|
| Miscellanea |
Marian Drăghici - UN POET ADEVARAT, CU SAPTE ANI DE-ACASA
În lumea poeziei recente, Elvis Dobrescu era pentru mine un nume complet necunoscut. Până am avut surpriza să-l descopăr, cu volumul În rai se purtau blugi, apărut recent la Editura Prier, în condiţii excelente, copertă şi ilustraţii de Emilian Iachimovici, redactor şi editor Ileana Roman. Junele Elvis (n. 1980) scrie, cu aplombul celui ce are imperios ceva de spus, şi spune. Sub presiunea memoriei îndatorate, poetul îşi toarnă dezinvolt-seducător, în “tablouri” lirice vivante, copilăria dulce-amară (de odraslă a unei mame divorţate). Sunt anii cei mai negri ai comunismului, dar vacanţele, vara, la bunici, „undeva într-un sat universal”, Firizu, pe malul Coşuştei, din Clisura Dunării, rămân de poveste. La doi paşi e “raiul” sârbesc, în care puştiul anilor 80 aude că se poartă blugi şi se mănâncă “pâine albă, ireală”. Doldora de culoare locală, din referinţe concret-obiective, arealul e de mister adânc, acel mister ce ni i-a dat pe Pan Izverna, Mircea Bârsilă, Petru Creţia. Suflul dogoritor-nostalgic al evocării simple şi directe, prospeţimea senzorială degajată din palpitul „scenelor” decupate precis, acurateţea sentimentului re-trăit în actul descrierii, din ardoare înmuiată în umor şi (auto)ironie, nu în ultimul rând savoarea idiomatică a limbajului, cu toponime şi apelative specifice –, sunt tot atâtea “figuri” discursive la îndemâna lui Elvis Dobrescu. Bascularea, cam abruptă, în lumea oraşului începe bineînţeles cu „Sărutul franţuzesc”, continuă cu poemul titular al volumului şi se termină, după „Chihlimbarul de gheaţă”, în „Love story”. Nici urmă de mizerabilism la milenaristul Elvis Dobrescu, şi ioc accente idealizante. Reproduc fragmentar poemul “Mamă Nuţă, iartă-mă” care, în tot realismul său brutal, tragic, dă măsura acestui poet nu doar talentat dar şi cu şapte ani de-acasă: Când tu mă creşteai cel mai frumos copil/cum era, Doamne, să ştiu/că va veni un timp al cumplitului blestem,/când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu/iar bărbaţii vor ajunge să bea rachiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb./…/N-aveam de unde să ştiu că tu vei ajunge ca aţa subţire,/nemaiputând îndura bătăile şi hulele lor,/şi vei găsi raiul în podul casei prin deschizătura ştreangului/Că în tot acest timp al patimilor tale, eu fiind plecat din sat,/cum era să cred că vei muri fără lumină,/tu, mamă Nuţo, bunătatea şi lumina lumii./şi, în timp ce peste sicriul tău/vor luneca ultimele lopeţi de pământ/Tucă, Nelu şi Crinu, cu capul plin de băutură/se vor bate cu pietre.//De unde să ştiu că în ochii tăi calzi şi blânzi/prea devreme viermele alb se va răsuci hămesit?//Căci dacă aş fi ştiut toate astea, am fi plecat în America! Când, în partea finală a cărţii – fatalitate, copilăria ia sfârşit şi obsesia ei scripturistică pare epuizată –, poemul părăseşte firul memorial, se descărnează până la epură, căzut intimist în autoscopie ici-colo vag clişeizantă. Senzaţia este de discurs ajuns pe fundul-sacului deliric, căci izbânzile apar mai degrabă ca întâmplătoare şi ţin, precum în excelentul Poruncă, de insolitul unui livresc montat abil – la perfecţie, am putea spune –, pe nervura celei mai atroce realităţi imediate: Scrie-mă cu sângele tău, îmi spuneai,/Scrie-mă-n terţine, neapărat ca acelea danteşti/Dăltuieşte-mi chipul în Clisura Dunării/Cu pichamărul cu care ai muncit în patria florentinului/De ţi se-ncleştau degetele-n somn/Cum gheruţele vrabiei îngheţate pe ram.
MARIAN DRăGHICI
|
|
|
|
|
|
|
