|
| Eseuri |
Coriolan Babeţi - REVOLUŢIE VERSUS REVELAŢIE: MATRICEA BIBLICĂ A REVOLUŢIEI MODERNE. TRIUMFUL IDEII DEMOCRATICE ÎN ORIZONTUL MĂRII
Calea deşertului şi calea mării în istorie
[...] de lucruri te poţi apropia venind dinspre uscat sau dinspre apă. Ceva îmi spune că pentru intrarea într-o aşezare sau într-un subiect ne găsim, aproape întotdeauna, în faţa unei răscruci: avem de ales în viaţă, ca şi în contemplarea ei, între o cale a deşertului şi o cale a mării.Vacuumul dezolant al deşertului, radicalismul lui peisagistic compus doar din perechea cer-pământ, naşte acele întrebări care cheamă răspunsuri profunde. De aceea el este leagănul Absolutului. Deşertul nu a fost doar toposul epifaniei Marelui Zeu, ori decorul apariţiei monoteismului celor trei religii – Iudaismul, Creştinismul şi Islamul (ca şi al vechii religii egiptene). El e substanţa care activează focul spiritual al întâlnirii cu Dumnezeu Tatăl sau locul în care, ca în Valea Regilor, fiii lui îşi dorm somnul de veci.
Ca pentru Omar Khayyam, ariditatea pustiului îl învaţă pe om că viaţa lui nu durează mai mult decât aceea a unui fulg de zăpadă căzut pe nisipul fierbinte. E însă locul în care haosul minţii s-ar linişti prin meditaţie şi rugăciune, unde Fiul lui Dumnezeu înfrânge tentaţiile lui Satan… Numai aici omul va înţelege că este un străin pe pământ (Avva Peomen). De prezenţa Tatălui care îi apare aici, omul se va teme ca de furtuna nisipului fierbinte, preţuind apa ca pe aur.
Calea apei e calea preţului pus pe viaţă. Hic et nunc. „Calea, cu alte cuvinte, credinţa în puterile nevăzute, este asemeni unei curgeri de ape.“ Pentru Taoism muzica apei traduce gândirea omului: „Sunetul apei spune ce gândesc.“ Marea este perechea „sălbăticiei“ pustiei. În timp ce la marginea deşertului vei simţi încercarea ce te aşteaptă, pe ţărm vei simţi întotdeauna briza libertăţii pe care întinderea lichidă ţi-o promite. Marea este celălalt chip al lui Dumnezeu. În scripturile indiene, în Ashtavakra Gita, eternitatea lui Brahman este oceanul fără margini. Pentru Buddha, iluminarea este asemeni picăturii de apă căzute înapoi în marea din care a venit.
Cum tema anunţată pe frontispiciul opului nostru este principiul „secund“ al femininului – arheul, pe cât de actual pe atât de imemorial, al modernităţii politice şi culturale –, eseurile noastre răspund empatic acestei via acquea – căii umede de acţiune şi contemplare. Mai cu seamă în zorii istoriei, ca şi într-ai vieţilor noastre, marea se dă la o parte pentru ca experienţa deşertului să poată avea loc. Apoi totul se petrece pe ţărm. Pentru Iisus Hristos, Marea Galileii este loc predilect al misiunii. „Mai ales când îmbătrânim, devine din ce în ce mai evident că lucrurile sunt fără substanţă, pentru că timpul pare să curgă mai repede, astfel încât oricine devine mai conştient de lichiditatea solidelor; oamenii şi lucrurile devin ca luminile şi undele pe suprafaţa apei.“
„Ieşirea“, „trecerea Mării Roşii“, „experierea deşertului“ şi intrarea pe „pământul făgăduinţei“ ca paradigme ale libertăţii, ale dreptului natural şi ale democraţiei în era revoluţiilor
[...]revoluţia mozaică trebuie considerată, în ordinea identităţii religioase, etnice, politice şi culturale a unei comunităţi, ca fiind primul episod de masă al eliberării de servitute. Ea intră în tiparul Occidentului ca prima revoluţie antimonarhică. În unicitatea istoriei lui Israel, dreptul ebraic îşi are fundamentul în intrarea lui Dumnezeu în istorie şi în Revelaţia Legii, dictată de El pe Muntele Sinai (Ieşirea, 20:2-17) şi transcrisă în piatră, simbolul fermităţii şi al duratei. În perfecţiunea sa uraniană, Arhetipul Masculin se manifestă nu doar în natură sau în ordinea cosmică. Transcendentul coboară personal în istorie.
