|
| Meridian |
Valery Oişteanu - MARTIN KIPPENBERGER: PERSPECTIVA PROBLEMĂ
Martin Kippenberger: perspectiva problemă este cea dintâi expoziţie retrospectivă a acestui prolific şi controversat artist german, ale cărui opere reprezentative au fost realizate între 1977 şi 1997, anul în care a murit, la doar patruzeci şi patru de ani.
Expoziţia este împărţită în două secţiuni: prima este compusă dintr-o instalaţie gigantică, plasată chiar la intrare şi numită Sfârşitul fericit al „Americii” lui Franz Kafka (1994), lucrare reprezentând un univers în sine, capabil să transforme întregul spaţiu într-un târg de vechituri de tip dadaist. Fanioane asemenea celor de pe stadioanele de baseball şi ecrane de televizor oferind imagini doar aparent transmise în direct sunt adunate în jurul unei mulţimi de obiecte care pe drept cuvânt pot fi numite kafkiene, ca de exemplu perechi identice de sculpturi africane primitive şi scaune ca dintr-o secţie de poliţie, o masă răsturnată plină cu scrumiere de porţelan şi de sticlă lipite în partea inferioară, o gigantică tigaie pentru ouă prăjite, scaune stomatologice alături de umbrele şi aşa mai departe. Textul Americii lui Kafka a rămas, se ştie, neterminat, din cauza morţii autorului, încheindu-se brusc o dată ce protagonistul, Karl Rossman, ajunge în Statele Unite venind din Germania şi este angajat de Teatrul din Oklahoma. În cazul instalaţiei lui Kippenberger, teatrul a devenit o combinaţie de arenă a sporturilor plină până la refuz cu obiecte casnice sau de cazino, şi de zeci de mese reconfigurate ori de scaune aşezate pe cearşafuri de pânză de culoare verde.
La fel ca şi în cazul altor creaţii ale lui Kippenberger, această lucrare masivă pare, la prima vedere, a fi o neglijentă punere laolată – cât se poate de eterogenă – de obiecte diferite, însă la o examinare mai atentă, fiecare astfel de obiect se dovedeşte a fi ales cu grijă, fiind pictat şi dându-i-se, astfel, o nouă înfăţişare. Arta sa devine, deci, o asumare compozită a manierei de a crea a lui Picasso, Duchamp, Picabia, Dieter Roth sau Beuys, ca să-i amintim doar pe aceştia. Considerat neo-expresionist, cu influenţe venite pe filiera artei lui Beckam şi cu o serie de nuanţe dobândite sub înrâurirea lui Bacon, artistul face parte din generaţia lui Sigmar Polke, Richard Hamilton, Marcel Broodthaers, Wolf Vostell, Daniel Spoerri şi Rainer Werner Fassbinder.
Cea de-a doua secţiune a expoziţiei se găseşte la etajul al şaselea al Galeriilor Speciale, un spaţiu unde întregul perete din partea stângă este acoperit cu afişe ale expoziţiilor la care Kippi a participat, iar în centrul holului de la intrare se află un ansamblu intitulat L’Atelier Matisse sous-loué à Spiderman (Studioul lui Matisse subînchiriat lui Spiderman, 1996), o mică mansardă utilată cu o chiuvetă, un bec alb, lipsit de vreun abajur, colaje realizate din cuvinte disparate şi o figură realizată din sârmă ce poartă pe ea autoportretul sculptat al lui Kippi, gata parcă în orice clipă să evadeze pe fereastră.
Imediat ce intră în sala de expoziţie, pasionaţii de artă pot admira cele cincizeci şi şase de pânze adunate sub titlul Dacă ai fi german la Florenţa (1976 – 1977), un inedit jurnal personal ce demonstrează formidabila abilitate de a picta a artistului. În încăperea următoare, numită, generic, Capri, noaptea (1982), este expus un automobil Ford acoperit cu vopsea maronie şi roşie amestecată cu fulgi de ovăz. Orgon Box by Night (1982) este realizat într-o tehnică similară, având o uşă întredeschisă prin care se pot vedea picturile artistului înghesuite înăuntru. Sunt, de asemenea, expuse o serie de modele arhitecturale cu înfăţişare ameninţătoare, majoritatea pătrate, având mici deschizături pentru ferestre, sau, în unele cazuri, complet lipsite de ferestre, ca şi câteva sculpturi reprezentându-l pe artist stând într-un colţ, având capul şi mâinile construite din răşină ornamentată cu mucuri de ţigară, intitulate global Martin, la colţ, ar trebui să-ţi fie ruşine de tine însuţi! (Pentru exces de sex, aroganţă, rasism şi o deloc moştenită ruşine de nazism.)
