|
| Eseuri |
Mihai Gheorghiu - IDEOLOGIA ROMÂNEASCĂ. CRITICA SENSULUI TRADIŢIEI ÎN EPOCA INTERBELICĂ
« Aici este încă lumea lui Dumnezeu şi, pe pămîntul nostru,
lumea lui Grigorescu »
N.Iorga
Există în această propoziţie a lui Iorga întreaga paradigmă a tradiţionalismului românesc antebelic şi interbelic. Totul se naşte din această propoziţie rostită la 1907. Tradiţionalismul românesc asumă convingerea că satul tradiţional este satul unei lumi arhaice. O lume care se legitimează prin credinţă, prin religie, deci prin valorile sacrului, o lume care respectă adică perpetuează modelul originar, o lume a unei ritualităţi infuzate în toate gesturile, o lume în care fiecare act se revelează ca ritual. Viaţa ar fi, nu supravieţuire, ci trăire organică în orizontul misterului.
Ţăranul acestui sat este proiectat ca având un soi de preoţie originară, constitutivă, ceea ce îl face să fie un om esenţial, singurul om esenţial. ţăranul acesta este astfel un slujitor al unei liturghii cosmice, de-a pururea repetată în veac. Ţăranul este Omul, urmaşul adamic destinat cultului Dumnezeului celui viu. Existenţa sa capătă aşadar întemeierea reală, unică, esenţială. Este păstorul celor văzute şi a celor nevăzute.
Ordinea existenţei sale este privită ca ordine esenţială. Numai această ordine poate întemeia, tot ceea ce nu este această ordine este nu dezordine, ci haos – întunericul unei lumi rătăcite pe căile blestemului. Ce este această ordine înfăptuită? Indistincţia originară, deci sacră a naturii şi a umanului. Natura, pământul este co-substanţial omului pentru că îl întemeiază în real, totul este creaţie, în acest sens diferenţa se stinge, nu mai este o diferenţă ontică. Ţăranul primeşte şi păstoreşte această ordine, existenţa sa este slujire liturgică şi nu simplă însumare de acte umane dezordonate. De aici şi concluzia că numai acea lume, deci acea istorie care păstrează ţăranul este lumea reală. Cu alte cuvinte numai lumea păstrată de ţăran este consfinţită ca lume, şi nu ca simplă istorie.
Elementele arhetipale ale acestei fiinţări esenţiale sunt: pământul, comunitatea, biserica. Pe aceşti trei piloni ţăranul stăpâneşte eternitatea, ierarh tăcut al firii.
Pământul este în această ordine nu izvorul unei supuneri înrobitoare, ci solul ferm al unei mântuitoare întemeieri. Pământul dă, oferă accesul infinit la splendoare. Ţăranul primeşte de la şi prin pământ temeiul slujirii sale liturgice, pământul nu este aici simplă proprietate, ci cale spre eliberare, spre libertate reală, spre mântuire. Comunitatea este, cu ordinea interioară a locuirii care o stăpâneşte, rânduiala comuniunii, a co-apartenenţei. Biserica este cea care împlineşte măsura originară a ţăranului, slujitor al lui Dumnezeu. Biserica este unirea suprafirească a pământului şi a ţăranului. Preotul care slujeşte aici nu este decât un ţăran ajuns la conştiinţa explicită a misiunii sale din primordii.
În linii mari acesta este desenul general al „vedeniei” tradiţionaliste care stăpâneşte intelectul militantului tradiţionalist interbelic. Desigur, variaţiile există, accentele de asemenea, dar filonul dur al modelului rămâne.
Transferul tradiţionalist nu este altceva decât încercarea de întemeiere prin strămoşi, iar strămoşii sunt recreaţi conform unui model care trebuie să reprezinte răspunsul la prezentul care agresează, care desfiinţează, deci un cerc vicios al reamintiri şi al proiecţiei ca salvare, ca remediu al disperării. Tradiţionalistul încearcă să găsească capătul unui drum pe care l-a pierdut el însuşi, un drum incert. În locul unei umanităţi robite de istorie vrea să proiecteze în trecut utopia unei creştinătăţi esenţiale şi fără fisură, care să mântuie fără rest.