Dacă pentru legislatorul helladic ordinea polisului şi dreptul cetăţeanului (exclusiv bărbat liber) sunt reflexul ordinii cosmice, umbra ei terestră, ecoul sferelor cosmice, în istoria ebraică Creatorul acestei ordini îi vorbeşte personal omului, descinde în istorie, dă legile şi îşi lasă, prin urme şi miracole, mesajul. Tatăl este prezenţă vie, interlocutor al „poporului ales“, vorbind acestuia prin gura unui ales din rândul unui neam de aleşi.
Ceea ce pentru Grecia şi Roma este o emanaţie a statului, a legislatorului ce formulează legea ca sublimat al experienţei sociale, raţiunii şi dreptului natural, pentru civilizaţia ebraică este manifestarea voinţei divine care se adresează poporului ales. Alianţă, pact, angajament mutual sunt conceptele care fondează istoria. Acest do ut des al relaţiei cu Tatăl înseamnă supunere contra existenţă, ascultare contra salvare. Dacă nu este văzut de poporul de la poalele Sinaiului, el se manifestă prin urme tangibile, reiterând, prin Moise, suita pactelor cu Noe, Avraam, Issac şi Iacob. Dar în timp ce pentru Lycurg şi Solon înţelepciunea este predată de preoţi egipteni, poporul ales îşi întâlneşte destinul prin ieşirea din ţara „pământului negru“ („Al Kemia“ numele dat mult mai târziu Egiptului de către arabii cuceritori).
Falia arhetipală Masculin-Feminin, care interesează traseul eseurilor de faţă mai degrabă în filum-ul carnal al faptelor decât în sfera volatilă (eterică) a ideilor, îşi are un revelator preţios tocmai în agenda evenimentelor ce prefaţează revelaţia monoteistă din cartea Exodului.
Preliminariul revelaţiei este eliberarea. Libertatea este condiţia întâlnirii cu Zeul. Înţelegerea literalistă a scenariului revelaţiei mozaice devine în era modernă tiparul revoluţiei Americane. Sensurile alegoriei iniţiatice a Exodului pe care Sf. Pavel însuşi le propune creştinilor se disipează în faţa paradigmei factuale. „…Părinţii noştri toţi au fost supt nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare pentru Moise.“ (1 Cor. 10: 1-6) Cele trei stadii ale credinciosului, captiv (în Egipt), chemat (în deşert, în sălbăticie) şi ales (de Iahve) sunt reiterate de primii pelerini intraţi în Lumea Nouă. Ca fapt concret, consecinţa „religioasă“ a descoperirii Americii a fost apariţia pe harta lumii a unui Nou Canaan. Era revoluţiilor violente începe, de fapt, cu apariţia posibilităţii „ieşirii“ spre un „pământ al făgăduinţei“, iar noua religie a libertăţii şi egalităţii nu e decât radicalizarea doctrinară a unei „ieşiri“ de sub controlul arhetipului Masculin, al monarhiei engleze, asemeni ieşirii de sub tirania lui Faraon. Ecoul neotestamentar al Ieşirii şi subtilele sale sensuri alegorice sunt depăşite în istorie prin considerarea scenariului ei tangibil. Revoluţia, în fond, gnostică, nu doar geografică produsă de Columb prin deschiderea orizontului lumii nu a fost câştigarea pariului despre sfericitatea terrei, ci căutarea Paradisului sugerată de lecturile Milionului lui Marco Polo. Canaanul, „ţara în care curge lapte şi miere“, este eufemismul istoric al Grădinii protopărinţilor, iar Noul Canaan – şansa unui Paradis regăsit. A doua carte a Pentateuhului nu este singura paradigmă a exodului în imaginarul Canonului Occidental. În timp ce Odiseea este. Deşi cartea Ieşirii nu îl califică pe Faraon decât ca opresor, literatura ulterioară îl defineşte ca „tiran“. Drumul de întoarcere al Eroului care, peste toate încercările şi tentaţiile, îşi „ţine mintea“ la „acasă“, destinaţia sa fiind locul originii sale, sacra patrie natală, Iliada este fundalul tragic al unei ocupaţii, urmate de fuga salvatoare din faţa cuceritorului pe mare. Modelul iliadic este o ieşire spre oriunde în largul ecumenei, dar – cum o atestă imaginarul european – o fugă pe calea mării, fie aceea a lui Enea, fie a fiului Antenor. Deşi tocmai pierderea patriei este sinonimă căderii în sclavie, noile fondări ale troienilor vor exporta şi libertatea în patriile de adopţiune. În modelul grecesc, libertatea nu este exodul, ci tocmai rămânerea în spaţiul protector al polisului. Ostracismul de mai târziu ajunge să fie cea mai severă şi dezonorantă formă a puniţiunii personajelor publice, iar exilul cea mai dureroasă înfrângere a omului.
