|
| Eseuri |
Ioan Buduca - VIDEOCRAŢIA
Ce i-a spus Băsescu lui Mutu
Că nu candidează… asta să i-o spună lui Mutu, a zis Mircea Geoană. Ce i-o fi spus Băsescu lui Mutu însă nu ştim, dar ştim că decarul nostru nu va putea juca în meciul cu Franţa. Ce i-or fi auzit urechile de i s-au rupt ligamentele sau ce i s-o fi rupt? Grea politica asta. Mai grea ca fotbalul. Mutu o ştie acum pe pielea lui. Ce piele?! Pe oase. Ce nu cred că înţelege el este de ce apar atît de puţine accidentări în echipele de politicieni. Or fi avînd doctori mai buni? La cît de dur se joacă în prezidenţiale şi în genere în meciul coaliţiei, n-ar trebui să fie pline spitalele de gioale? Să fie politicianul făcut din fier şi beton, nu din muşchi şi oase? Nici n-ar fi de mirare. Mutu ar putea fi deja convins că politicianul nu se antrenează trăgînd de fiare, ci făcîndu-se fiară.
Oricum ar fi, era de aşteptat ca Mutu să fie tot mai interesat de politică (“Dă-l în mă-sa de Dostoievski!”). Dacă cei de la Chelsea n-au de gînd să-i reducă datoria de 17 milioane de euro, cum dracu’ să facă el rost de banii ăştia?! Probabil de aia l-a şi trimis Geoană pe Băsescu la Mutu: ca să-l pună la curent cu bursa comisioanelor peste 10 milioane de euroi.
Să-i fi rupt preşedintele muşchii cu vreo promisiune de ministru al sporturilor în guvernul postelectoral?!
Nu ştiu dacă prinde, acolo, la Florenţa, OTV-ul, dar Mutu ar fi mai cîştigat şi s-ar compromite mai puţin dacă ar găsi-o pe Elodia, vie sau moartă. Uite că Dan Diaconescu oferă un milion de euro pentru treaba asta. O găseşte o dată vie, o mai găseşte o dată moartă şi, pac, a făcut rost de primele 2 milioane din cele 17. Următoarele 15 ar fi floare la ureche dacă ar sta numai pe OTV, fiindcă în fiecare seară, în curînd, pe ecrane, Diaconescu va pune la bătaie cîte un Mercedes pentru popor. Şi cum nu tot poporu’ e ocupat cu televizoru’, căci se mai duce şi la culcare, Mutu ar putea prinde cîte Mercedesuri ar vrea muşchii lui dacă ar dormi la meciuri şi ar fi treaz în restul zilelor. Un sacrificiu, da, dar altfel cum să te răzbuni pe cei de la Chelsea? N-am bani, vă dau nişte Merţane… Vorba aia: turişti, vizitaţi România, maşinile dvs. sînt deja acolo!
Dan Diaconescu n-are nevoie de bani pentru campania prezidenţială. E mai şmecher ca ăilalţi. Zice el că face partidul OTV, dar asta e doar aşa, o vorbă, ca să nu spună proştii că a devenit preşedintele României cu bani de la oligarhi. Nu, el dă Merţane la popor şi poporu’, mulţumit, îl duce prin ţară cu Merţanele nou-nouţe, azi unul, mîine altul, ţara-i mică cînd poporu-i fericit, iar Elodia, vie sau moartă. Că, virgulă, candidează… să i-o spună lui Mutu, va zice Geoană. O stafie va bîntui prin capul strategilor săi americani: mister Mircea, dacă ăsta din Caracal promite că o va pune pe Elodia prim-ministru, ne bate pe toţi! Hrebe însă, informat, îl va linişti uşor: l-a pus pe Mutu să o caute şi cică, dacă o găseşte, îi plăteşte datoria la Chelsea, da’ Mutu nu o poate căuta că l-au accidentat sepepiştii lui Băsescu, scrie în toată presa de mîine.
Dintr-o analiză a jurnalismului TV
Zice Tia Şerbănescu, într-un interviu publicat de revista “22”, în cadrul unor pagini de dosar intitulate “Presa oligarhilor” (nr. 36, 1-7 sept. 2009): “Ce se întîmplă cu cineva care era de centru dreapta şi ajunge acum să susţină un partid şi lider de stînga? E greu de priceput.”
Mai întîi, nu e greu de priceput de ce dreapta poartă alt nume (“centru-dreapta”), iar stînga n-are nevoie de un nou botez, mai sofisticat. S-ar zice că nu ar fi bine să fii de dreapta, pentru că n-ai mai avea decît un pas pînă la extrema dreaptă, care e de condamnat, dar n-ar fi tocmai rău să fii de stînga, pentru că, deşi nu mai ai decît un pas pînă la extrema stîngă, ei bine, acest pas n-ar fi condamnabil chiar sută la sută.
