul ei şi-al lui Armand nu-l ştia nimeni. Poate băieţii de la recepţie. Sau, mai târziu, doar ea, camera asta 407, locul lor de taină unde se întâlneau ca să se înfrupte unul din celălalt. Există, fără îndoială, era convinsă, o memorie a spaţiilor, a toposului, mai ales a celor încărcate de iubire. Cu toate că ştia că, logic, această încăpere n-avea cum să-i aparţină, nu era a ei, nu era a lui, nu era a nimănui, era doar o locuinţă temporară pentru dragoste şi un pic de odihnă la dispoziţia oricui, de fiecare dată când ea intra aici, un val de parfumuri, un şomoiog de mirosuri amestecate (efluviile ei de Moschino Funny, unduirile uşor dulcege de Nino Cerruti 1881 răspândite de subţiorile lui Armand, iuţimile sucurilor ei intime, iar, peste toate, o vagă adiere de spermă, aproape insesizabilă!) o loveau în faţă, ca şfichiul tăios al crivăţului, iarna. Şi se excita imediat. Iremediabil.
Tot de la acel material publicat, lui Armand a început să-i meargă din ce în ce mai bine. Deschisese o afacere aici, în ţară (cu ajutorul discret al bossului, avea să afle mai târziu, tot de la Adriana, care-şi băgase nasul peste tot) şi îi prinsese bine. La urma urmelor, vinul franţuzesc avea acelaşi gust excepţional pe orice meridian al lumii. Numai că, din cauza afacerilor ce-l purtau prin toate colţurile lumii, de la o vreme întâlnirile lor se răriră. Inevitabil şi dureros. Dar, oriunde s-ar fi aflat, nu se putea ca el să nu-i dea telefon. Noaptea, la prânz, în zori, seara. O suna pofticios şi, dacă ea era singură, îşi spuneau unul altuia porcării intime, numai de ei ştiute („...îţi mai aduci aminte când...?”...„da, da!, mi-au rămas nişte semne, că m-a întrebat Ioana, dar unde te-ai zgâriat aşa, mami, şi cum de tocmai acolo?!”...„haide, pune şi acum telefonul... à ma choucroute, te rooog!”...„Doamne, ce nebun eşti!...Crâpe!...Saledingue!”), se maimuţăreau ca nişte copii, se răsfăţau şi se alintau în fel şi chip. Şi, de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, negreşit, când convorbirea se termina, ea avea orgasm. Fapt pentru care începuse chiar să-şi facă griji. Îi dădea serios de gândit. „Doar atât îmi trebuie mie?...Se poate, aşadar, şi în alt fel, adică la distanţă?”...Apoi, îndată îi venea să-şi dea singură palme...”Perverso!” – după care, la fel ca la grădiniţă, se trăgea singură de urechi. Îşi amintea astfel că, atunci când era mică, ori de câte ori i se spunea de către cei mari că a greşit, că nu a făcut un lucru cum trebuie sau că, dimpotrivă, a făcut ceva ce nu se cuvenea să facă, ea nu mai aştepta pedeapsa lor, ci se apuca singură de lobii urechiuşelor şi se trăgea zdravăn de ele. Spre amuzamentul general. „E mare lucru, domnule, un copil să conştientizeze, la vârsta asta, disjuncţia dintre bine şi rău! Ascultaţi la mine aici, fata asta o să ajungă o moralistă desăvârşită!”.
„Şi, mă rog, de unde ştii?...” – zise apucând tremurând tartina cu unt şi caviar, pe care o vârâse pe toată în gură. „Ce?” – făcu Adriana pe mirata. „Că, aşa cum ai zis tu, mă-nşală!”. „Cine?...Armand? Ha, ha, ha! Dar, iubito, tu ai uitat că există în redacţie şi un departament de investigaţii?”.
