|
| Miscellanea |
Liviu Ioan Stoiciu - REVISTA PRESEI LITERARE
CULTURA 43. Săptămânal din 29 octombrie 2009. Redactorul-şef Augustin Buzura ne aminteşte pe ce lume mai trăim azi: «Se fură şi se minte în numele dragostei de ţară, a nevoii de reforme, fără odihnă sunt înlocuiţi „oamenii lor” cu „oamenii noştri”, astfel încât haosul a atins desăvârşirea. În afară de propriile fotografii, pentru simplul fapt că n-au făcut nimic în ultimele două decenii, veleitarii nu pot oferi decât promisiunea unor reforme. Toate instituţiile statului au fost făcute praf. Nimeni nu respectă nimic, nimeni nu are teamă de nimic. Fluturând asigurarea că într-un stat democratic, membru al UE, nu este posibilă dictatura, veleitarii au reuşit să reducă treptat la inactivitate exact instituţiile statului de drept. Dar nu veleitarii poarta principala vină, ci lichelele care se ascund în umbra lor netezindu-le drumul». Apoi, Cătălin Sturza propune un titlu: „1989, revoluţie spontană sau prăbuşire a comunismului de la centru? Rolul marilor puteri”, reţinând din The New York Review of Books convingerile unui profesor de studii europene la Oxford, Timothy Garton Ash, că „anul 1989 a fost unul dintre cei mai buni ani din istoria Europei”. Ash insistă pe… „revoluţia europeană din 1989”, în care SUA şi URSS ar fi avut un rol secundar, amândouă puterile „subestimând semnificaţia lucrurilor ce erau realizate de oameni mici, în ţări mici” (din Europa Centrală şi de Est). Oare? De ce n-ar fi fost vorba în această revoluţie de o „necesitate istorică”? T.G. Ash se amuză, luând distanţă academică (cunoscător al teoriei, habar neavând însă cu ce s-a mâncat de fapt comunismul sovietic): „Sfârşitul comunismului în Europa a adus cea mai paradoxală împlinire a unuia dintre visele comuniste… Comuniştii visau la o revoluţie internaţională a proletariatului care să se răspândească de la o ţară la alta: între 1989 şi 1991, revoluţia s-a răspândit, în cele din urmă, de la o ţară la alta, cu efectul dezmembrării comunismului”…
TABOR 7. Octombrie 2009, „revistă de cultură şi spiritualitate românească”, apare de trei ani la Cluj, editată de mitropolitul Bartolomeu Anania. Despre „Condamnarea comunismului. Dilema etică a Europei” scrie Radu Preda, care ar fi putut să poarte moto-ul: „În timp ce naţional-socialismul a fost cel mai mare rău, comunismul rămâne cel mai mare pericol” (Tony Judt). Eseul lui Radu Preda, întins pe multe pagini (merită citit în întregime), poartă subtitluri semnificative: „Comunismul ca biografie şi religie seculară. Complicitatea intelectuală” (în care subliniază că „Absenţa unei legi a lustraţiei în majoritatea ţărilor Europei de Est a făcut imposibilă înnoirea structurilor decisive ale statului şi a cauţionat direct formarea aşa-zisei noi clase politice”). Apoi: „Condamnarea crimelor comunismului, dar nu şi a ideologiei lor fondatoare?” (deşi, scrie autorul, „cum altminteri decât criminal poate fi numit un sistem politic care-şi datorează «succesul» unui număr de o sută de milioane de victime şi care, în teoriile fundamentale, exaltă teroarea şi lupta de clasă ca instrumente legitime?”; se aminteşte că Uniunea Europeană e incapabilă să condamne comunismul şi să susţină comparaţia dintre nazism şi comunism, dintre holocaust şi gulag, „dintre crima în numele rasei superioare şi cea a omului nou”; în condiţiile în care în Vest comunismul este declarat democratic şi nu totalitar, ca în Est; adică, scrie mai departe Radu Preda, „crimele politice concrete ale comunismului sunt justificate de