Mai apoi, ce zice Tia Şerbănescu se referă la jurnalişti şi face asta într-un dosar care citează drept model recomandarea BBC potrivit căreia ar fi rău dacă un jurnalist şi-ar face cunoscută orientarea politică prin maniera în care practică această meserie.
Pentru doamna Şerbănescu, în schimb, nu ar fi rău dacă un jurnalist ar fi de centru dreapta prin maniera lui de a-şi profesa meseria, dar ar fi rău dacă n-ar sta acolo, nemişcat, ci s-ar deplasa spre stînga.
Dacă tot nu-l vrea atît de neutralizat încît să nu i se vadă culoarea partizanatului său politic, de ce nu îi recunoaşte dreptul de a-şi schimba culoarea? Să înţelegem că nici politicianului nu ar trebui să-i recunoaştem acest drept? Nu ne lasă să înţelegem aşa, pentru că, iată, îl apără pe domnul Băsescu de atacurile acelor jurnalişti deplasaţi spre stînga. Şi avem a înţelege că îi aprobă domnului Băsescu mai vechea sa deplasare spre dreapta.
Înseamnă, atunci, că binele ar locui pe strada cu sens unic care duce de la stînga la dreapta, iar răul ar locui pe bulevardul care duce de la dreapta la stînga? Doamna Tia nu ne lasă nici opţiunea aceasta, din moment ce, printre rînduri, dar ferm, ne atenţionează că la stînga stîngii nu-i chiar aşa de rău, pe cînd la dreapta dreptei e de groază.
Doamna Tia e supărată pe Emil Hurezeanu că a făcut şi a dres (deşi încearcă, zice ea, să mai dreagă cîte ceva), dar nu ţine să se împace mai întîi cu sine: cum e bine? spre stînga? sau spre dreapta? Pace multă ar fi avut dacă ar fi spus că e bine în nemişcare. Dar o fi bine aşa? Cei din cimitire, din păcate, nu mai dau interviuri, căci, altminteri, am fi aflat de la ei.
Rămînem ca musca în lapte: cum o fi bine, în lapte sau în aer?
Nu putem ieşi din dilemele în care ne-a băgat doamna Tia decît băgînd de seamă că am fost băgaţi într-o falsă problemă. Noroc că o numeşte. Caracter, zice, aşa se numeşte problema. Adică, problema ar fi dacă mai are caracter cineva care s-ar mişca cumva între stînga şi dreapta?
Nu ştiu un răspuns dat în numele unui caracter încremenit în proiect altul decît cel din Vechiul Testament, care zice că asemenea situaţii ar fi scandaloase, în sensul etimologic al cuvîntului scandal, care desemnează o piatră de poticnire a credinţei (de piatră fiind, drăcia dracului, chiar încremenirea aia în proiect).
Prostule! Măgarule! Ghiţă, bucătarule!
Deontologii, cum ar zice ontologii, ca de pildă Mircea Badea, sînt acele animale mai mult sau mai puţin raţionale, care pretind că în limbajul public este bine să nu practici înjurătura de mamă şi, în genere, limbajul violent (prostule! boule! cretinule! căcatule!). Dacă nu te poţi abţine (căci abţinerea, se ştie, e dureroasă) şi te scapă limbajul cu pricina, se cheamă că eşti ontolog. Iar ontologul tipic este copilul inocent care, în naivitatea lui lingvistică fermecătoare, strigă: Prostule! Măgarule! Ghiţă, bucătarule!
Acest gen de fermecătoare uzanţă a limbajului se practică în următoarele locuri publice: în comisiile de anchetă ale Parlamentului şi, tot mai rar, în laptopul din capul domnului Valentin Stan (asta numai în serile cînd Mircea Badea însuşi trece printr-o criză de moderaţiune a exprimării).
Marea mirare a unora că domnul Badea vorbeşte o limbă românească fără cusur, mult mai bine legată în fraze decît încercările de bîlbîială sintactică ale domnului Cristoiu, care, în schimb, scrie foarte fluent (ce să-i faci?!), ei bine, mirarea acelora vine din prejudecata că un om care ştie să înjure ar fi un prost vorbitor al limbii sale. Ar fi aşa dacă ar înjura agramat. Mircea Badea înjură gramatical, din toată inima şi cu bună îndreptăţire. Doar că nu se prea face să vii în vizită la cineva şi să slobozi la uşă o găleată de imprecaţii. Badea uită că se află la noi în casă în vizită. Nu uită, de fapt. Zice că, dacă nu ne place, să nu-l mai chemăm, adică, mai exact, să-l dăm afară cu telecomanda.