Ţăranul ca preot al firii este imaginea care măsoară spaima tradiţionalismului în faţa prezentului. Frica că nici un destin nu ne urmăreşte, doar lenta descompunere. Nu este vorba aici de sămănătorism, deşi există, intră în compoziţie, ci de încercarea pe care o face o întreagă componentă a culturii româneşti de a proiecta ideologic o umanitate românească esenţială, atemporală şi pe calea mântuirii. Lipsei de substanţă istorică a epocii, a civilizaţiei româneşti îi este opusă o evadare şi e-fuziune în transcendentul naţional.
Această evaziune din istorie, ca provocare metafizică esenţială în ultimă instanţă şi în orice caz unica reală, a agitat cultura românească a veacului XX de la semănătorism şi poporanism, prin ortodoxism, la proto-cronism.
Înfricoşaţi de noi înşine, de absenţa noastră prelungită din propria noastră istorie, am căutat un mit care să fundeze o renaştere. Cu deosebite accente, arhaicitatea agricolă combinată cu ortodoxia tratată ca organicitate a fost găsită ca mit auroral. Pradă ideologiei culturale, termenii au fost falsificaţi cu afectată inocenţă. De la ţăranul ca unică realitate a României, ţăran creştin şi ortodox de două milenii, s-a trecut la utopia ideologică a unei Românii arhetipale şi mioritice. Astfel, boicotul istoriei a trecut cu totul în sfera construcţiei ideologice a unui model antropologioc fundamental, originar şi unic. Modelul ideologic se fundează pe refuzul realităţii, pe pretinsa pătrundere a semnificaţiei unice şi adevărate a realului. Ideologia transferă concluzia ultimă a unei explicaţii cu un caracter militant şi uneori milenarist asupra unei istorii considerată adesea în neutralitatea ei, o curgere informă şi degradantă. Istoria este exclusă prin falsificare. Sensul soteriologic al discursului ideologic domină cu autoritate orice alt tip de explicaţie care ar duce fie la o altă determinare, fie la o modernizare a sensului istoriei. Gândirea ideologică este gândirea viciată prin excelenţă.
Există ideologii materialiste, imanentiste şi „progresiste”, precum şi ideologii tradiţionaliste şi regresive. Dacă primele fac apel la ştiinţă şi îşi atribuie într-o ambiguitate profitabilă atât versantul credinţei, cât şi pe cel al ştiinţei, cele din a doua categorie pretind fundamentarea pe religie şi morala tradiţională a comunităţii. Apelul la dogmă, Biserică şi mistică este falsificat în chiar producerea acestui apel. Trăirea liturgică nu poate fi obiect de comerţ ideologic.
Ideologiile sunt instrumente ale politicului utilizate în lupta pentru putere. Uneori caracterul net politic este atenuat de componenta culturală, fără totuşi a schimba sensul final al mizei. Ideologicul nu întemeiază o cultură sau un comportament religios, ci întodeauna o politică. Sămănătorism, poporanism, gândirism, ortodoxism sunt tot atâtea etape ale unui traseu iniţiatic al ideologiei româneşti care trimite la evoluţii politice mai mult sau mai puţin manifeste. Toate aceste etape şi-au impus ca sarcină ultimă aducerea în lumină a unei formule a fenomenului românesc. Formulă care nu trebuia obţinută din simplul examen istoriografic al devenirii româneşti, ci dintr-o instituire a unei intuiţii fundamentale care să ducă la o reprezentare esenţială care la rându-i să confere un destin metafizic poporului român. Crizelor istorice, politice, economice şi sociale li s-a răspuns dogmatic, totul întemeiat pe un „apriorism românesc”. Lumea civilizaţiei tradiţionale româneşti devenea astfel „cristoforă”, purtătoare a chipului divin, ca o materia signata, păstrătoare într-o latenţă a stratului mumelor, a sacralităţii constitutive a lumii create.
Ideologia tradiţionalismului românesc îşi are originea totuşi în mult detestata istorie, are deci un caracter polemic şi militant. Această ideologie tradiţionalistă şi regresivă care pretinde că moşteneşte şi prelungeşte astfel situarea metafizică a „omului românesc” este în permanenţă o critică, deci o situare faţă de, a epocii moderne, a politicii, a Occidentului.