Alt motiv caracteristic ce se regăseşte în această expoziţie este reprezentat de un lampadar de stradă cu bec roşu, aplecat astfel încât să sprijine trupul lipsit de echilibru al unui beţiv. Unele dintre aceste lampadare sunt plasate în mijlocul unui inedit crâng format din 29 de tuburi de carton pictate sub formă de mesteceni, podeaua fiind acoperită cu „fructe căzute”: tablete supradimensionate şi tot felul de capsule purtând, scrise, pe ele cuvinte cum ar fi: Castelli Seltzer, 1 Spalt N etc. Lucrarea este intitulată Acum o să merg în marea pădure de mesteceni, medicamentele mele au să-şi facă efectul în curând (1990).
Kippenberger a fost un „alcoolic exemplar” toată viaţa – consumând numeroase droguri, dând dovadă de nesupunere civică şi de sociabilitate neobişnuită, adorând contradicţiile de tot felul şi călătoriile exotice. A fost, în egală măsură, un artist cu capacitatea de a-şi şi reprezenta singur opera, un „entertainer”, provocând întotdeauna. La bienale sau alte asemenea manifestări, el era „tipul spumos”, gata mereu să rostească alocuţiuni sclipitoare, să intre în cele mai neaşteptate şi mai stupide dispute şi, uneori, chiar să-şi dea jos pantalonii. Majoritatea picturilor sale pot fi considerate autoportrete, deşi chipurile sunt, uneori, obscure şi greu de descifrat, aşa cum se întâmplă în Jos cu inflaţia! (1984), reprezentând o figură masculină cu pantalonii în vine, plasat alături de un scaun special (sexual), construit de aşa natură încât să faciliteze cunnilingusul.
Titlurile pe care le-a ales pentru afişele şi posterele sale sunt un soi de poeme scurte, dadaiste, cum ar fi: „Nu avem nici o problemă cu mozzarella şi roşiile, deoarece plătim cu tiramisu”. După părerea prietenului lui Kippi, Albert Oehlen, el însuşi artist, „...adesea, Kippi organiza o expoziţie doar pentru a avea motiv să-i facă acesteia afişul.”
Toate acestea ar fi reprezentat, însă, o existenţă artistică incompletă, dacă pictorul nu şi-ar fi presimţit înaintarea în vârstă şi moartea, şi trebuie să recunoaştem că el a făcut şi acest lucru într-un mod uimitor. În 1989, aproape de sfârşitul scurtei şi tumultuoasei sale vieţi, „copilul teribil” s-a mutat la Los Angeles şi şi-a creat un alter-ego, Broscoiul Fred, reprezentat crucificat, cu limba scoasă, cu un ou prăjit într-o mână şi o doză de bere în cealaltă. Iar la finalul acestei recente si foarte documentate retrospective, artistul apare el însuşi în câteva potrete de neuitat, asemenea unui Picasso îmbătrânit, figurat doar în lenjeria intimă, buhav şi neatractiv. În plus, câteva portrete ale ultimei soţii a lui Picasso, Jacqueline Rogue, cea care s-a sinucis la doisprezece ani după moartea maestrului, dezvăluie dorinţa lui Kippi de a se plasa în istoria artei drept un reprezentat al epocii ce a urmat oricăror curente artistice, inclusiv unul post-Picasso. Seria este intitulată Jacqueline – Tabloul pe care Pablo Picasso n-ar mai putea să-l picteze (1996). Cea din urmă lucrare expusă aici este Pluta Meduzei (1996), unde imaginea lui Kippi pare a fi mai aproape de moarte decât oriunde altundeva.
Artistul a murit pe neaşteptate, la Viena, un an mai târziu, din cauza abuzului de alcool, punând, astfel, capăt, unei investigaţii periculoase şi unei permanente luări în râs a preţurilor prea mari, a oricărui ego supradimensionat, a tuturor ambalajelor pompoase şi de faţadă ce umplu, adesea până la refuz, domeniul artei contemporane.
Catalogul recentei expoziţii include o privire de ansamblu asupra operei artistului, realizată de Ann Goldstein, cea care a organizat această manifestare pentru Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, dar, deopotrivă, o serie de contribuţii inedite semnate de Ann Temkin, cea care a organizat expoziţia de la MoMa, Pamela Lee, Dietrich Diederichsen şi alţii
În româneşte de Rodica Grigore
|
|
|
|
|
|
|