Acuma, şi noi… oameni sîntem… nu-l dăm afară întrucît deontologia zice să fim politicoşi cu oaspeţii noştri, mai ales atunci cînd ne sînt simpatici foc.Întrebarea, pînă la urmă, asta e: de ce ne sînt mai simpatici cei care ştiu să înjure bine ceva decît cei care ştiu să explice bine ceva. Poate pentru că explicaţiile pot fi neconvingătoare, ba chiar sînt. Pe cînd o înjurătură de la mama ei n-are nici ambiguitate, nici opoziţie într-o altă înjurătură. O explicaţie dă întotdeauna de opoziţia alteia, ceea ce te pune pe gînduri. Înjurătura odihneşte, nu pune gîndul la muncă. (Iar ăla care spune că s-ar fi îndrăgostit de muncă nu-i mai breaz decît demagogul din politică. E clar, cel care înjură este opoziţia politică a demagogului: nu promite, ci promiscue.)
Atunci, te întrebi: bine, bine, dar politicienii de pe (ni)micul ecran
nu-şi dau seama că înjurăturile lor, de partid, de şef, de amantă şi aşa mai departe, ne odihnesc şi ne dau un somn tocmai bun să uităm de ei şi de supărările lor agramat-injurioase? Tîmpită întrebare! Cine a pretins vreodată că politicianul român de pe sticlă înţelege ce se întîmplă dincolo de sticlă, în casele noastre, în minţile şi în sufletele noastre?
Fac ceva vorbele ori doar faptele vorbesc?
În politica de televizor de la noi (şi la noi parcă toată politica e doar spectacol mediatic) se vorbeşte despre vorbe infinit mai mult decît despre fapte. Se vorbeşte despre o declaraţie. Se declară ceva despre o vorbă. Se verbalizează o intenţie, apoi este comentată intenţia şi sînt cerute noi declaraţii despre intenţia de a comenta această intenţie. Ameţitor? Simpatic? Dracu’ ştie, căci nu ne putem da seama de efecte decît o dată la patru, cinci ani.
Faptele (un proiect de lege, un contract, execuţia unor lucrări publice) par a nu fi interesante. Toată lumea e, deocamdată, convinsă, în televiziuni, că nu faci audienţă cu ceva care există, merge, ci cu vorbele şi declaraţiile despre ceva care nu există, nu funcţionează, nu merge deloc.
Ce să spui despre o autostradă?! Dar ai multe de spus despre lipsa ei. Dai o declaraţie. Vii din nou pe scenă şi spui că vorbele tale n-au fost bine înţelese, că altceva ai vrut să spui şi iată că o şi spui. Opoziţia va zice că te contrazici şi vei contrazice şi această zicere. Moderatorii vor zice şi ei ceva şi tu le vei spune că ar mai fi multe de spus.
Vorbele pot deveni chiar mai grele ca faptele. Cineva zice, la oră de vîrf, că ai făcut dracu’ ştie ce. Zici că n-ai făcut. Dar cum să demonstrezi că n-ai făcut? Zic: ieri n-a plouat. Îmi zice: ce dovezi ai că n-a plouat? Păi, zic, aduc martori. Dar îmi dau seama că nici ei nu pot aduce dovezi că n-a plouat. Dacă ar fi plouat, puteam aduce nişte dovezi, o baltă de pe o stradă, nişte pămînt umed de prin parcuri…
Dom’le, ai făcut o crimă (organizată, vorba aia). N-am făcut, dom’le. Ce! Am ajuns, ca pe timpul staliniştilor, să dovedesc eu că n-am făcut ceva, dacă tu nu poţi să dovedeşti că am făcut?
Nu-i de joacă cu treaba asta. Prezumţia de nevinovăţie este ridicată în slăvi teoretic şi călcată în picioare ceas de ceas şi în proporţie de masă. Dacă nu pot veni cu dovezi, să tac dracului din gură! Lansez o ipoteză, chipurile (mă, tu ai furat!?), şi apoi aştept ca ăla să aducă probe că n-a furat. Nu merge aşa. E stalinism televizat. Nici procuratura nu are voie (legal) să dea în public curs unei investigaţii, nici mass-media n-ar trebui să aibă acest drept. Adună probe, trage concluzii şi apoi poţi să vii în faţa telespectatorilor ca în faţa unui judecător. Dar dacă, înainte de a veni la televizor, nu te-ai dus cu probele alea la Parchet, ştii de ce te faci vinovat? Te faci vinovat de faptul că îmi dai mie ocazia să cred, în paranoia mea, că tu vrei să-l şantajezi pe ăla. Căci nici eu nu sînt destalinizat; şi eu bag prezumţia de vinovăţie înaintea oricărei alteia.
Nu-i de joacă cu vorbele astea.
Una caldă, una rece. Ce-or bea?
După ce va răci ciorba în Parlament, pe 14 septembrie, ca să-i fure lui Geoană aburul propagandistic din 15, cînd va izbucni Congresul PSD, Băsescu va veni seara, pe (ni)micul ecran din casele noastre şi, încălzind din nou zoaiele, le va arunca în gura a cel puţin 322 de înfometaţi ai sorţii.