Ideologul tradiţionalist ridică pretenţia comunicării adevărului întemeiat din veac pe ortodoxie. Numai că tocmai această filiaţie organică trebuie supusă întrebării – în ce măsură ideologia tradiţionalistă se întemeiază cu adevărat în ortodoxie, în ce măsură ea exprimă adevărul unei experienţe teologice reale. Ideologia nu este niciodată o experienţă, ea este întotdeauna un erzaţ, un ca şi cum etern reluat. Ceea ce domină întotdeauna în ideologie este permanenta glisare a planurilor, a conceptelor şi a punctelor de referinţă. Ideologia este totdeauna o formulă de cabinet.
Ideologicul desfiinţează istoria prin formularea unei finalităţi constitutive, intrinseci a lumii fenomenale, ideologia citeşte întotdeauna lumea numenală, aspiră neîncetat la stadiul gnostic. Discursul ideologic nu acceptă slăbiciunea posibilului, ci numai tăria proprie a realului definitiv instituit prin chiar exprimarea ideologică. Ideologia este pururea maniheistă – binele şi răul sunt polii construcţiei sale, explicaţi şi exemplificaţi fără dubii. Păcatul nu intră în istorie decât prin celălalt, posesiunea ideologică a lumii asigură pe iniţiat de puritatea sa intrinsecă. Numai trădarea poate murdări pe iniţiat.
Ideologia românească nu a ajuns, ce-i drept, la o astfel de perfecţiune a punerii în pagină a traducerii ideologice a lumii. Cu toate acestea termenii iniţiali, proprii unei astfel de revizuiri ideologice există şi pot fi urmăriţi în devenirea lor istorică proprie formulei.
Minciuna sau falsul este într-adevăr una dintre forţele fundamentale ale istoriei. Lumea este spaţiul confruntării dintre ideologii ca expresie a luptei determinate de voinţa de putere. Fragila voinţă a căutării adevărului, a experienţei poetice sau religioase este supusă necondiţionat principiului voinţei de putere. Ieşirea din această determinare este singura victorie care poate fi obţinută.
Legitimitatea autohtonismului românesc a fost găsită în opunerea unui model originar şi original la modelul occidental considerat ca fals, dominator şi demonic. Ţăranul român a fost considerat purtătorul esenţial al sensului fiinţării româneşti. Nu este de contestat aici că fiecare popor are un chip al său al trecerii prin istorie, nici necesitatea afirmării sau susţinerii acestui chip. Ceea ce este de afirmat este că nu ideologia dă măsura acestui chip, ci creaţia – istorică, culturală sau religioasă. Răspunsul la provocarea istoriei trebuie să fie un răspuns şi nu un mod de a evita orice raportare reală.
Pornită dintr-un „apriorism românesc”, ideologia tradiţionalistă, autohtonistă şi regresivă încetează să mai dea seama despre lumea reală a ispitelor, a înfrângerii, a neutralităţii care supravieţuieşte preluînd cameleonic formele tuturor agresiunilor. Ea vizează pe deasupra oricărui eveniment matricea esenţială şi epifania ei. Existenţei în umbra fiecărei zile, evidenţei cotidianului fad, ideologia nu are niciodată ce să-i spună. Timpul apăsător al exerciţiului supravieţuirii nu va interesa niciodată, contează numai timpul esenţial care este întodeauna supraistoric. Vederea aceasta ilimitată care străvede prin eoni nu lasă nici un loc vreunei alte experienţe, mai slabe, lipsite de miza supraistoricului. Ideologia tinde aici să se substituie teologiei mistice ba chiar să devină teologie dogmatică.
Destinul unui popor în istorie este un mister. Orice formulă poate eşua în demonie, adică în eşec esenţial în interiorul fiinţei. În conflictul esenţial al epocii moderne, acela pentru libertate, omul trăieşte pariul ultim al condiţiei sale. Corifeii tradiţionalismului românesc spun cu greu lucruri inteligibile, puţinele lucruri totuşi autentice vin din partea existenţialiştilor creştini, ca Vulcănescu sau al excenticilor ca Cioran. Păcatul ultim al acestei ideologii româneşti, pe lângă imensa platitudine, este că ea nu a putut evita devierea spre o teologie politică, spre o teologie a revoluţiei violente care înseamnă îndrumarea pe „ calea spre un Dumnezeu care ar învia prin politică” (P. Evdochimov). Iar violenţa sacră a misionarilor confuzi sfârşeşte întotdeauna în platitudinea crimei şi a dezastrului.
