|
| Eseuri |
Constantin Pricop - FARMECUL DESUET AL COMUNISMULUI: FIZIOLOGIA COZII
E greu să reiei subiecte referitoare la perioada comunistă – lustruite de mult ce s-a vorbit despre ele. Toţi îţi povestesc despre ce şi cum a fost – şi se explică în ce fel ai trăit – eşti pus la punct – ţi se dau lecţii – ajungi să te întrebi dacă ai existat cu adevărat, dacă nu cumva ţi s-a năzărit… Sînt chestiuni care par de mult timp intrate în folclor – mumificate, definitiv simplificate. Greu de înţeles, greu de interpretat – tocmai pentru că par prea bine cunoscute… Pe de altă parte, cei care-şi mai amintesc cîte ceva, trag la flaşneta unor locuri comune definitiv acceptate. Polisemie anulată, proces de gîndire blocat, cuvinte reduse la condiţia de semnal – optic, sonor etc. Cîinele lui Pavlov. Atît de celebru (cîinele), pomenit şi într-una din piesele Rolling Stones-ilor (Bitch din Sticky Fingers. „Yeah when you call my name/ I salivate like a Pavlov dog”…) Bineînţeles, cei de pe-atunci ne aducem aminte – tineri, muzică, de dimineaţă pînă dimineaţă experţi în rockul anglo-american… Astăzi, că e democraţie, tinerii ascultă manele… çn sfîrşit. Dar comunismul, se va întreba, represiunea, securitatea etc.? Puterea îşi escamota în acel moment mijloacele de represiune, ele deveniseră mai puţin vizibile – aşa cum un avion îşi escamotează roţile: nu se mai văd, dar nici vorbă să se renunţe la ele, altfel ar cădea în bot la aterizare... Se va vedea limpede peste puţini ani, cînd ghearele represiunii au fost scoase din nou din teacă. Deocamdată, noi, ăştia, pasionaţi de scris, cu mintea anesteziată de promisiunea unui viitor generos care n-a mai venit… Pe-atunci ne păzeam de miliţienii care aşteptau la ieşirile din cinematografe: noi, cei cu părul lung, în primejdie de a fi tunşi fără întîrziere… Pentru alţii era mai rău… Ne păzeam, de miliţie, de oamenii de bine, şi pantalonii evazaţi. Acum mă tund scurt, scurt de tot – mîine o să mă rad în cap… Pantalonii evazaţi au revenit la modă. Dar nu mai e ca altădată…
Şi ce poate fi mai uzat, banalizat, simplificat – decît o discuţie despre cozile din timpul comunismului (cozile pur şi simplu, nu cozile de topor – despre astea altă dată…)? Chiar dacă te-ai mişcat o bună parte din viaţă printre aceste cozi… Anii 50, anii 60, anii 70, anii 80… Cozi mai scurte, cozi mai lungi, după anotimp… La fel de greu par să înţeleagă astăzi cenzura cei care au apărut ca scriitori chiar în era cenzurii, cei care au respirat-o o bună parte din timpul lor…
çn sfîrşit, ca scriitor ai la dispoziţie trucuri literare. Să zicem că ai folosi interjecţiile clamoroase gen Garcia Lorca. Ay, ay, ay… Cozile – ay, ay, ay (şi iarăşi ay) cozile de altădată...
Dar nu, să fim bine înţeleşi, nu vulgarele cozi la carne, brînză, pîine… (deşi… şi acelea…); nu banalele cozi la cine ştie ce produse textile (sau din alte materiale), greu de găsit (de negăsit) în epoca de aur… (deşi şi acelea); nu coada la diverse tipuri de servicii (mizerabile, făcute ca o favoare – deşi şi aceea)…
Ci coada de… stat. De partid şi de stat. Coada de stat la coadă. Coada în sine. Sinele cozii. Coada ca fenomen. Coada de coadă, coada ca coadă (cacofonia, la locul ei pe atunci, încă şi mai şi astăzi... – cînd „inteligenţele” de la… tv spun… „coada ca şi coadă”…).
Cacofonie: lipsă de valori. Comuniştii uniformizau mediocritatea – astăzi lipsa profundă de valori eliberează vidul, care ne invadează, care ocupă spaţiile din care lipseşte orice etos. Nulitatea expandează, ocupă locul în care nu se află altceva… Coada e şi ea o formă de cădere în vid. Astăzi a dispărut doar coada. Vidul înaintează.
