|
| Atitudini |
Ion Zubaşcu - UN ORB FERICIT ÎN CAPELA SIXTINĂ
Intrarea în „MVSEI VATICANA” era în renovare. O intrare cu totul modestă în raport cu zidul de fortăreaţă inexpugnabilă care înconjoară statul Vatican, deasupra căruia celebrii pini ai Romei se decupează pe cer cu strania frumuseţe a coroanelor lor turtite, ca nişte pălării de ciuperci uriaşe. Odată trecut de ovalul intrării, deschis în zidurile ciclopice, o scară helicoidală de fier, ea însăşi o complicată operă de artă, cu trepte joase deschizându-se în evantai larg, te conduce în interiorul muzeului la o înălţime de unde poţi avea acces la Antichităţi, Pinacotecă şi la colecţiile gregoriene.
Intrat pe coridorul amplu al Antichităţilor, împreună cu fluxul vizitatorilor din cele patru colţuri ale lumii, totul te copleşeşte, sunt atât de multe statui în marmură şi piatră, zei şi împăraţi, diverse personaje şi actori ai istoriei, surprinşi în poziţii şi expresii atât de vii încât, după ce străbaţi câteva sute de metri prin pădurea aceasta fermecată de piatră, printr-o lume împietrită la jumătatea gestului în desfăşurare, ai senzaţia că dacă ascunsul vrăjitor ar roti deasupra lor bagheta sa magică, toate aceste personaje şi-ar continua gesturile întrerupte, ca şi cum între eternitatea lor şi clipa noastră nu s-ar fi scurs veacuri şi milenii.
Dar fluxul celor vii te ia ca un şuvoi puternic şi te smulge mai departe, printre pereţii acoperiţi cu hărţile marinarilor Imperiului Roman, hărţi de mari dimensiuni care, pe măsură ce şi-au pierdut utilitatea lor geografică, au dobândit progresiv frumuseţe şi semnificaţie artistică. Pereţii cu tapiserii medievale uriaşe se derulează pe lângă pasul grăbit, în aceeaşi viteză, ar trebui să stai ore întregi în faţa unui perete, admirând câte o tapiserie, cu toată atenţia care i se cuvine, în toată splendoarea ei meticulos ţesută, dar săgeţile indicatoare te grăbesc în acelaşi sens, prin labirintul de săli şi săliţe ale Muzeului de Artă Modernă, cu lucrări tratând teme creştine, în tehnici şi forme extrem de îndrăzneţe şi emancipate de dogme, pentru conservatorismul cu care ne-a obişnuit Biserica, în toată istoria ei de până acum.
Am intrat în Capela Sixtină în ajunul ultimului Crăciun dinaintea Marelui Jubileu al Anului 2000. După goana prin sălile împovărate de atâta artă, câtă a putut crea imaginaţia dezlănţuită a două mii de ani de istorie, intrarea în Capela Sixtină se face brusc şi te ia oarecum pe nepregătite. Te trezeşti dintr-odată în faţa unei săli rectangulare, de mari dimensiuni, cu o boltă înaltă şi pereţii pictaţi cu fresce. Şi când te întorci spre uşa prin care ai intrat, un perete întreg te surprinde cu celebra Judecată de Apoi, pictată de Michelangelo. Dar înaintea picturilor de pe pereţi, te şochează mulţimea de fiinţe vii din sală: om lângă om, ca într-o gară foarte aglomerată, într-o forfoteală agitată, aproape disperată şi totuşi liniştită, unde se aude doar foiala gesturilor şi a respiraţiilor. Fiecare dintre cei prezenţi ştie că trăieşte un moment privilegiat al destinului său şi ar vrea să-l valorifice la cea mai înaltă intensitate. E o lume atât de diversă, ca la învierea morţilor, din toate rasele şi culturile Pământului, mulţi asiatici şi negri, toţi sunt cu privirile în sus, spre bolta şi pereţii înalţi, întorşi spre cele patru puncte cardinale, în funcţie de detaliul nepreţuit pe care l-au descoperit. Fotografiatul şi filmatul sunt interzise şi tocmai de aceea fiecare e preocupat să înşele fie şi o clipă vigilenţa supraveghetorilor, fixând trecătoarea clipă pe o frântură de peliculă: filmează sau fotografiază cu aparatele lăsate jos, în dreptul mijlocului, fac piraterie disperată, ar vrea să-şi alăture chipul în acelaşi cadru cu un detaliu din celebrele fresce. Se rotesc, îşi răstoarnă capetele pe spate pentru a vedea mai bine bolta cu profeţi şi sibile pictate de Michelangelo. Tot ce-ai văzut o viaţă întreagă în detaliu prin diverse albume şi manuale de artă e acum, aici, întreg, în faţa ochilor tăi. Şi, desigur, ca întotdeauna, în Capela Sixtină realitatea întrece tot ce ţi-ai imaginat până acum.
Mulţimea din sală freamătă, unii au căşti la urechi, \mprumutate la intrare, şi ascultă extatic explicaţiile ghidului de pe bandă, povestea fiecărei fresce, braţele se ridică indicând cu arătătoarele detalii de pe pereţi, în toate direcţiile, se vorbesc toate limbile posibile, un adevărat Turn Babel la Judecata de Apoi a lui Michelangelo! Pe lângă vigoarea personajelor pictate în cele mai expresive poziţii de marele artist renascentist, surprinse într-un gest semnificativ, de-o intensitate maximă, lumea pestriţă de sub uriaşa boltă şi dintre pereţii cu fresce pare o adunătură abstractă, o furnicăreală ireală, fără sens.
Pe sub pereţii pictaţi, sunt bănci joase de lemn, pe care se pot aşeza cei osteniţi de atâta frumuseţe. Să priveşti Creatorul cu degetul întins, despărţindu-se cu grijă paternă de primul Om pe care l-a creat, ispitirea şarpelui din Grădina Raiului, alungarea primilor oameni din Eden, marele perete al Judecăţii de Apoi, cu Isus în centru şi morţii sculându-se din morminte la sunetul trâmbiţelor apocaliptice – merită să trăieşti o jumătate de viaţă doar să petreci o jumătate de oră aici, împreună cu câteva sute de fii ai aceluiaşi Pământ, cuprinşi de aceeaşi transă ca şi tine!
Puţin mai încolo, pe banca de lemn de sub perete era aşezat un orb tânăr, cu ochelari negri şi bastonul alb în mână, cine ştie din ce naţie şi colţ al Pământului. Un bătrân, poate tatăl său, îi traducea Judecata de Apoi celui ce n-a văzut niciodată lumea şi culorile ei. Ce alegorie pentru omul acestui început de mileniu! Dar cum să explici unui orb Capela Sixtină, fabuloasa Capelă Sixtină? În mod straniu, însă, am observat că în timp ce majoritatea celor din marea încăpere era agitată, căuta detaliul cel mai semnificativ, voind să smulgă clipei intense de trăire maximum ce se putea smulge, orbul care nu vedea nimic cu ochii era liniştit. Chipul lui era iradiat de o adâncă fericire lăuntrică. El vedea totul cu sufletul. Era singurul chip luminos din mulţimea agitată.
Era singurul care vedea cu adevărat şi se bucura fără nici o pretenţie, cu desăvârşire.
|
|
|
|
|
|
|
