|
| Miscellanea |
Eugenia Ţarălungă - BREVIAR EDITORIAL
Câmp minat, de Mircea Petean, Editura Limes, 2009, 100 pagini. În căutarea Poemei, a căii de invocare a „duhului feminin al poemului”, parcursă printre întrebări proprii sau ale congenerilor, răscolitoare şi cu potenţial exploziv greu de determinat, alesul îşi croieşte drum: „la ce bun poeţii?/ (…) că bine zici nu dăunează câtuşi de puţin corpului social/ dar lor le cauzează/ şi te mai miri că pier ca muştele cu zile// la urma urmei mai devreme sau mai târziu renunţă/ ei înşişi se retrag care la mănăstire/ care pe listele electorale ale vreunui partid/ care la vreun ziar care la vreun cămin cultural/ care într-o sectă religioasă care într-o lojă masonică/ ori între zidurile groase ale unei înalte tăceri// ba nu c-ar trebui strânşi/ ăştia şi ţiganii ar trebui exterminaţi/ voilà/ apropo dar tu ce mai faci” (din poemul „Voilà”, dedicat lui Ion Simuţ). Dincolo de constrângerile exterioare, care au de-a face cu socialul conjuctural, alesul suportă multiple metamorfoze: „s-a dat cu râurile/ şi râurile erau jgheaburi crăpate/ s-a dat cu pietrele/ şi pietrele erau var nestins/ s-a dat cu bradul/ şi bradul s-a dovedit a fi lariţă/ s-a dat cu pasărea/ şi pasărea ţipăt era/ s-a dat cu iarba/ şi iarba fum rugă de fum era/s-a apropiat tiptil de Poema/ şi aceasta pe loc s-a îndepărtat// de-atunci îşi împarte soarta cu sărmanul paing/ zi după zi trasează fără odihnă/ itinerarii la o mare creaţă/ o mare pe care o citesc amândoi ca prin ceaţă” (din poemul „Alesul”).
Luna trezirii, de Florica Madritsch Marin, Editura Vinea, 2009, 78 pagini.Luna-femeia, femeia-lună, topos al antinomiilor (câte două, câte patru), acaparează într-un mod halucinant somnul şi veghea, trecutul şi viitorul: „Luna ştie să vorbească, ştie să mângâie/ să citească printre rândurile scrise de tine/ când vremea se înrăutăţeşte/ îşi strânge mai tare cercul de lumină/ şi-ţi spune cât mai durează până plouă/ până apare curcubeul/ şi te lasă să-i pipăi corzile întinse, dezlegând nodurile/ jucându-te cu câinele din ochiul duşmanului/ pentru că luna ştie când să vorbească/ şi când să mângâie/ şi când să respire în ierburile de lângă casă/ ca să te vindeci/ să te întorci la zilele de altădată/ când alergai/ şi-odată cu tine cele patru umbre pe gazonul verde”. Avem de-a face cu „o poetă incontestabil dăruită”, spune Gh. Grigurcu: „Organicitatea în câmpul căreia operează poeta e asumată cu atâta convingere lăuntrică, încât îi îngăduie a-i permuta, a-i combina, a-i transfigura datele, propunând un tablou al unei lumi colcăitoare de energii, pline de îmbulzeala unor forme larvare. Un peisaj de începuturi ce nu au urmare, de schiţe ale unor agregări rămase în increat. (...) Prospeţimea, forţa lirică, o febrilitate a asocierilor şi nu în ultimul rând un debit gâlgâitor, «inspirat» al stihurilor pe care le învederează producţia d-sale ne îndreptăţeşte a o stabili sub zodia unei permanente dispoziţii aurorale”.
Antologie de poeme, de Zeno Ghiţulescu, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2009, 178 pagini. Al. Cistelecan scrie în prefaţa volumului: „Zeno Ghiţulescu exaltă figura poetului nu în retorica romantismului, ci în substanţa învestiturii romantice. «Nu-l căutaţi pe poet» (dar şi alte definiţii) e o astfel de schiţă exponenţială a condiţiei poetice trăită cu devoţiune radicală. Căci devoţiunea aceasta se intensifică pe măsură ce lumea se complace în prăbuşirea valorilor. Zeno Ghitulescu reface astfel o condiţie dramatică a poetului, adaptată vremurilor.” – „Nu-l căutaţi pe poet la starea civilă/ ori sub epiderma sa/ ci oriunde viaţa încearcă/ să comunice cu imposibilul/ prin nevăzute vase comunicante/ umplute cu seva unui fruct/ aidoma celui/ din care a gustat Dumnezeu/ căutaţi-l sub lespedea de mormânt/ unde a fost îngropat adevărul/ batjocorit şi uitat de mai marii cetăţii/ căutaţi-l printre cei proscrişi din agora/ pentru că au luat partea celui fără apărare/ nicicând nu-l veţi putea afla acasă/ căci acoperişul lui/ e cerul înstelat/ de vreţi îl puteţi găsi/ în fântâna spânului pentru a salva/ cu preţul vieţii o petală/ ori în bâlciul lumii printre târgoveţi/ căutând pasărea măiastră”.