La toate televiziunile care fac politică (vreau să zic agendă politică), a început concursul naţional de ghicit în zoaie: ce va spune Băsescu, pe 14, în Parlament? Nu va cîştiga nimeni acest concurs, pentru că nu în Parlament va spune Băsescu ce are de spus, ci, seara, la televizor, o să vedeţi…
Dar cum concursul e naţional, n-ar fi patriotic dacă nu vă veţi da cu părerea în păreţi toţi cei care analişti politici sau chiar politicieni vreţi să păreţi – zic moderatorii.
Domnule moderator, nu ştiu ce dracu’ vreau să par şi eu, poate cetăţean, dar nu prea-mi iese nici asta cîtă vreme nu mă duc la vot. Vă rog să-mi daţi şi mie un minut. M-am înţeles cu domnul Boda să-mi dea din timpul lui, că a zis că s-a cam săturat. Ştiţi ce cred eu că va spune preşedintele pe 14? Rezum în limbajul lui.
Mă, băieţi, şi eu m-am săturat. Are dreptate domnul Boda, fi-ar Ştefan Gheorghiu să-i fie. Are dreptate şi domnul Iliescu, mă-sa pe gheaţă, că nu-i prostovan ca Geoană. De ce să candidez eu pentru încă un mandat în 2009? Îmi anunţ candidatura pentru 2014. Să facă Geoană guvernul care va scoate ţara din criză! Am auzit că vrea să-l cheme pe Mihai Tănăsescu de la FMI. Să cheme pe cine vrea. Să mărească TVA-ul, să crească Tănăsescu preţurile, să micşoreze el cota unică de impozitare sau să o facă progresivă, să dea el afară 300.000 de bugetari, să plătească el pensii şi salarii mai mici şi, în genere, să plătească el şi PSD-ul lui Geoană oalele sparte de criză. V-am auzit bîrfind că PDL-ul are să mă latre dacă nu mai candidez, dacă îi las fără ciolan. Nu văd de ce m-ar lătra dacă vreme de cinci ani voi sta în banca mea. Sau prin tribunale, ca să explic ce s-a întîmplat cu flota pe vremea regimului Iliescu-Văcăroiu.
Seara, la televizor, însă, sub tirul întrebărilor scrise de la Cotroceni, domnul Băsescu va telenoveliza. Că asta nu-i politică demnă de un stat european să te iei de familia preşedintelui. Că nu-i pare rău că a făcut coaliţia asta, dar îi pare rău că n-a avut de la începutul acestei guvernări inspiraţia să anunţe că va face stand-by un mandat sau chiar bye, bye…
Iar cînd dragii noştri telespectatori, cărora le mulţumim că au votat cum au votat în 2004, dar mai ales cînd cu suspendarea, ei bine, cînd lacrimile îi vor podidi atît pe cei hotărîţi cît şi pe cei nehotărîţi (ăstora nu avem de ce să le mulţumim, nu-i aşa?), atunci, deodată, domnul Băsescu va spune că nu s-ar putea răzgîndi decît dacă s-ar naşte o mişcare civică, una care să-i ceară să candideze, căci ţara, ţărişoara, Europa şi floarea cea vestită a întregii noastre intelectualităţi…
Nu ştiu dacă voi cîştiga acest concurs naţional de ghicit la televizor, dar îl aştept, încrezător, pe următorul: Cine va cîştiga alegerile dacă se va retrage şi domnul Geoană pînă ce o mişcare civică, proletară şi intelectuală îl va aduce înapoi în alegeri?
Dă-o’n mă-sa de populaţie!
Da, domnule Noica, din păcate, aţi fost profet în satul dumneavoastră: iată că nu mai ştim să fim decît o populaţie, o adunătură! Nu-mi pot scoate din cap acest gînd, în ultimele zile, şi din pricină că mă tot uit la dezbaterile despre legea nouă a salarizării, ba unitare, ba unice, zic zicătorii de serviciu. Am pierdut şi simţul limbii române ca populaţie ce am ajuns să fim. Corect e să zică “Legea unică a salarizării”, pentru că asta e noutatea ei: nu vom mai avea două, şapte, nouă legi în domeniu, ci una singură.
Nu vom fi fost popor nici măcar atunci, în acel decembrie ’89, la care tot facem referinţă. Vom fi gîndit cu toţii la fel în zilele acelui decembrie, dar cîţi au ieşit din case ca să facă un pic de istorie? Nouăzeci şi nouă la sută au stat sub paturi ca să nu-şi rişte salariile, ca să nu-i pape bau-bau-ul.
Şi acum, cînd, în libertate, are loc chiar o revoluţie a salariilor, ce facem? Stăm la televizor. Exact ca atunci, în decembrie.