Cum orice cucerire aduce cu sine sclavia învinşilor, orice fugă este soluţia tragică, pentru că e urmată de necunoscutele vieţii unei noi aşezări.
Dacă în imaginarul european imigraţia troienilor în noile patrii, pe ţărmurile Mediteranei, fondează genealogia aristocratică a istoriei acesteia, pentru Troienele lui Euripide ea este dizgraţia supremă, prin pierderea dreptului de a avea o patrie.
Eneida este singura naraţiune din versantul helladic al imaginarului european care face din ieşirea troienilor o acţiune hotărâtă şi vegheată de providenţă. În economia destinului, Eneida explică o continuitate istorică prin „noua ordine a secolelor“, înnoirea istoriei lumii prin fondarea Romei, de către troianul Enea, sau a Padovei, prin fiul său Antenor.
Exodul mozaic este scenariul unei eliberări prin răscumpărare, dar cu siguranţă e cea mai complexă şi cea mai penetrantă naraţiune prin însuşi faptul că Arhetipul Masculin primeşte, datorită acestui episod istoric, legitimitatea doctrinară a monoteismului, iar prin Moise – modelul de lider revoluţionar şi spiritual al mulţimilor. El nu este nici legislator, „dătător de legi“, nici monarh, ci mesager şi mediator, ba chiar negociator al Divinului, „moderatorul“ Alianţei, care navetează între părţile unui contract, între neascultarea neamului său şi Iahve, Dumnezeul fără chip. Pentru evrei, el este profet şi învăţător, Moshe rabenu.
Efectul religios şi moral al Cărţii Exodului în imaginarul Occidentului poate fi considerat incomensurabil prin consecinţe şi prin vitalitatea sa, inepuizabil la toate nivelurile interpretative ale textului biblic – literal, alegoric, simbolic, iar pentru lumea creştină, duhovnicesc. E o ieşire din idolatrie şi mântuire prin dreaptă credinţă, în timp ce pentru istoria arhetipului masculin este matricea supremă a libertăţii trăite prin găsirea Stăpânului.
În „versantul“ ierusalimic al Canonului Occidental ea rămâne, prin amploarea sa epică şi consecinţele ei terestre, la originea primului „tratat de suzeranitate“ dintre Dumnezeu şi om, iar prin eliberarea izraeliţilor, prima revoluţie înregistrată documentar. Din Cartea Exodului se impun, ca sinonime, ideea libertăţii şi instrumentarul eliberării. Ea nu este povestea ieşirii dintr-o nenorocire, dintr-o situaţie nefericită, ci ieşirea spre lumină şi împlinirea unui destin, cu o identitate consacrată de paternitate.