Provocării istorice esenţiale a Occidentului lumea istorică românească i-a răspuns intelectual prin boicotul tradiţionalist şi autohtonist urmat sau nu de soluţii politice. S-a discutat enorm despre civilizaţia bimilenară, despre criza istorică, despre pierderea tradiţiei, dar s-a pierdut din vedere interogaţia fundamentală asupra modernităţii şi a provocării pe care aceasta o creează. Ceea ce este dezamăgitor este că răspunsul românesc interbelic a pierdut din vedere însăşi întrebarea şi odată cu ea şansa unui adevărat răspuns. Autohtonismul şi ortodoxismul interbelic au sfârşit în confuzie şi logoree, care nu este altceva decât patologia logosului cu adevărat pierdut. Nu contest că tensiunile modernităţii nu au fost corect sesizate, că avalanşei de nonsens postbelic şi imensei provocări bolşevice nu trebuia să i se dea un răspuns adecvat fundat în tradiţia creştină a Europei care să fortifice sensul experienţei istorice, nu să-l destructureze, dar răspunsul de fapt nu a venit, ci numai fantoşa sa debilă. Niciodată răspunsuri la provocările esenţiale nu pot fi date de sloganuri şi de pastişe mistice.
Toată discuţia interbelică a pus totuşi o problemă: a tipologiei culturii româneşti şi a evaluării stadiului istoric pe care îl traversează. În faţa acestor examene majoritatea răspunsurilor tradiţionaliste au încercat revenirea la un Urgrund stihial şi anistoric care singur ar putea să garanteze o reîntemeiere şi o împlinire a destinului românesc. Ceea ce este perfect fals şi o confuzie pernicioasă. Întotdeauna frisonului istoric al întemeierii şi al sincronismului sau al diacronismului i s-a răspuns cu discursul revoluţionar al fundării în temeiuri. După lungi perioade de boicot al istoriei apar întotdeauna voci mistice care cer fie progres, fie restauraţie: „Revoluţia a cerută în numele lui Iisus, să-i deschidem braţele. Revoluţia n-a tras plugul ei pe nici un pământ fără ca pământul acela, mai curând sau mai târziu, să nu fie binecuvântat de ceruri întru rodirea sa” sunt cuvintele lui C.A.Rosetti care se menţin ca formulă timp de un secol, deşi primeşte diverse conţinuturi în diverse conjuncturi istorice. Vocea ideologiei joacă întotdeauna rolul trâmbiţei apocaliptice.
Toţi cei care se alătură acestei trâmbiţe gândesc istoria românilor ca pe o pajişte cu miei pândiţi de lupul principiului străin, cu alte cuvinte, dacă am fi putut avea o istorie românească pură, am fi putut împlini misiunea esenţială de a dizolva de fapt istoria, de a confunda poporul cu Biserica. Am fi avut deci o Românie mistică a stânilor şi a mânăstirilor, care este utopia sentimentală a oricărui tradiţionalist. Mântuirea e tratată ideologic şi politic, lucidităţii dureroase a experienţei istorice îi va lua locul o mitologie falsă în chiar principiul ei. Evanghelia însăşi este luată numai ca îndreptar ideologic şi politic necesar pentru a interpreta istoria. Slăbiciunea răspunsului autohtonist şi tradiţionalist vine tocmai din contrafacerea gândirii, din zelul apologetic prost întemeiat, din declamaţiile sforăitoare care nu ascund decât o imensă jonglerie. Teologia jurnalieră şi mistica revoluţiei politice sunt falsuri în acţiune. Agitaţiei tendinţelor din revistele vremii îi corespunde prea puţin o reală renaştere culturală. Desigur, generaţia lui Eliade explodează în cultura română, dar o face pe cont propriu, cu o problematică proprie şi cu un destin aparte. Tot ceea ce este autentic în creaţia culturală românească interbelică se situează în afara ideologicului şi a militantismului cu orice preţ. Exemplul fulminant pentru valoarea genuină, pentru umanitatea nepervertită de falsul ideologic este Mircea Vulcănescu.