Era la mai bine de două luni de la întâmplarea din pivniţa cu vinuri de la vila bossului. Bizar, dar un pic frisonant acel moment confuz. Abia acum însă îşi dădea ea seama că avansurile Adrianei, pe care în seara aceea le pusese pe seama băuturii, nu erau chiar nevinovate. Dar oare nici de respins?!...Dumnezeule, cum se făcea însă că gândul acesta nu-i provoca niciun fel de scârbă, ci, dimpotrivă, îi dădea un apetit straniu pe care simţea că nu şi-l poate camufla?! Înghiţi fără să-şi dea seama alte două tartine şi dădu peste cap paharul cu vodcă. Chelnerul sosi imediat: „Vă rog, doamnelor?!”. „Dispari!” – i-a şuierat Adriana. Băiatul se eclipsă numaidecât. „Trebuia să te protejez, iubito, ce mama mă-sii?!...Zău aşa! Să lăsăm un bastard să-şi bată joc de noi, fiicele acestui popor viteaz?...”. „Poftiiiim?!”. „Compus din bărbaţi şi femei cumsecade, care se iubesc unii pe alţii alandala şi oriunde ar fi!”. Se aplecă spre ea şi îi luă între degete lobul urechii stângi, acelaşi ca şi în seara aceea. Pe care, încet, temeinic, cu o bună ştiinţă a tactilului, începu să-l frământe între index şi policar. „Încetează! – se smulse ea din vrajă. Cercelul sări şi se opri pe masă. Gata! Lasă-mă!...”. Se ridică brusc, dar, nu-şi dădu seama cum, colţul feţei de masă se prinse în montura brăţării de pe mâna ei dreaptă. Totul zbură cât colo prin aer, apoi fu înghiţit de mocheta groasă. Dacă n-ar fi fost gestul ei de a se ridica în picioare, nimeni dintre cei prezenţi nu şi-ar fi dat seama de nimic. Mişcările bruşte sunt admise chiar şi la casele mari. Dar strigătul ei şi, apoi, imediat, spinările încovoiate ale băieţilor, ca chinezii la orezărie, ocupaţi să adune resturile, dezvăluiră adevăratele dimensiuni ale dezastrului. Fu îmbrăcată din mers, de fata de la garderobă, cu haina de blană. Ieşi alergând în stradă, cu mâna întinsă spre un taxi. „Nota, Filip, te rog!”. Şi Adriana, amuzată, îi întinse şefului de sală cardul. Zâmbea din tot trupul. Mulţumită. A doua zi, avea demult încuviinţarea bossului (ceva începuse să scârţâie în afaceri!), urma să apară un material devastator, la care lucra de mult, despre cum îşi bat joc de noi unii investitori străini. Neseriozitate. Superficialitate. Calitate proastă. Imoralitate. Curve. Dezmăţ. Impudoare. „Ajunge!” – se intitula articolul (titlul era în franceză!), garnisit cu doldora de fotografii făcute de paparazzi, despre viaţa detracată, înşelăciunile şi lipsa de onoare ale unui cetăţean francez, comerciant de vinuri, în ţara noastră.
Nici nu mai ştia cum ajunsese acasă. Îi lăsase taximetristului un pumn de bancnote, încât ăla, după ce i-a deschis portiera, a simţit nevoia, ca omu’, să devină extrem de amabil şi de grijuliu: „Vă simţiţi bine, doamnă?!”. Nici nu-l băgă în seamă şi urcă în fugă cele trei trepte. Portarul o salută cu o plecăciune şi o informaţie: „A venit doamna, mama dumneavoastră, şi a luat-o pe cea mică!”. Mormăi repede un mulţumesc şi intră în casă. Îşi aruncă haina pe cuier şi se duse aţă la bar. Un bilet. Nici nu-l luă în mână, ci se mulţumi doar să-l îndrepte cu degetul, spre a-l citi. „Am luat-o pe Ioana la mine, s-o pregătesc. N-ai uitat că mâine are serbarea de Crăciun? Am văzut că maşina e în garaj. Tu ce-ai făcut toată ziua, ai bătut oraşul în taxi?...Vino mâine dimineaţă şi ia-ne! Ai grijă de tine, Meme”. Îl dădu cu podul palmei mai încolo, ca pe o grămăjoară de praf. Sau de cenuşă. şi se întinse după sticla de whisky. Îşi turnă o măsură dublă, pe care, fără niciun menajament, o dădu peste cap. Se şterse cu dosul palmei – avea o plăcere sadică, în intimitate, să facă gesturi fruste, mitocăneşti – ca un beţiv la bufetul comunal, după ce înghite halba cu trăscău.
