|
| Miscellanea |
Corin Bianu - OCTAVIAN ONEA – CĂLĂTORIA (MENODRAMĂ – TEATRU)
În contemporaneitatea noastră neaoşă, în care există trei poeţi la doi români şi publică toţi pe întrecute, mai punând la socoteală şi proza aşa-zis literară, predominată din greu de romancieri, neapărat autori numai de romane, apariţia câte unui dramaturg este un eveniment salutar! Iar dacă dramaturgul mai scrie şi la obiect, adică nu doar să-şi facă de lucru, evenimentul respectiv capătă dimensiuni naţionale. Este cazul lui Octavian Onea, nedesminţit ploieştean de-al lui Caragiale!
Din sumarul operelor publicate reiese că Octavian Onea a început cu lucrări despre genealogia familiei Hasdeu, evaluându-l pe unicul Bogdan Petriceicu Hasdeu (care a scris şi teatru) în latura parapsihologiei, ca să evităm noţiuni ce trezesc în mintea ignoranţilor cine ştie ce peiorative nemeritate, a îngrijit apoi editarea unor opere ale Iuliei Hasdeu, împletind preocupările heraldice cu acelea de iubitor al teatrului, subliniate vârtos ceva mai târziu cu un documentat şi palpitant studiu despre I.L.Caragiale: Au fost Ploeştii urbea Scrisorii pierdute? (Editura Premier, Ploieşti, 2008). Surprinde meticulozitatea şi temeinicia cercetării, care nu aveau cum să ducă altundeva decât la rezultate cu totul originale! Cine crede că s-a spus totul despre autorul Scrisorii pierdute, să citească lucrarea aceasta şi îşi va schimba convingerile! Că în strădania de cercetător riguros a pus şi suflet de creator de teatru, ne dăm seama citindu-i propriile lucrări dramatice, deocamdată două publicate, dar tocmai de aceea, demne de luat în seamă!
Am terminat de citit Călătoria (Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2008), o dramoletă „într-un act, cu două tablouri”, cu numai şase personaje, din care jumătate prezente doar telefonic, deci doar cu vocea teletransportată, însumând abia vreo nouăzeci de pagini, căreia autorul îi spune, cu un calificativ inventat, „menodramă”; în pofida lungimii reduse, personajele se individualizează firesc şi tocmai de aceea durabil, prin replici surprinzătoare, întregind totodată piesa în sine, ca pe o reuşită a genului. Un judecător de instrucţie (dramaturgul este un delicat şi readuce în prim-plan funcţia tradiţională, evitând noţiunea de anchetator), cercetează circumstanţele decesului unui pictor din Ploeşti (!), chestionând-o pe unica supravieţuitoare, văduva, iar ea îi povesteşte, introducând astfel în piesă „retroactiv” (şi inteligent pentru autor) pe cel ce sucombase intoxicat cu gaze.
Pe fondul detectivistic de rigoare, susţinut cu detaşare ironică, al doilea palier al textului, am putea spune că este preocuparea obsesivă a autorului de a trece în revistă (pentru uzufructul concetăţenilor) persoane şi împrejurări reale din Ploieşti şi împrejurimi, cum ar fi creatorul Muzeului ceasurilor şi al altor muzee, ori intoxicarea fatală cu gaze a unor Grigore Hagiu, Al.Oprea şi alţii, invocate de către personaje, care se îmbogăţesc astfel, prilej de referiri tangenţiale ale personajelor la incomode realităţi sociale, aşadar o satiră socială constructivă, blândă însă nu şi gratuită, realizată prin replici aluzive, dar cu atât mai memorabile, nefiind ocolită nici problema basarabeană, nici migraţia românilor peste hotare. Dar forţa dramatică a textului izbeşte peste tot, până şi în chestiunea simplă a preparării unui compot de fructe, dispunerea dialogurilor este atât de ingenioasă încât curiozitatea se menţine la cote înalte.
Problematica şi modul de abordare ale piesei sunt cele ale contemporaneităţii, teatrul adus în faţa noastră este unul angajat, autorul e convins că are şi el un cuvânt de spus în direcţia îndreptării moravurilor şi o face cu mijloacele cele mai noi ale artei dramatice, cu har şi eficienţă sigură. Scriitura este şi ea de actualitate, în ton cu începutul de mileniu al treilea, ideile sunt exprimate concis şi sună în gura personajelor ca fiind fapte proprii vieţii lor, pe parcurs dramaturgul atinge aproape mereu teatrul absurdului, prin modul de a răsturna înţelesurile tradiţionale, în limitele unei blândeţi atotîngăduitoare, totuşi, dar şi prin reluarea unor anecdote (nu ca nuca în perete) ce-şi au rostul de a elucida o chestiune, de a mai pune culoare în obrajii cuiva, ori, din contră de a spori misterul, a-l propulsa într-un cadru vag, interpretabil şi deci supus înţelegerii, procesului propriu de gândire al consumatorului de teatru.
Sfârşitul menodramei este anunţat în acelaşi ton ambiguu al absurdului (şi al marii arte) prin spunerea unei anecdote, de către învinuită, care vine şi răstălmăceşte astfel din proprie iniţiativă adevărul nevinovăţiei ce se întrezărea în seama ei, după cum decurseseră evenimentele circumstanţiale: „Dacă moare unul din noi, ce-o să mă fac eu de una singură?”, sugerând că totul va fi reluat de la început... Aşa este, dramaturgul de rară sorginte, Octavian Onea, dă de gândit tuturora, fiecăruia după propriile posibilităţi!
CORIN BIANU
|
|
|
|
|
|
|