Uimitor, de necrezut: elita cea mai arogantă din ţară, magistraţii (asta e percepţia TV), vin la dezbaterile televizate, cu o zi înaintea definitivării proiectului de lege, şi declară că n-a fost prezentă decît o singură dată la facerea proiectului. Da, magistraţii n-au sindicate. Dar nu au ei un ministru? Bine, să zicem că acest ministru le-a trădat interesele. Cine însă îi putea împiedica pe şefii CSM-ului (al doilea minister al magistraţilor, un fel de minister de interne al lor) să preia iniţiativa de a se implica în facerea proiectului de lege peste capul ministrului, prin mass-media, nu ştiu cum?! Cine? Bau-bau-ul Boc?
Vom face presiuni pe ultima sută de metri, şi-au zis. Închidem instanţele, dacă nu ne convine ce ne vor da Boc, Pogea şi Sârbu. Le dăm cu instanţele peste bot. Sîntem putere în stat, ce dracu’!
Şi au pus-o pe doamna Mona Pivniceru, şefa unui fel de sindicat, totuşi, al magistraţilor, să apară ca ăla, Ceauşescu, peste tot: deschizi televizorul, Mona Pivniceru; deschizi frigiderul, Mona Pivniceru; închizi ochii, Mona…şefa civică a magistraţilor n-are talent de comunicator. Dar e singura persoană din România care a spus ce era de spus, esenţialul: nu ierarhizarea pe o grilă unică de salarii era problema, ci ierarhizarea în baza unei strategii cu privire la viitorul ţării. Ce vrem? Vrem educaţie mai bună, ca să scoatem ţara din rahat? Atunci să stimulăm profesorii! Vrem justiţie mai bună, ca să nu intre ţara în rahat pînă în gît? Atunci să nu-i lovim pe magistraţi la portofel!
Nicio strategie. Doar o grilă care lasă priorităţile strategice în aceeaşi beznă tricoloră.
Ratăm încă o revoluţie. Ne-am obişnuit. Nu eram obişnuiţi însă cu moleşeala cîinelui de la poartă. De ce nu înţeleg moderatorii în ce afacere ne aflăm? Adrian Ursu a întrebat, într-o doară: “Bine, domnilor, dar vreo strategie de dezvoltare stă sub grila asta?”. El a întrebat, el a auzit, el a uitat. Şi a trecut mai departe, la frecuşul care face audienţă, dar nu face conştiinţă: păi, nu aveţi deja salariile cam prea mari, domnilor magistraţi?! Şi, ăla, uite că are o pensie de 300 de milioane pe lună!
Toată societatea se poartă, zilele acestea, de parcă s-ar fi născut la televizor. Sindicatele dau din gură pe sticlă, dar nu reuşesc nimic la negocieri. Guvernanţii mint frumos, de înfloreşte limba de lemn pe ecrane şi cere apă de băut. Dar apa e îngheţată.
Geoană, Băsescu, Antonescu par a nu-şi da seama că zilele acestea se pune în calendar ziua de mîine pentru o generaţie. Dă-o’n mă-sa de generaţie! Dă-o’n mă-sa de populaţie!
Mădălinul multilateral televizat
Cumpăr d-ale gurii, ţigări, una-alta de la aceeaşi băcănie. Mă ştiu vînzătoarele de ani buni. Dar, într-o bună zi, constat că mă ştiu ca pe un cal breaz: “Domnu’ ziarist, am şi eu o fată care vrea să dea la jurnalistică…” etc. De unde-mi ştiau dosarul de cadre? Apărusem, de curînd, o dată, la OTV, crezînd eu că-mi voi promova o carte recent tipărită. N-am vîndut din tirajul ei mai nimic. Poporul OTV nu citeşte decît pe sticlă.
De aia mă tot întreb de ce tot apare Mădălin Voicu la televizor. El
n-are probleme să-şi facă promovare pentru cărţi, cît despre CD-urile pe care cîntă, ce să spun? Îl ştie lumea ca pe un cal îndeajuns de breaz. Dar eu mă întreb de ce apare el în dezbaterile de chibiţăreală politică. Înţeleg – la fotbal se pricepe, la muzică la fel, la cele mondene e as, în problemele minorităţii ţigăneşti e lider de opinie. Dar cu politichia ce are? Mi se spune că e membru marcant al PSD. Ce a marcat? A dat el goluri pentru vreo naţională PSD? Nu, cică nu e invitat că ar avea funcţii importante acolo, ci pentru că, acolo, e reprezentantul minorităţii sale cel mai… reprezentativ, în vreme ce domnul Vanghelie e cu adevărat marcant. Domnia sa centrează şi tot domnia sa dă cu capul, apoi sare la vinclu şi scoate mingea peste poartă.
Am înţeles însă că mai rar este invitat Mădălin Voicu la dezbateri despre minoritatea sa şi mult mai des la discuţii cu temă fixă: cade sau nu cade guvernul? ăsta este sportul naţional nr. 1. Este un derivat din altă distracţie populară, cam uitată azi; a fost sau n-a fost revoluţie.