idealurile teoretice”, susţinându-se pe mai departe prostia că, de fapt, comunismul este bun, dar a fost aplicat defectuos). şi: „În loc de concluzie: amnezie versus memorie” (după 20 de ani de la Revoluţie, în Europa lipseşte un „consens etico-politic asupra necesităţii şi modului de condamnare a gravelor încălcări ale drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist”; iar în România, „am fi sperat ca o dată cu demascarea totalitarismului şi condamnarea crimelor comunismului se va trece la identificarea responsabilităţilor şi culpabilităţilor celor care le-au comis”). Radu Preda observă că aproape jumătate dintre ţările Uniunii Europene sunt „excluse din memoria comună a suferinţei”: „Cum am mai putea spera într-o identitate europeană, bazată pe valori comune, dacă unii ar fi obligaţi să-şi uite istoria de dragul istoriei altora? Poate, la orizontul dramelor care au brăzdat chipul Europei în ultima sută de ani, funcţiona o ierarhie a crimelor, unele fiind mai importante, ba chiar unice, în comparaţie cu altele, mult mai puţin semnificative sau chiar neglijabile? De la ce număr în sus este un genocid «valabil»? Nu a făcut, la urma urmelor, suferinţa milioanelor de est-europeni, obligaţi peste noapte să se supună unei ideologii de import, posibilă prosperitatea altor milioane de vest-europeni?” Aceasta e dilema etică a Europei?
OBSERVATOR CULTURAL 493. Săptămânal din 24 septembrie 2009. Trecutul comunist vinovat ne bântuie. Ion Vianu, autorul Exerciţiului de sinceritate, denunţând psihiatria în scopuri politice, e convins azi (intervievat de Ovidiu Şimonca), că trădările condamnabile din vremurile comuniste trebuie consemnate cu titlu de inventar într-un dosar al adevărului istoric, dosar ce trebuie închis însă, fiindcă „oamenii evoluează”… O fi chiar atât de simplu? Ion Vianu: – Mărturisesc că mă vedeam ca un om absolut curat, dar am început să meditez la trecutul meu şi am descoperit că avea şi diferite pete. Acest proces, de retrăire a trecutului, a devenit pasionant. Am trecut la o generalizare: oare nu ar trebui, noi toţi, să reflectăm la trecutul nostru, înainte de a discuta despre trecutul altora? Poate am avea o mai mare autoritate să vorbim dacă ne-am limpezi, noi înşine, propriul trecut. Ovidiu Şimonca: – Această limpezire a fiecăruia, pe care o invocaţi, ar putea fi însoţită de un reproş. Vi s-ar putea spune că „vă dă mâna“ să vorbiţi despre trecutul dvs. pentru că aveţi un ascendent moral. Aţi protestat public împotriva comunismului, aţi fost aliat cu Goma, aţi trimis scrisori la Europa Liberă. Reproşul ar fi: domnul Vianu îşi permite! – Eu recunosc că-mi este mai uşor decât altora. Dar, în acelaşi timp, este un îndemn către fiecare de a se respecta pe el însuşi. Dezvăluirile din dosarele Securităţii au dat naştere la un soi de megalomanie: fiecare se bate cu pumnul în piept, cum a rezistat el în vremea comunismului şi, în acelaşi timp, îi acuză pe ceilalţi. Eu am încercat un demers invers. Ştiu că mi se poate reproşa că am avut o sarcină mai uşoară decât alţii care au fost total murdăriţi, care n-au reacţionat. Poate fi corect acest reproş, dar asta nu înseamnă că nu este mai puţin valabil ce am publicat. Pe de altă parte, ceea ce am vrut să sugerez în această carte, pentru viitor, a fost că oamenii evoluează. – Poţi să fii ticălos şi să te speli de păcate? – Poţi să fii mai puţin bine şi să ajungi mai bine. Poţi să ai reacţii interioare care să te facă mai bun. Asta e valabil în toate regimurile şi în toate timpurile… Eu personal am