Să încercăm să vorbim despre ele pînă nu devin materie de studiu la cine ştie ce fundaţie ştiinţifică… Cine altcineva să-şi mai bată capul cu relicvele comunismului (triumfător!)? Ale comunismului oficial (astăzi şi ale celui… privat)? Posibil ca el să rămînă în istorie drept ceva misterios şi etern, proiectat în marmură, în granit sau metal. Aşa cum sînt Remulus şi Romulus sugînd la ţîţele lupoaicei. (çn cazul cozii, sute de mii de remuluşi şi romuluşi, sau cum îi mai chema… – iar cît priveşte suptul…)
Coada care a intrat în literatură şi artă – emblemă prestigioasă, definitorie a celor care ar vrea să dea uitării epoca de aur...
Comunismul însuşi s-a născut dintr-o coadă – impozantă, triumfătoare, de reptilă preistorică. O coadă cu origine sănătoasă – muncitori şi ţărani – popor, ce mai... Psihologia de coadă, modul de a gîndi specific, forma mentis. Ca o culme – cei care priveau de sus, aristocratic, care îi respingeau, care îi dispreţuiau, care îi compătimeau pe cei de la coadă – dar pînă la urmă alunecau pe aceeaşi trambulină a mentalităţii…
Dar dacă coada (cacofonia – o măreaţă realizare a epocii – de ieri şi de azi…) la modul general e legată de naşterea şi de triumful comunismului, a comunismului internaţional (cominternist şi toate celelalte), fraţi comunişti din toate ţările, nu e mai puţin adevărat că într’ale comunismului există şi specificuri naţionale.
Vorba lui Ralea: nimeni nu poate defini „ştiinţific” specificul naţional – dar anumite categorii de profesionişti (negustorii, specialiştii în turism, cămătarii etc.) pot recunoaşte fără dificultate dacă o persoană aparţine unei naţiuni sau alteia... Apariţia comunismului naţional. Vorba lui Vasile Roaită – sirenă pierdută în epoca eroic-revoluţionară.
Să observăm, aşadar, ceea ce era caracteristic, în experienţa autohtonă a cozii. Experienţă de codaşi. Codaşi ai unei jumătăţi de secol, ai secolelor… Sînt lucruri care s-au întîmplat vreme îndelungată – ani şi ani – rutină pînă în măduva oaselor. Fenomenul social e complex, multe detalii devin semnificative. Cine erau cei de la coadă? De obicei oamenii care nu lucrau, care nu aveau un serviciu, cum se spunea – femeile casnice, copiii, bătrînii, şomerii – cei care aveau timp să colporteze. Fără îndoială, instituţia interesată ştia acest lucru – cozile trebuie văzute şi ca un mediu de rezonanţă, în care, printre altele, se intermedia între securitate şi mase…
Cît priveşte coada noastră cea de toate zilele (de fapt de mai multe ori pe zi…), ea era bine suportată de conaţionali. Coada a fost trainic integrată în cultura noastră. O cultură a aşteptării, aşteptînd în urma altora…
Caracteristici ale cozii româneşti? Cîteva, care bat mai departe de lungimea cozii. La noi coada era rareori un semn de disciplină – ca la cei din Vest, sau la cei care făcuseră parte cîndva din Vest –, de decenţă – cît poate fi de decentă o coadă. Stilul nostru era/este coada îmbulzită, cu indivizi strîngîndu-se efectiv unul în altul, corp comun, suflet indistinct, cei din spate încercînd parcă să se urce peste cei din faţă, să intre în ei – ca în cuvîntul turmă.
Altfel, nu erau revolte la ideea de coadă. Cîte un mîrîit – rareori – un mic mîrîit. La cozi erau şi turnători, nu-i aşa, exerciţiul funcţiunii, am spus – niciodată nu se ştia cîţi informatori sondau adîncimile ameţitoare ale sub-cozii, lansînd zvonuri, spionînd – la urma urmelor coada era cel mai socializabil loc din societatea comunistă a ultimului deceniu de dictatură. Am putea să ne imaginăm chiar: o coadă alcătuită doar din securişti, care nu se ştiu între ei, în care fiecare îi spionează pe ceilalţi. Altfel, nici un protest consistent.