Ce nu pot înţelege, cînd mă joc cu telecomanda, este de ce consideră realizatorii de emisiuni de acest fel că Mădălin Voicu s-ar pricepe cît de cît la politică. N-a dovedit-o niciodată. N-a auzit nimeni ca domnia sa să fi făcut lobby pentru vreo lege, ceva, acolo, un mic, o bere, orice…
Dacă m-ar întreba cineva ce reprezintă Mădălin în politică (dar cine-şi bate capul cu treaba asta?), eu aş zice că Mădălin este invitatul de neocolit al tuturor realizatorilor pentru că într-un domeniu, important, este unicul reprezentant. Potrivit reglementărilor aspre al CNC, care nu cere pacea între dobitoace, ci paritatea, Mădălin asigură în studiouri cuantumul necesar de reprezentare pentru Nicu Ceauşescu, care, se ştie, dacă n-ar fi fost rivoluţie, ar fi fost şeful nostru de azi.
Şi, în fond, ce trăim noi azi? Nu trăim cumva vremea aia cînd copiii şefilor noştri au ajuns deja şefii copiilor noştri? Adjunct de copil de şef (a fost prieten la cataramă cu Nicu), iată că Mădălin îşi binemerită azi poziţia de şef adjunct peste acel popor care stă la televizor. Dacă ar avea şi el telecomandă, Nicu ar putea fi mulţumit de democraţia care se dă pe sticlă (“mă-sa pe gheaţă!”): “Uite, dom’le, că nu m-au uitat tovarăşii!”.
Neast-Împăratul Dinescu
Nimic nu mai e ce-a fost, nici măcar viitorul. A mai căzut un mit, aici, la Porţile Orientului. Poate că era ăl mai frumos. Ziceai Oxford şi le închideai gura. Zi acuma dacă mai poţi, după ce venerabilul brand universitar britanic a fost balcanizat prin contribuţia decisivă a unei licitaţii pentru Oxford Analytica în România. Această companie de marketing, girată de brandul Oxford, necompromisă nicăieri în lume, s-a făcut de cacao aici, la noi, la Românica. A căzut pe mîna unei echipe de propagandişti, care a reuşit să altoiască spiruharetismul pe tulpina oxfordismului. A ieşit o corcitură de porcocîine de companie crescut în serele gospodăriei de partid. Nici studiu, nici eseu, nici propagandă de la mama ei, analiza Oxford Analytica asupra stării de fapt a presei româneşti în relaţie cu interesele politice din 2009 nu reuşeşte să vadă şi dincolo de gardul celor două televiziuni de ştiri şi dezbateri politice de pe piaţa românească.
Presa românească nu mai e ce-a fost, zice Oxford Analytica, în final, deşi de uitat nu s-a uitat decît pe Realitatea şi pe Antena 3, şi anume doar atunci cînd se vorbea despre Băsescu. Nu mai e ce-a fost, zic oxfordienii spiruharetişti din echipa bucureşteană, pentru că, gata, a încetat să mai influenţeze pozitiv societatea.
Definiţi “pozitiv”, i-aş fi întrebat, oxfordian, dacă ar fi venit cu extemporalul lor pe la Liceul “I.L. Caragiale”, acolo unde Mitică, chiar dacă e absolvent de Slobozia, are farmecul lui nemuritor, neşcolit şi neastîmpărat.
Chiar în ziua cînd naţia de tele-gură-cască dezbătea extemporalul de la Oxford şi chiar în casa spînzuratului (la Realitatea, vasăzică), Neast-Împăratul Dinescu, acest Vodă prin Ciorba de Lobodă, ce-mi făcea?
Pe miticii de la Oxford mi ţi-i confirma. Cică i se făcu lui dor să mai tragă o electrocutare electorală ca pe vremea cînd umbla prin lobodă cu Stolojan, cu Băsescu, cu cine s-a nimerit, mă rog… Aşa că se întîlni el, Neast-Împăratul, cu Regele Crin, la o masă de comeseni. Bă, Crine, hai să te modelez un pic, că nu ar fi mult de umblat la talentul tău. Sărac eşti, cinstit eşti, ţi-ar mai trebui un pic de măscăreală.
Doctor spiruharetian în modelări de candidaţi electrocutabili în campaniile prezidenţiale, Dinescu nu fu niciodată mai sărăcuţ cu duhul. Mai-mai să-i confime pe colegii săi, academicienii de Oxford. Da, îmi ziceam, uite, mă, că presa nu mai e ce-a fost, dar nu pentru că poate face mai puţin ca înainte, ci pentru că vrea să facă mult mai mult.
Dacă şi Dinescu a prins ştiinţa de a modela prezidenţiabili, ce ne mai trebuie nouă Oxford? La Bulivar, birjar, la Bulivar!