Un act de radical fototropism, ce are nevoie de întoarcerea la natură în cei 40 de ani de pustie, când se va produce uitarea „naturală“ a robiei şi, prin contractul cu Dumnezeu, împlinirea promisiunii intrării în ţara Canaanului. Analogia dintre „exod“ şi „eliberare“ e cuibărită în însăşi etimologia cuvântului ebraic: „eliberarea“ este comun cu sensul „ieşirii în afară“. În toate epocile şi culturile pătrunse de Cărţile Vechiului Testament, Exodul este paradigma ubicuă care explică însă atât teologia libertăţii, cât şi eliberarea de teologie. „Cartea Exodului (împreună cu Numeri) este desigur prima descriere a unei politici revoluţionare. Exodul sau lectura mai târzie a Exodului fixează tiparul. Şi datorită centralităţii Bibliei în gândirea occidentală, şi datorită repetiţiei fără sfârşit a istoriei, „tiparul a fost gravat adânc în cultura noastră politică.“ Tiparul Exodului contaminează ideea de libertate în revoluţiile engleză, franceză, rusă sau ale Americii Latine, în rebeliunea lui Savonarola sau în Cruciade, în răscoalele ţăranilor germani sau în textele hughenote, la prezbiterienii scoţieni şi puritanii englezi, în războiul burilor. Conştiinţa că America e Noul Canaan este prinsă, de la bun început, în emblematica noii federaţii din fostele colonii engleze. Pe sigiliul Statelor Unite ale Americii se impune imaginea – considerată „mai pacifică“ – aleasă de Thomas Jefferson, a „rugului aprins“, după ce Benjamin Franklin propusese, în 1776, scena „trecerii Mării Roşii“, respinsă însă ca fiind prea violentă. Prima inscripţie sugerată de el fusese explicită: Resistance to tyrants, obedience to God. În „schimbarea de sex“ a arhetipului istoric, cea dintâi delegitimizare este aceea a vicarului lui Dumnezeu. Tiparul mozaic este aproape „tiranic“ prin forţa sa de seducţie. El „izolează“ modelele de eliberare ale versantului greco-roman la o circulaţie limitată în spaţiul cultural. Iliada este expediată în legendă de o lume convertită la creştinism. În timp ce Atena-Roma impregnează istoria culturală a Europei şi tradiţii parohiale, Ierusalimul fecundează istoria politică şi imaginarul social.
Intrat, prin creştinism, în conştiinţa şi imaginarul Canonului Occidental, tiparul eliberării din Vechiul Testament are, de la bun început, complicitatea lui Dumnezeu. Necesarmente legate între ele, începutul şi sfârşitul, „ieşirea“ şi ajungerea în „Canaan, ţara în care curge lapte şi miere“, închid cercul unui destin, fixând poziţia poporului ales în istorie. Finalul ieşirii este tocmai raţiunea ei de a fi. Dumnezeul unic scoate din „casa sclaviei“ şi din „cuptorul de fier“ poporul ales, pentru că El poate promite un „pământ“ nou unui popor cu o nouă credinţă. Preţul ieşirii este alianţa cu Dumnezeul unic, dar şi ruptura cu tradiţiile de până atunci ale robiei în tărâmul de idoli al Egiptului. Ceea ce a făcut, pesemne, extrem de puternic acest tipar mental a fost „istoricitatea“ evenimentului, justificarea lui prin purificarea de idolatrie. O credinţă nouă pentru un pământ nou devine sinonim unui paradis al poporului ales. „Exodul este povestea unei eliberări exprimate în termeni religioşi, dar ea este deopotrivă seculară, este o poveste din această lume.“ În linia subtilului ei exeget – M. Walzer – ce notează inspirat că această „povestire realistă, în care miracolele au un rol aparte, dar în care eliberarea nu este în sine un eveniment miraculos“, putem reţine că forţa tiparului biblic este albia evenimentelor istorice de tipul revoluţiilor, fie ele de stradă sau de cabinet…
Ceea ce face de neimitat Iliada este proporţia epică a unei tragedii cu ţesătură mitică în care divinul însuşi – cu distribuţie olimpiană – este scindat în două tabere beligerante…
Miracolele ce punctează traseul epic al Ieşirii confirmă asistenţa activă a divinului şi garantează împlinirea promisiunii sale. Complicitatea lui Dumnezeu cu ideea de libertate este osia teologică şi politică a episodului biblic… Pământul făgăduit este o ţară nouă, pentru un popor înnoit prin credinţă, iar Moise este un lider politic în priză continuă cu Divinul, gura prin care Iahve vorbeşte poporului său. Copleşitoarea bogăţie a motivului „ieşirii“ contaminează întreaga modernitate. În bine şi în rău. În tiparul ei, revelaţia este împlinirea apofatică a revoluţiei actului ieşirii, iar promisiunea divină, răsplata pentru o alianţă onorată. Seducător prin autoritarismul său pedagogic, Moise devine un model pentru ideologiile secolului al XIX-lea. Ce altceva se visează Marx – în imitaţia caricaturală a lui Moise – îndemnând impenitent la mânie, „ură la pândă“, violenţe extreme? Până şi în alura personală, el se vrea „liderul spiritual“ al unui popor de „producători“, decupat de el din carnea istoriei şi chemat să se unească şi să se elibereze de sclavia proprietarilor bunurilor de producţie, spre a ocupa, buluc, centrul scenei istorice.