Apelul lui Crainic la valorile satului tradiţional, în bună consecvenţă logică cu cel al lui Iorga, este un ultim refugiu în faţa neputinţei gândirii. Este pe deplin adevărat că unica tradiţie spirituală românească este cea izvorâtă din lumea satului, că modul existenţei istorice româneşti este cel ţărănesc, dar aceasta nu înseamnă că este permisă transformarea acestei înrădăcinări în soluţie pentru prezentul unei dezrădăcinări. Care este intuiţia care precede orice judecată asupra satului arhaic în epocă? Intuiţia unei reale şi substanţiale inocenţe. Arhaic stă aici pentru puritate. Uneori accentul cade pe cutumă şi pe tradiţie, alteori pe trăirea liturghiei cosmice. În ambele situaţii este căutată reprezentarea comunităţii esenţiale spre care, ni se spune, dacă am vrea ne-am putea reîntoarce. Or, tocmai acest lucru nu-l putem face. Satul capătă aici semnificaţia comunităţii creştine esenţiale, poporul de ţărani devine deţinătorul unei taine şi posesorul unei misiuni. Dostoievski afirma şi el întemeierea tainică în popor, în poporul credincios, umilit, robit, aflat în suferinţă şi de aceea pe drumul tainic al mântuirii, dar era acolo măsura cu adevărat creştină a unei nădejdi apocaliptice, nimic ideologic. Viziunea aceasta apocaliptică nu există nicăieri în cultura română, unde totul a rămas fie la utopia sentimentală, fie la temperatura joasă a retoricii ideologice. Ideologia tradiţionalismului românesc interbelic tinde să treacă drept gândire religioasă, teologie a istoriei. Spre nimic nu tinde mai mult decât spre această convertire mimetică şi de nimic nu se îndepărtează totuşi mai mult. Dacă asumarea unei poziţii creştine duce cu adevărat la respingerea demoniei modernităţii alienante prin tehnică ca închidere a oricărei comuniuni spirituale, a oricărei căi spre transcendenţă, ideologia românească care este funcţie a naţionalismului politic şi cultural, cade pe o falie care demonstrează că obiectul ei nu există ca obiect al gândirii sau al contemplaţiei. Drumul ei nu duce niciunde, este cale spre nimic.
Valorile ideologicului sunt create şi purtate de intelectuali în primă instanţă. Intelighenţia este cea care îşi fundamentează rolul social şi politic pe exerciţiul ideologic legitimat ca răspuns la problemele istoriei sau, mai înalt, al destinului care trebuie împlinit. Ideologia este pentru intelectual putere manifestă. Pe teren românesc, descinzând direct din teozofia romantică germană, ideologia autohtonismului tradiţionalist se opune occidentalizării înţeleasă ca influenţă a ideologiei seculare mecaniciste şi raţionalizante a ideologiei luminilor. Intelectualul român a căutat astfel o soluţie arhetipală şi organicistă pe teren popular şi pretins liturgic eşuând fie în metafizică folclorică, fie în teologia revoluţiei politice. Ceea ce lipseşte tuturor acestor problematizări este tocmai problematica, lipseşte examenul libertăţii, al angajării, al sensului epocii contemporane. Modernitatea este în ultimă instanţă privită superficial, nu există nici o analiză profundă a modernităţii în epoca interbelică, neviciată de un pariu ideologic. Analiza lui Nae Ionescu, deşi importantă şi constitutivă pentru climatul intelectual al epocii este mai mult o pedagogie spiritualistă decât o analiză propriu-zisă.
Problema cea mai delicată a ideologiei tradiţionaliste româneşti este convertirea discursului său la discursul teologal creştin ortodox. Creştină fiind, această gândire pretinde infailibilitatea.