evoluat către mai bine. – Când aţi vorbit despre petele din trecutul dvs., m-am întrebat: unde sunt petele dvs.? Are pete trecutul dvs.? – Are. – Care? Cererea de intrare în Partidul Comunist? Petele despre care vorbesc înseamnă, în primul rând, această tentativă de intrare în Partidul Comunist pe care am regretat-o imediat şi pe care am sabotat-o imediat. În sinea mea, în conştiinţa mea, consideram acest lucru un fapt oribil. Nu reproşez nimic celor care au fost membri ai Partidului Comunist. Ca şi mine, ei credeau că sistemul comunist este un fenomen etern şi încercau să supravieţuiască. Numai că acea cerere de intrare în Partidul Comunist o consideram ceva oribil. Aşa simţeam... Am regretat, am considerat-o o concesie prea mare pe care am făcut-o exteriorului. Dacă mai vorbim despre pete, ar mai fi acele mici servicii pe care le-am făcut Securităţii, din postura mea de medic psihiatru, nişte ordine de serviciu, dar care m-au frământat foarte mult. – N-aţi făcut rău oamenilor pe care
i-aţi consultat. – N-am făcut nici un rău. Dar am dat certificate pentru că-mi ordonase directorul să fac acel lucru. Le-am dat de frică. Am vrut, în Exerciţiu de sinceritate, să arăt care era mecanismul fricii, cel care ne-a dominat pe toţi. La un moment dat s-a produs în mine o ruptură, a fost o decizie de a inversa complet sensul acestui conformism în care intrasem şi a apărut toată povestea cu disidenţa mea, cu plecarea în străinătate, cu exilul. Altfel, întrebat de Ovidiu Şimonca: „Se putea, în acei ani, să rezişti tentaţiei Securităţii de a deveni informator, să refuzi racolarea”? Ion Vianu recunoaşte: „Se putea. Eu am rezistat, cu unele riscuri, dar nu atât de groaznice. Eu am sentimentul că acele persoane care au colaborat cu Securitatea au făcut-o nu doar din frică, ci şi dintr-o oarecare perversitate – este ceva provocator să spui lucruri urâte despre alţii. Racolarea a mai fost posibilă şi pentru că puteai să obţii unele mici avantaje. În fine, colaborai ca rezultat al unui amoralism, absenţa oricărei judecăţi etice. Sigur că se putea rezista la încercările Securităţii de a te face să devii informator. Ei erau puţin şocaţi, nu prea erau obişnuiţi cu refuzurile, dar dacă te împotriveai, nu te distrugeau, nu prea îşi permiteau. În afară de asta, viaţa presupune şi unele riscuri, nu poţi să accepţi tot ce-ţi livrează regimul, trebuie să ai puterea să te mai şi împotriveşti. Or chiar era posibil să rezişti Securităţii”. Concluzia? Tristă, o demisie. Întreabă Ovidiu Şimonca: „Am avut, în 2006, condamnarea comunismului. Tot din 2006 au început să fie cercetate mai multe dosare. În ce moment suntem? E mai desluşită lumea comunistă?” Răspunde Ion Vianu: «Este extrem de încâlcită. Faptul de a spune orice şi de a povesti orice poate să dea naştere la foarte multe calomnii. Unde creşte denunţul, creşte şi calomnia. Poţi să spui orice despre oricine. În acest punct ne aflăm. Cercetarea dosarelor n-a limpezit societatea românească. În al doilea rând, eu, cel care am scris Exerciţiu de sinceritate, mă întreb dacă Adam Michnik n-are dreptate şi nu va trebui să vină un moment zero, în care să închidem dosarele şi să privim mai departe. Trebuie să ştim cum a fost, dar poate că trebuie să punem punct defăimărilor, calomniilor. Trebuie să stabilim adevărul istoric, dar nu trebuie să continuăm „procesele“ intentate unor oameni». E deconspirarea colaboraţioniştilor cu PCR şi cu Securitatea un… denunţ calomnios sau un „proces” defăimător? Se pare că suntem la pământ cu nervii.
|
|
|
|
|
|
|