Se mai liniştise puţin. Coborî încet de pe scaun şi îşi trase fermoarul de la fustă, care, numaidecât, disciplinată, se adună pe mochetă, jos, în jurul picioarelor ei. Se opri o clipă. Încremeni. Paralizată. O amintire. Prima noapte în Rue de Passy. Doar înlănţuiţi ca două liane, au încăput mai bine în micul lift. Numai că Armand îi ridicase un picior şi trăgea ca un nebun de fustă. Şi nu mai aveau loc. Ajunşi în dreptul uşii, n-a mai avut răbdare. A rupt-o, a smuls-o pur şi simplu, cu o singură mână, în timp ce cu cealaltă răsucea cheia. Peste câteva clipe, patul uriaş îi înghiţea. În mijlocul camerei, fusta făcută ferfeniţă (un maldăr de zdrenţe bleumarin era tot ce mai rămăsese din ea!) parcă îşi plângea de milă. Scena căderii fustei de-a lungul coapselor, alunecarea aceea uşoară, eterică, precum un zbor (dar un zbor întotdeauna în jos!), şi aşezarea ei cuminte în jurul picioarelor, totul filmat în raccourci – rămăsese în istorie, doar în peliculele în alb-negru ale lui Antonioni, cu Monica Vitti pe post de manechin. Ca să scape, o luă pe vârful unui picior şi o aruncă pe canapea. Ea plană o secundă, ca o aripă neagră divizată de rendez-vous şi se cuibări ascultătoare între pernă şi cotieră. În acest timp, femeia scotocea prin geantă, căutând telefonul. Se aşeză din nou la bar, pe unul din scaunele înalte, îşi puse o nouă doză şi se apucă să tasteze un mesaj. „Trebuie să ne vedem. Mâine, 9.30. La 407”. Dădu „send”, apoi îl aruncă pe canapea. Aparatul se strecură timid printre pliurile fustei şi rămase acolo. Până la al patrulea pahar...„Hopaaa! Poftim, drace! Nu mai eeee!” – zise râzând, în timp ce ţinea sticla cu fundu-n sus, ca s-o scurgă de ultima picătură. Sună. Se dă jos cu greu de pe scaun şi se îndreaptă către sofa, cântând: „Quand il me prend dans ses bras, Il me parle tout bas, Je vois la vie en roooosee!...”. Într-un pas de dans chinuit, ceva între recitativul lebedei din „Lacul...” lui Ceaikosvki, dar împleticită rău de tot, şi pasul acela hoţesc ca o săritură, pe care-l făcea Alberto Sordi în clipele sale de exuberanţă. Se prăbuşi inevitabil pe canapea. Se lăsă pe spate şi citi: „Okidoki! D’acc.” Semnat: „Ta guguite languissante!”. Închise ochii. Greşit. Căci camera începu să se învârtă cu ea. Frânturi de chipuri, de conversaţii, de culori, de gusturi şi mirosuri se roteau ameţitor în jurul ei, ca maşinăria unui bâlci pe care n-o putea opri. Obosind-o de moarte. În acel moment, simţi brusc cum secundele i-au îmbătrânit, orele ei sunt în vârstă, iar pielea timpului i s-a încreţit. Înainte de a se lăsa cotropită de somn, acolo, aşa, doar cu bluza pe ea şi în ştrampii negri, o fulgeră un gând incomod: „Dar, de unde şi până unde nu mai am chef de ziua de mâine?...Toată!”...
A sosit vremea să închid povestea. Timpul respiră din nou. Normal. Trag fermoarul la body-bag. Se aude sirena Salvării. Avrămuţ a terminat şi dă mulţumit din coadă. Ţârâitul telefonului public a încetat. „Vreun nebun, Doamne iartă-mă, că-s o grămadă pe lumea asta! – îi zic. Mai bine!...Cine ştie ce veste nasoală ne dădea?!”. Agăţ la loc receptorul în furcă şi ne îndreptăm spre chioşcul de ziare. Acolo unde „jurnalistul” Petrică, pescar înrăit, îmi strânge în snop ştirile. După care, sunt sigur că îmi va povesti despre ultima baltă descoperită, „o nebunie, credeţi-mă, care pute de peşte!”...„Asta e, măi Avrămuţule, nu sunt nici eu Dumnezeu. Ce vrei, n-am putut face mai mult. Crede-mă pe cuvânt!”.
Şi, apoi, comut pe programul meu.
(Din ciclul „Ceremoniile lui Avrămuţ sau Trei nuvele sexemplare”)
FLORIN TOMA
|
|
|
|
|
|