Noul partid unic
Să zicem că ai un mesaj important de comunicat, un mesaj de mare interes public. Scrii o carte, să zicem. Ai timp să nuanţezi tot ce poţi nuanţa. Apoi, eşti invitat să ţii o conferinţă. Nu ai decît o oră. Nu mai ai timp de prea multe nuanţe. Mai încolo, eşti chemat la o emisiune de radio de două ore, alături de un intervievator. Reuşeşti să nuanţezi la fel de bine ca într-o conferinţă. La urmă, te cheamă o televiziune, pentru o dezbatere de o oră, alături de un moderator. Vei reuşi să nuanţezi puţin, mai puţin decît în ocaziile anterioare.
Adrian Năstase a înţeles chestia asta, iritat că i se întîmplă tocmai lui, la “Zece pentru România”, într-o dezbatere recentă care încerca să vadă cîtă non-cooperare avem între elitele româneşti şi clasa politică. A înţeles pe pielea lui că mediul este mesajul, cum zicea un celebru filosof al mass-media. Într-o emisiune de televiziune, totul e pe repede-înainte. Moderatorii nu te lasă să lungeşti prea mult explicaţia sau argumentul, pentru că dacă te-ar lăsa, şi-ar pierde audienţa.
“Videocraţie”, zicea Adriana Săftoiu, în emisiunea de la Realitatea TV. Avem, adică, un triunghi blestemat format din politicieni-televiziuni-opinie publică. Nu eşti pe sticlă? Nici opinia publică nu te ştie. Nici partidul nu te apreciază. Şi dacă tot n-ai timp, pe sticlă, să plictiseşti lumea cu premisele care duc argumentul tău spre concluzii, cum zicea Adrian Năstase, în sfîrşit iritat de videocraţie, partidul te instruieşte, zice Năstase, să repeţi aceleaşi mesaje scurte, care, repetate cît mai des, vor ajunge şi la opinia publică. Ceea ce ştia deja şi Hitler. În “Mein Kampf” exact asta era definiţia propagandei: mesaje scurte (lozinci), repetate la infinit.
Videocraţie? Eu aş spune altfel: noul partid unic vorbeşte, azi, din mediul televiziunilor, pe mai multe voci, dar cu un singur mesaj. Repede, repede, înainte, asta e doar forma acestui mesaj. Fondul lui (dat de specificul cald, familial, al mediului şi de dogma audienţei) este următorul: toţi se ceartă, nimeni nu se înţelege cu nimeni, mai dă-i în mă-sa de politicieni!
Este remarcabil că anumite voci de moderatori de la Realitatea (Emil Hurezeanu, Mihai Tatulici) au conştientizat ceva important despre acest cerc vicios în formă de… triunghi (opinie publică-televiziuni-politicieni). Iată că şi politicienii încep să-l conştientizeze.
Dar ce ar fi de făcut? Mediul este mesajul. Niciun mesaj nu va învinge mediul. Şi asta este o dogmă. Nu doar audienţa. Singura soluţie normală ar fi ca politicienii să nu se mai facă bine-cunoscuţi opiniei publice mai degrabă prin televiziuni, iar televiziunile de nişă politică să nu mai insiste pe politicieni, ci pe teme, pe probleme şi pe soluţiile lor, pe viziuni şi pe diferenţele dintre ele.
Are să scadă audienţa? Să vedem. S-ar putea ca, dimpotrivă, să se păstreze audienţa, dar să crească profesionalizarea (specializarea) realizatorilor.
Nu este adevărat că masiva neprezentare a românilor la vot este cauzată de videocraţia noului partid unic. Ea este cauzată de calitatea clasei politice. Iar calitatea clasei politice este cum este şi pentru că politicianul român nu se duce să-şi întîlnească alegătorii decît în campaniile electorale.
Noul partid unic are nevoie, acum, de disidenţi. Are nevoie de conştiinţe civice capabile să refuze emisiunile cu politicieni care n-au agendă de întîlniri faţă către faţă cu publicul.
Cine este elita? Ce este ea?
Primul care a observat, într-un interviu acordat revistei “22”, că a reapărut un nou partid unic, care le-a înghiţit pe toate cele care par a forma pluralismul politic românesc, a fost Horia-Roman Patapievici. El a constatat că agenda publică a tuturor partidelor din România este regizată de interesele de audienţă ale televiziunilor de nişă politică, iar această agendă n-are nici cea mai mică legătură cu interesele publice reale, avînd doar multiple legături cu gustul pentru circăreală al majorităţii publicului nostru.
Iar prima voce care a descris acest partid unic (mediatic în forma lui publică, politic în efectele sale sociale), şi l-a descris chiar din interiorul sistemului, a fost Adriana Săftoiu, într-o emisiune “Zece pentru România”, la Realitatea TV.