Geneza operei literare. Repere spre o poietică, de Marius Ghica, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini. Acum 24 de ani, Marius Ghica debuta cu volumul Facerea poemului, prefaţat de Ştefan Aug. Doinaş, reluat acum „aproape întocmai”, după spusele autorului. Între timp au apărut cronici elogioase sau „rânduri pline de căldură” din partea unor personalităţi ca: Adrian Marino, Irina Mavrodin, Monica Lovinescu, Virgil Nemoianu, dar şi Constantin Noica, Emil Cioran, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt. Volumul are două secţiuni: „Geneza operei literare” (concepută ca „o scoborâre în laboratorul creaţiei”, pe urmele lui Paul Valéry) şi „Cărări spre o po(i)etică în temeiul fiinţei” („un întâi temei în viziunea mai largă a unei estetici energetice”) – cu referire la Platon, Aristotel, avându-l ca ghid pe Heidegger („Poiesis ca modalitate de în-fiinţare”), la Mihai Şora cu „Sarea pământului” („O fenomenologie a rostului poetic”) şi, în final, la poemul „Ardere” al lui Lucian Blaga („Un poem al rostului poetic”). Între cel care „face” poemul şi, invers, poemul care îşi „construieşte” autorul – şi îl obligă pe acesta să se cunoască – există o legătură subtilă, în şi prin spirit: „aşa cum Kant, în filosofie, desfăcea întreg mecanismul gândirii pentru ca refăcându-l să-i poată cuprinde noima, tot astfel Valéry, în felul lui şi în continuarea lui Mallarmé, va strămuta acelaşi gând în universul poeziei. Lui cum e cu putinţă ceva?, Valéry îi va adăuga un alt gând: ce este cu putinţă? „Ce poate omul?”, se întreabă veşnic Domnul Teste. Valéry avea credinţa că răspunsul la această întrebare îl poate da într-un fel poezia. Ca domeniu al poiein-ului, Poezia devine astfel construcţie de sine şi autognoză, dând măsura a ceea ce omul poate în şi prin spirit”.
Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z), de Gelu Negrea, colecţia Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2009, 380 pagini. Gelu Negrea şi-a luat o seamă de libertăţi în alcătuirea acestei „struţo-cămile”, un dicţionar-eseu ce constituie „o revizuire – polemică, de multe ori – a judecăţilor critice privitoare la opera scriitorului, pornind de la fizionomia personajelor sale”. Libertatea supremă pe care Gelu Negrea şi-a îngăduit-o a fost însă aceea de a citi şi de a reciti, cu ochi proaspăt, un autor ce pare ştiut pe dinafară de toată lumea, de la elitişti la târgoveţi. A rezultat o carte cu 1400 de personaje, unele suprinse lapidar
într-un inventar de-a dreptul exhaustiv al personajelor caragialiene – ce se întinde pe aproape 20 de pagini – altele definite cu toţi parametrii observabili sau subtili, „ca la carte”, aşa cum Valeriu Cristea se încumetase asupra operei dostoievskiene: „Struţo-cămila cu pricina intenţionează altoirea tratării de tip eseistic a materiei literare pe paradigma tradiţională a dicţionarului. Sugestia există deja pe coperta volumului, adjectivul «subiectiv» din titlu vrând să însemne două lucruri: 1. Libertatea de selectare, dintre cele aproape o mie patru sute de personaje care apar în textele caragialiene, a celor circa o sută cincizeci pe care le-am considerat semnificative pentru creaţia scriitorului şi cărora le-am consacrat articole de sine stătătoare (...); 2. Libertatea de a trata întregul material într-o manieră cât mai personală: relaxată, destinsă, fără inhibiţii, dar şi fără prejudecăţi, degajată de constrângeri sau limitări de orice factură – teoretică, metodologică, stilistică...; bineînţeles, cu asumarea tuturor riscurilor aferente”. Iar unul dintre riscuri a fost acela al scrierii unei noi cărţi, nepublicate încă, un eseu monografic ce ar avea un titlu cât se poate de incitant: Marea manipulare: Caragiale şi dublul său.
EUGENIA ŢARăLUNGă
|
|
|
|
|
|
|