La peste trei milenii după ieşirea din Egipt, catolici, protestanţi, prezbiterieni, hughenoţi, arminieni, luterani, care aleg, în faţa persecuţiilor religioase, calea „ieşirii“ spre America, Noul Canaan, au conştiinţa că refac scenariul exodului mozaic. Ei nu pleacă dintr-un tărâm de idoli, ci tocmai din lumea unui Dumnezeu unic, gelos, intransigent şi, prin vicarii săi monarhi, sanguinolenţi, asimilaţi lui Faraon. În Parlamentul nou – ales sub Protectoratul său – Cromwell avertizează, împrumutând cu luciditate paradigma mozaică, împotriva „întoarcerii sclaviei de sub puterea regală“.
Iacob I (James I) se alesese cu porecla „Scoţianul Solomon“ după ce ar fi spus că Dumnezeu l-a numit „Rege al Israelului“. La ora exodului primilor pilgrims, mitul rudeniei de sânge dintre locuitorii celto-anglo-saxoni ai insulelor britanice şi poporul lui Israel are o lungă tradiţiei medievală ce vrea, de pildă, ca Iisus Hristos să fi călcat pe pământurile din Vestul Angliei, ca măcar Cupa Sf. Graal, cu sângele preţios, să fi fost adusă aici de Iosif din Arimateea, şi ca Anglia să fie insula pe care ar fi sfârşit tribul pierdut al lui Israel. Aşa-numita „teorie a Israelului britanic“, în circulaţie în perioada Reformei engleze (1500–1650), întreţine ideea unei Alianţe a lui Dumnezeu cu Avraam trecând pe aici. În The Book of Common Prayer, compilată de arhiepiscopul Cranmer (1549), ca şi în King James Bible (1611), englezii sunt identificaţi cu poporul lui Israel, iar locuitorul insulei e numit „oaia de pe păşunea lui Dumnezeu“. Că biserica Angliei este „apostolică“ şi că, asemeni merovingienilor, regii Angliei sunt scoborâtori din casa lui David, regina Elisabeta fiind supranumită „Lumina Israelului“, sunt mituri care au nutrit placenta spirituală a „ieşirii“ pelerinilor din acest tărâm al tiraniei…
Ce face însă diferenţa dintre episodul israelitic şi cel englez? Nu dintr-un tărâm de idoli, asemeni aceluia al Egiptului, ies toţi aceşti marginali ai istoriei Vechiului Continent, ci dintr-un tărâm vegheat de un Dumnezeu unic şi de delegatul său monarh, spre un Nou Canaan, liber pentru orice specie a credinţei, o lume re-idolatrizată prin speciile de confesiune, „ereziile“ europene ce nu mai aveau loc în spaţiul omogen al catolicismului sau protestantismului. Dacă în Canaanul israeliţilor poporul ales este avertizat ca nu cumva să slujească altarele păgâne ale vechilor locuitori, în Noul Canaan al Lumii Noi îşi găsesc îngăduinţă toate idiomurile credinţei în oricare Dumnezeu… „Ieşirea“ modernă se petrece pe calea apei, în sens contrar, ca o eliberarea de figura tatălui
(Fragment din volumul 1 al lucrării Democraţia, o religie a Marii Mame sau Despre triumful Ereziei Europene, în curs apariţie la Editura Curtea Veche.)
|
|
|
|
|
|
|