Există aici două aspecte: 1. creştinismul ortodox ab initio, pretins, al ideologiei; 2. creştinismul ortodox asumat ca împlinire, ca certitudine a ideologiei. Astfel discursul ideologic tradiţionalist şi ortodoxist descrie un cerc vicios perfect: discursul ideologic este creştin şi dovedeşte, demonstrează creştinismul. Nimic nu este aici demonstrat sau dovedit, ci numai pus, asumat ca premisă şi ca rezultat totodată. Istoria este o fabulă demonstrată, o poveste citită, ceea ce este, în oglindă şi păcatul raţionalismului radical asumat şi el ca raţiune universală de iluminism şi urmaşii săi. Or, tocmai diferenţa ontologică faţă de adevăratul discurs teologic ortodox trebuie semnalată şi analizată, pervertirea teologicului într-un fel de filozofie a istoriei decriptate, în sfârşit descoperite, istorie care ar fi deţinută şi conţinută în paralogismele discursului tradiţionalist. Critica modernităţii europene de pe avanposturi conservatoare, politice sau culturale, este una, şi teozofia extinsă a tradiţionalismului care se găseşte pe sine ca panaceu, este alta. Ceea ce trebuie respins în primul rând în această ideologie este caracterul ei gnostic, pretenţia de transcriere a sensului real al istoriei. Or, istoria este tocmai această rezistenţă absolută a obiectivului şi a subiectivului, a materialităţii şi a spiritualităţii lumii, această realitate care rezistă infinit şi provoacă infinit. Spiritualismul teologic real creştin este cu totul altceva decât gnoza simplistă a reversibilităţii sau a nostalgiei teozofico-romantice după paradisul epocii care tocmai a trecut. „Misiunea” culturii este aceea de a fi prezenţă a spiritului în lume şi pentru lume, actualitate a răspunsului. Provocării şi angajării, nu derivă fantastică şi halucinogenă. Progresivităţii debordante a raţionalităţii utopiei realiste a tehnologicului nu i se poate opune pur şi simplu, în oglindă, agresivitatea unei regresivităţi în căutarea unei inocenţe ultragiate, dar de negăsit decât în metanoia care nu este niciodată în urma noastră, ci înaintea noastră. Dumnezeu ne caută neîncetat înaintea noastră, acolo unde putem fi pentru că trebuie. Fiinţa noastră se topeşte în speranţă, adică în viitor, în ceva care contrazice nimicul unei presupuse absenţe. Viitorul nu poate fi decât noi înşine regăsiţi sau căzuţi, dar şi căderea este prezenţă şi realitate, adică adevăr al fiinţării noastre şi nu un „ca şi cum” al ei.
Afirmându-se ca pedagogie, tradiţionalismul neagă sarcina oricărei pedagogii, pregătirea pentru timpul care vine cu propria sa ispitire. Ideologia românească nu pregăteşte România pentru nimic altceva decât pentru exerciţiul narcisic în marginea propriei istorii, şi aceea falsificate cu duioşie şi falsă inocenţă. Memoria pioasă a strămoşilor nu poate înlocui exerciţiul crud al supravieţuirii istorice, al găsirii de soluţii tocmai în sensul păstrării unei moşteniri, şi nu a distrugerii ei prin iresponsabilitate şi mioritism larvar. Paradoxul trist al tradiţionalismului este că transferă ceea ce afirmă – tradiţia – în simplu discurs despre tradiţie, reuşind astfel să ascundă tocmai ce pretinde că revelează. Tradiţia subzistă numai prin necesitatea ei prezentă şi nu prin imperativul ideologic şi retoric. Ea există în afara oricărei retorici numai dacă există ca putere efectivă, adică în act.
Tradiţionalismul românesc este în bună măsură o utopie sentimentală, reacţia unor suflete rănite la haosul modernităţii. Ca ideologie, arată mai mult ca o colecţie de prejudecăţi înduioşătoare a unei lumi descentrate, decât ca o ideologie acaparantă în imperialismul ei furios. Cu toate acestea, ideologia tradiţionalismului a reuşit să „îngroape” cultura română în inutilitatea unor demersuri şi dezbateri care au făcut-o să fie atât de prost plasată pentru a rezista atacului furibund al comunismului, adică tocmai agentului destrucţiei generalizate vizat în discursul tradiţionalist de atâtea ori. Desigur, cultura nu se poate opune direct tancurilor, dar se poate opune degradării oamenilor şi spiritului lor, se poate opune reducerii lor la nivelul sclaviei perfecte, sclavia liber consimţită.
