|
| Miscellanea |
I. Z. - AUGUSTIN FRATILA, IN RECITAL
Literatura română s-ar putea să fie printre puţinele din lume care îşi îngăduie să-şi risipească valorile pe toate drumurile, asemenea izvoarelor nimănui, curgătoare pe unde le vine lor bine. Am avut cu putere sentimentul acesta ascultând recitalul complex de poezie şi muzică, de un tragism copleşitor, susţinut de poetul inconfundabil şi cântăreţul unic Augustin Frăţilă, la Muzeul Literaturii Române, spre sfârşitul lui septembrie 2009. Poetul Augustin Frăţilă şi-a citit versurile între propriile cântece, cu puţină lume adunată în subsolul MLR, prieteni scriitori şi artişti plastici care nu l-au părăsit la greu, Ştefania şi Traian T. Coşovei, Ioan Groşan, Eugen Suciu, Marian Drăghici, Mircia Dumitrescu, Paul Vinicius, Daniel Vorona, Ioan Cristescu ş.a.
Deşi s-a născut în 1953, a publicat puţine cărţi de versuri, fiind el însuşi un risipitor tenace al propriului destin, înainte ca generaţia 80, în care s-ar cuveni să fie recunoscut şi integrat, să şi-l asume. Dar nu l-am găsit pe poetul Augustin Frăţilă în ierbarele şi insectarele generaţiei, la fel cum cele două CD-uri muzicale editate în 2005 circulă doar printre cunoscători. Într-un interviu tulburător, de o sinceritate dezarmantă, publicat în revista Luceafărul, simultan cu recitalul său, poetul recunoaşte: “N-am făcut niciodată nici cel mai mic efort de a cultiva vreo relaţie, m-am lăsat doar în voia valului – asumându-mi riscurile de rigoare, – am lăsat destinul să lucreze pentru mine, să-mi arate dacă trebuia să fiu acolo ori nu. Asta m-a costat, însă: imagine, notorietate, carieră, viaţă de familie, viaţă socială…n-a fost zi să nu plătesc preţul dezordinii, aventurii mele existenţiale”.
În aceste mărturisiri crude, poetul este nedrept cu sine însuşi: ca majoritatea ardelenilor cu rădăcini adânci în substraturile geologice ale comunităţii, şi-a trăit destinul la modul mitologic, aşteptând mai degrabă istoria să-l strige pe nume, decât să provoace el însuşi istoria. Şi, într-adevăr, câţi poeţi-cântăreţi de anvergura şi consistenţa lui Augustin Frăţilă are literatura română contemporană, dacă îşi permite să fie nepăsătoare cu destinul unei asemenea valori? Ne extaziem, pe bună dreptate, la recitalurile poetului şi cântăreţului folk Leonard Cohen, ajuns în cele din urmă pe malurile Dâmboviţei tocmai de peste Ocean, dar asta nu ne dă dreptul să ignorăm o voce poetică şi muzicală, poate la fel de valoroasă, doar pentru că n-a avut norocul să se nască în Canada şi să se afirme în America, ci într-o cultură a cărei mentalitate arhaică nu îngăduie cu nici un preţ să fii profet în ţara ta.
Pentru Augustin Frăţilă, “cântatul la chitară e un fel de a recita poezia”, şi dacă sufletul lui n-a ajuns încă un produs comercial, vandabil pe toate tarabele, e pentru că acest poet dureros de lucid are în timbrul vocii şi versurilor sale un tragism specific ardelenilor, ca marcă a tuturor celor ce cântă cu emoţia inimii deschise spre oameni şi nu cu profesionalismul rece al celor ce şi-au pierdut sufletul pe parcurs. Pentru cine nu l-a auzit până acum cântând, trebuie precizat că Augustin Frăţilă a avut curajul unic să mizeze pe versurile lui Nichita Stănescu, în anturajul căruia şi-a trăit boema bucureşteană, după venirea în capitală, într-o epocă în care Cenaclul Flacăra, cu sutele lui de cântăreţi, îi punea pe note lui Adrian Păunescu până şi momentele “când îşi tăia unghiile de la picioare”, după expresia lui Traian T. Coşovei. Sau, cum a mărturisit Augustin Frăţilă, între cântece şi versuri: “Iubesc genul ăsta de întâlniri cu lume puţină, cu oameni care vor să te audă cu adevărat. E mai mare răspunderea când cânţi pentru zece oameni. Pentru o sută de mii poate cânta oricine. N-am dat şlagăre pe bandă, pentru a-mi păstra emoţia. Am mizat pe poezie, am făcut deja alegerea: recit prin muzică, fac versurile mai accesibile. Rămân la ce-am fost”. Şi Augustin Frăţilă a cântat o seară întreagă piese rare, de interior, pe care şi le cântă doar sieşi, când e singur, cu vocea sa încărcată de o tristeţe virilă, de bărbat rănit, rămas singur pe o stea pustie, un om care îşi arde viaţa cântând şi muzica îi curge din corzi şi de pe buze, ca lumânarea topindu-se şi mutându-se în lumină, pe măsură ce luminează.
Cu acest recital superb al lui Augustin Frăţilă se reiau recitalurile de muzică şi poezie de la Muzeul Literaturii Române şi Ioan Cristescu a avut ideea bună să invite un profesionist al imaginii, care să înregistreze pe peliculă poeţii şi cântăreţii. Cei care vor vedea peste ani filmul cu Augustin Frăţilă cântând şi recitând şi-l vor recunoaşte pe prozatorul Ioan Groşan plângând ca un copil, la fel ca alţi ascultători din sală, s-ar putea să simtă fiorul viu dintr-o seară a unui sfârşit de septembrie, din anul 2009, când un mare şi nedreptăţit artist a atins cu cântecul şi cuvântul său starea de har a tristeţii sublimate netrecător în smerenie. (Z. I.)
|
|
|
|
|
|
|