Dar acceptarea spăsită a cozii nu elimina, cum s-ar crede, ifosele. Orgoliile erau puternice între codaşi, în grupul celor de la cozi. „Băgatului în faţă” – o primă manevră spinoasă. Cînd apăreau iritări, ele nu erau împotriva celor care îi ţineau pe oameni la cozi – ci contra celor de aceeaşi condiţie, împotriva altor nenorociţi. çntre umiliţi şi obidiţi. çntre condamnaţii la nivelul demisolului sau chiar al subsolului societăţii, lucra arţagul stabilirii ierarhiilor. Unii încercau (deseori reuşeau) să ajungă la punctul vizat fără a mai face exerciţiul de aşteptare, de supunere pe care îl reprezenta coada. Să iasă din încurcătură fără să se mînjească. Şmecheria e în mod special apreciată de cei pentru care munca e o ruşine. A te învîrti, a te descurca sînt verbe binevenite. Cine obţine uşor, fără muncă, ceea ce alţii au doar umilindu-se – munca e o umilire, coada o muncă în plus… – e bine văzut. O acceptare generală (opoziţiile celor cîţiva oameni educaţi, intelectuali de soi, ce mai contează?), cum s-o schimbi peste noapte? Ceilalţi se uită la descurcăreţ cel puţin cu îngăduinţă, de fapt cu admiraţie. Mîndria de a fi… aprovizionat – în timp ce alţii nu aveau nimic pe masă. Păi vezi cine sînt eu, ce pot eu să fac? Magazine goale – descurcăreţi mergînd în restaurante, la gestionari, cumpărînd pe sub mîna… Pe lîngă lege e un drum bine cunoscut la noi – de ce n-ar fi fost ştiut atunci? Penuria de produse ranforsa o realitate. Atîta aveam. Cine nu se poate învîrti e prost. Neam de titirezi. Complicităţi de familie, de clan. ş. a. m. d. Ieri ca şi azi.
La coadă, peste tot, practici ale clanului, extrase din negura timpului. Aiurea, mai bine organizaţi, aveau mafia. Favorizarea clanului, a familiei, a amicilor – iniţial, necesitatea de a supravieţui în condiţii vitrege, cînd statul nu exista sau era prea slab, cînd te sprijini doar pe cei din imediata apropiere… Astăzi, aşadar, nu cine merită, nu cine are dreptul sau altele de acest gen – ci… cine vreau eu, cine cred eu…, pe cine am eu chef, pentru că eu sînt cel care hotărăsc, eu sînt aici şi acum, preşedinte, guvern… Lege păstrată şi astăzi. La fel cu coada. Cine „prindea rînd” îşi aducea oamenii, vecinii de scară, cunoscuţii… Cel căruia nu-i convenea nu intervenea pentru că, la rîndul lui, ştia că i se va cere şi i se vor oferi aceleaşi avantaje. Complicitatea generează solidaritatea turmei, imposibil de eliminat…
Specific şi modul de organizare a cozii. çn ţările civilizate, în rarele asemenea ocazii, oamenii se înşiruie discreţi, tăcuţi, unul în spatele celuilalt, protejîndu-şi intimitatea şi protejînd intimitatea celorlalţi. La noi nu există nici măcar intimitate proprie, unde să mai pui intimitatea celuilalt. Respectul faţă de celălalt nu e cunoscut. Cel din spate te călăreşte, la ghişeu ţi se uită cu neruşinare în hîrtii, îşi bagă nasul în afacerile tale. La cozi, cel din spate nu poate pur şi simplu să conceapă că trebuie să stea unde îi este locul. Dacă nu ţi se băga în faţă, măcar să ajungă lîngă tine. Umăr la umăr… Nu acceptă să rămînă în urmă. Ce, adică tu… Maniera de a realiza manevra e variată, cîteodată agresivă, de cele mai multe ori insinuantă – e stilul care ne defineşte. Tiptil-tiptil. Atunci cînd pentru nu eşti atent pentru o clipă, „concurentul” insinuează, cîteva zeci de centimetri, măcar cîţiva centimetri; pentru persoana de la coadă era, oricum, un cîştig, un prilej de mulţumire.
La modul general, coada ca fenomen de aglutinare fiziologică, vulgaritate, obrăznicie, rîncezeală, vorbe stupide. La un loc – unitate-solidaritate-sentiment de turmă. La urma urmei coada e doar o formă pentru o realitate superioară.
Fenomenul turmă. Rădulescu-Motru – Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, 1910. çn plus, şmecheria, mijlocul de a te afirma în turmă. Mulţi confundă şmecheria cu inteligenţa. Şmecheria ca mijloc de a te descurca prompt, fără muncă, fără efort, fără învăţătură… – mînă în mînă cu dispreţul pentru adevărata inteligenţă care, de multe ori, e departe de sentimentul practic. Românii e dăştepţi – dar educaţia, bunul simţ, inteligenţa reală sînt bla-blauri, lucruri fără mare trecere în societatea românească.
Să ne mirăm de importanţa cozilor de altădată, în literatura sau măcar în anecdotica despre comunism? Pentru mulţi dintre cei din jur era, la urma urmelor, singurul mod de a socializa. De a atinge… democraţie reală. Nu mai conta ce are fiecare acasă şi mai ales în cap, nu mai contau nici aparenţele, dacă erai membru de partid sau nu; dacă erai securist sau nu… Otova.
Şi, ay, ay, ay – unde sînt cozile de altădată…!?!
Constantin Pricop
|
|
|
|
|
|
|