Ideologia românească a lăsat cultura română fără anticorpii necesari unei lupte de durată cu modernitatea întrupată în comunism. S-ar putea spune că indiferent ce moştenire am fi avut soarta ar fi fost aceeaşi, adică înrobiţi unui spirit al tenebrelor şi al disoluţiei umane. Dar ar fi un argument fals, pentru că toată logomahia despre specificul naţional, despre locul şi rolul nostru în istoria civilizaţiei nu a oferit nimic, dimpotrivă, a irosit energii imense şi a pustiit terenul lăsând loc numai unei veşnice imnografii naţionale care a fost un perfect autism. Dezbaterea ideologică şi culturală interbelică a fost de asemenea semnificativă pentru politica culturii în epocă, pentru cheltuirea de resurse pentru sprijinirea uneia sau alteia dintre direcţii, tonele de maculatură imnografică şi etnicistă ar fi trebuit să lase locul unei literaturi mai aproape de problematica reală a modernităţii decât redefinirea la infinit a specificului etnic. Toate marile voci ale perioadei au fost implicate într-un fel sau altul în dezbatere, dar de aici nu a rezultat în mod necesar sporirea temperaturii sau vreun avantaj direct pentru problematica generală a culturii române interbelice. De altfel intensa politizare a climatului cultural a făcut ca de multe ori dezbaterile să fie doar prelungiri ale mizei politicului în societate, fără nici o altă miză culturală. Iar pariul teologic nu a funcţionat decât în puţine cazuri cu adevărat, adică autentic şi fără proiecţii politice integrate în lupta pentru putere într-o societate care, deşi stabilă din punct de vedere social şi economic, era din ce în ce mai instabilă din punct de vedere politic, aflată într-un derapaj accentuat al sistemului politic.
Cultura română interbelică a fost o epocă strălucitoare prin apariţiile vârfurilor generaţiei 1927, printr-un mod cu totul nou de expresie culturală şi de luptă ideologică, dar toate aceste n-au putut atenua miezul slab al unei culturi de foileton şi de directivă politică şi ideologică, dispreţul cvasi-general pentru ctitoria culturală academică, atât de necesară unei culturi care a renăscut teribil şi fragil în secolul XIX. De remarcat totodată că în ceea ce are mai bun creaţia culturală interbelică toate dilemele false au fost depăşite prin creaţie şi construcţie pur şi simplu. Romanul, eseistica, poezia, filozofia, muzica şi plastica care au scăpat de patul lui Procust al alegerii sau / sau au rămas constitutive culturii secolului XX. Tot ceea ce a fost ideologizat, forţat să intre în carapacea unui militantism factice, în ultimă instanţă, a sucombat.
Notă bibliografică: Trimiterea la sursele tuturor textelor canonice ale ideologiei tradiţionalismului românesc ar fi fastidioasă, dăm in continuare câteva orientări bibliografice asupra unora din sursele care au fost consultate: Crainic, Nichifor, Puncte cardinale în haos, Buc., 1936; Ortodoxie şi etnocraţie, Buc., 1937; Cuza, A.C., Doctrina naţionalistă creştină, Iaşi,1928; Eliade, Mircea, Profetism românesc, Buc., 1990; Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877, Buc., 1980; Goga, Octavian, Mustul care fierbe, Buc., 1927; Ionescu, Nae, Roza vânturilor, Buc., 1937; Iorga, Nicolae, „Doctrina naţionalistă”, în Doctrinele partidelor politice, Buc., 1923; Istoria literaturii române contemporane, Buc., 1934; O viaţă de om aşa cum a fost, Buc., 1934; O luptă literară, Buc., 1979; Manoilescu, Mihai, Secolul corporatismului. Teoria corporatismului integral şi pur, Buc., 1934; Rădulescu-Motru, Constantin, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Buc., 1936; Roşu, Nicolae, Dialectica naţionalismului, Buc., 1936; Sebastian, Mihail, Cum am devenit huligan, Buc., 1935; Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939; Vulcănescu, Mircea, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Buc., 2003. Pentru istoria ideilor, arheologia conceptelor şi dezbaterea filiaţiilor: Arendt, Hannah, Între trecut şi viitor, Buc., 1997; Essays in Understanding, 1930-1954, New York, 2005; Berlin, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, Buc., 2001; Simţul realităţii, Buc., 2004; Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Buc., 1944; Culianu, Ioan Petru, Studii româneşti, Buc., 2000; Dumont, Louis, Eseu asupra individualismului, Buc., 1997; Gellner, Ernest, Naţiuni şi naţionalism, Buc., 1997; Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Buc., 1924; Mannerheim, Karl, Ideology and Utopia. An Introduction To the Sociology of Knowledge, London, 1936; Marrou, Henry I., Teologia istoriei, Iaşi, 1995; Ricoeur, Paul, Istorie şi adevăr, Buc., 1996; Schmitt, Carl, La notion de la politique. Théorie du partisan, Paris, 1992.
|
|
|
|
|
|
|