Ceea ce este remarcabil şi extrem de important este că, de cîteva săptămîni, se simte un curent de opinie disident în raport cu acest nou partid unic. Cîţiva realizatori de emisiuni sau şefi de programe editoriale (Mihai Tatulici, Emil Hurezeanu, Cornel Nistorescu) par să fie în dezacord radical cu ceea ce se află în miezul a ceea ce a descris, exact, Adriana Săftoiu. Ea constata că avem de a face cu un cerc vicios în formă de… triunghi: opinia publică vrea ceva distractiv, uşor, circăresc; televiziunile oferă marfă de acest fel ca să facă audienţă; politicienii n-au ce face şi se adaptează cererii televiziunilor, comentînd, la infinit, teme de scandal şi subiecte scandalos de minore; dacă ar refuza să o facă, n-ar mai fi pe sticlă, nu ar avea notorietate, prin urmare şefii lor de partid nu i-ar mai băga în seamă.
“Acest cerc vicios trebuie spart, de acord”, zicea Mihai Tatulici, în emisiunea aceea, care va fi una istorică dacă acest curent mediatic disident va lua amploare semnificativă.
Pînă să constatăm aşa ceva (Doamne, ajută!), Tatulici a încercat să facă o emisiune anti-audienţă. A chemat un filosof, nişte politicieni şi nişte civici şi le-a dat o temă grea, neamuzantă – elitele. Nu ştiu ce audienţă a pierdut (sau a cîştigat) Realitatea TV cu această disidenţă timidă a lui Tatulici. Ce a rămas clar ca lumina zilei a fost faptul că nimeni de acolo nu părea pregătit pentru ceva ce nu pretindea chibiţarea zilei de ieri, ci oarece cultură reală şi multă.
Nimeni de acolo, nici măcar filosoful, nu ştia că elita nu poate fi înţeleasă doar cu întrebarea “ce este?”, dacă mai întîi n-ai răspuns la întrebarea “cine este?”. Indiferent ce formă lingvistică ar lua (mag, preot, profet, înţelept, rabin, filosof, specialist, expert), elita a însemnat întotdeauna ceva ce are ca referinţă absolută elecţiunea poporului evreu (poporul ales), fiind, aşadar, de origine non-mundană, non-pămînteană. Nu prin sînge, ci prin cunoaştere şi vizionarism, elitele au fost întotdeauna acel ceva care schimbă viitorul. La întrebarea “cine este?”, răspunsul e unul singur: cei inspiraţi de Sus. Geniile, înţelepţii, sfinţii, marii bărbaţi de stat…
Mai bine cu circ politic, decît cu circ cultural – iată concluzia involuntară a timidei disidenţe încercate de Mihai Tatulici.
Concluzii
Următoarea reformă politică, la noi, are a începe atunci cînd vom fi conştientizat eşecul acestui partid unic de natură mediatică. În democraţiile emergente (ca să copiez o expresie din limbajul economiştilor) s-ar putea ca ispita notorietăţii realizate numai prin intermediul televiziunilor să mai dureze o vreme. Ion Iliescu a fost prima imagine care şi-a tras tot capitalul politic din mediatizare, (“Europa liberă” plus Televiziunea Română Liberă), iar efectul electoral a fost de lungă durată.
Disidenţii acestui nou partid unic nu vor avea onoarea de a se putea recruta din clasa politică. Inerţiile acolo sînt prea mari. Au onoarea de a putea schimba viitorul cîţiva jurnalişti a căror voce are a conta dacă vor şti să facă un cor. Dar probabil că acest cor nu-şi va găsi propriile sale armonii înainte ca o dezbatere intelectual-civică să pună pe masă cîteva întrebări importante:
– care ar fi proporţia bună între comentarea unor vorbe (intenţii) şi comentarea unor fapte (realizări)?
– ce ar fi semnificativ sub inflaţia de declaraţii politice, cele despre programe ori cele despre persoane, şi cîtă dezbatere are a fi acordată unora şi altora?
– dogma audienţei are de a face şi cu şcolarizarea civico-politică, dacă televiziunile vor şti să consimtă că fac, vrînd-nevrînd, educaţie în această materie?
– care persoane sînt cu adevărat reprezentative şi care doar divertizive?
– cum ar putea moderatorii să şcolarizeze în direct politicianul care face de ruşine limba română?
– care are a fi limita de jos a imprecaţiei acceptabile în limbajul public?
– ce statut juridic are pamfletul televizat?
– ce statut mediatic are politicianul care nu are în palmares întîlniri periodice faţă către faţă cu electoratul său?
O astfel de reformă mediatico-politică pune în centrul conştiinţelor disidente probleme care ţin de autoreglementare, dar şi probleme care ţin de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Libertatea de exprimare poate naşte monştri, am văzut. Reforma intelectuală, morală şi politică de natură să dea viaţă unei autocenzuri în limbajul public şi unor reglementări conştientizînd natura implicit educativă a programelor cu teme politice nu mai poate întîrzia fără ca noi, toţi, să nu ne degradăm.
O stafie ar trebui să bîntuie prin România: civilizarea mediului mediatic şi politic.
Ioan Buduca
|
|
|
|
|
|
|
