|
| Inedite |
Nicolae Mareş - DOCUMENTE DIPLOMATICE DIN ARHIVA M.A.E. ROMÂN SEMNATE DE EUGEN IONESCU
După cum se ştie, înainte de a intra în rândul nemuritorilor, ca scriitor, Eugen Ionescu a fost diplomat. şi nu un diplomat de duzină, ci unul cu o vocaţie distinctă, singulară în spaţiul francofon, conştient de rolul pe care îl putea juca în propagarea culturii româneşti şi a românismului în Franţa. Subliniam că autorul Rinocerilor a tratat diplomaţia, aşa cum rezultă din dosarul personal aflat în Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (Inventar personal – E 84), nu ca pe o sinecură şi nici ca loc de refugiu pe timp de război. Meritul a aparţinut în primul rând decidenţilor, care – spre cinstea lor – au plecat de la ideea de a nu trimite în bătaia puştii elitele culturale, aşa cum se întâmplase în timpul marelui război pentru întregirea neamului. A fost promovată o politică înţeleaptă de a-i proteja pe tinerii talentaţi pentru viitorime, despre care nu s-a vorbit în suficientă măsură. În schimb, acest lucru e sincer mărturisit chiar de Eugen Ionescu, beneficiarul ei. Azi, cei care au făcut totul pentru a-i răpi cetăţenia, inclusiv dintre cei apropiaţi de marele scriitor, n-ar trebui să treacă prea uşor peste faptul că românii şi România l-au protejat şi susţinut.
M-am bazat, în primele mele investigaţii despre Ionescu în postura sa de diplomat, din revista Diplomat Club (1993), în exclusivitate pe cele aproape 20 de file ce s-au păstrat în arhiva M.A.E. Acestea erau simple informări cu privire la travaliul zilnic, raportat apoi lunar, despre activitatea desfăşurată, deci nu documentele propriu zise pe care le redactase el, cu antetul, ştampila şi semnătura misiunii, mărturii din care să rezulte, în mod indubitabil, implicarea activă ionesciană în îndeplinirea sarcinilor, cum vom proceda mai jos. Abia acum putem demonstra, având sub priviri documentele elaborate, cu semnătura lui, că în cei peste doi ani, perioadă în care Eugen Ionescu şi-a îndeplinit misiunea, a făcut-o cu responsabilitate, perseverenţă şi talent, într-un cuvânt cu un înalt profesionalism. Aceste documente, comparate cu cele din dosarul primar menţionat, (în premieră publicate în anexă) sunt elaborate după imperativele vremii şi nu pentru
a-şi justifica, credem, diurna, repartizate fiind de mai marii instituţiei spre „cazierul” personal, cum era denumit dosarul amintit.
Documentele de referinţă de mai jos, scrise şi iscălite de autor, prin care acesta pune în pagină modul în care lucra la proiectele aflate în atenţia oficiului, în calitatea sa de diplomat, ni se descoperă alte faţete ale autorului şi ale personalităţii sale. Astfel, din toate documentele iscălite, cum ar spune scriitorul, rezultă că, în funcţia diplomatică pe care o îndeplinea, românul Eugen Ionescu urmărea un scop precis: de a face cunoscută România în Franţa, de a-i atrage noi prietenii, de a dezvolta legăturile intelectuale franco-române, făcând abstracţie de caracterul regimurilor politice totalitare de la Bucureşti şi Vichy; în sufletul şi în mintea diplomatului, esenţialul îl reprezenta ţara şi interesele ei perene.
Am ajuns la noile documente, după o investigaţie mai recentă în dosarele din arhiva MAE, găsindu-le – nu la secţiunea de cultură – la care m-aş fi aşteptat să fie clasate, ci printre volumele de presă din anii 1943-1944. Nu se putea să lipsească şi funcţia deţinută de Ionescu: secretar de presă, la început, apoi secretar principal de presă şi cultural, în ierarhia strictă de atunci şi în cea de azi: - prim-secretar. Putem consemna astfel şi avansarea lui destul de grabnică în ierarhia diplomatică.
După aproape 70 de ani de la elaborarea textelor pe care le supunem pentru prima oară analizei publice putem descifra inclusiv modul în care a funcţionat serviciul diplomatic cultural şi de presă al României din Franţa, aflată sub ocupaţie nazistă, secţie condusă de un diplomat veritabil, cu ştate vechi în Ministerul Afacerilor Străine al României. Este vorba de publicistul Ion Dragu, care girase în diferite capitale postul de ataşat cultural sau de presă în perioada interbelică, fost militar pe fronturile de luptă din primul război mondial. (vezi: Campania anilor 1916-1918 – Pe urmele bolşevicilor. Notele, impresiile, indiscreţiile unui ofiţer român în Basarabia, Bucureşti, 1919).
Pentru a ilustra mai bine mediul francez în care îşi desfăşura Eugen Ionescu activitatea, menţionez că, în aceeaşi arhivă, se găseşte şi un alt document, cu prezentarea personalului din domeniul presei şi culturii, care funcţiona, sub directa coordonare a consilierului I. Dragu, la Vichy şi Paris, în anii de referinţă menţionaţi.
Astfel, activitatea culturală se afla concentrată, în principal, în serviciul de la Vichy, unde erau angajaţi doi secretari principali de presă, în persoana lui Pompiliu Paltanea şi Nicolae Tolu, iar ca secretari principali culturali, Eugen Cernătescu şi Eugen Ionescu, corespondent de presă fiind George Vorvoreanu. Serviciul mai beneficia şi de aportul curierului Toma Coman. La Paris, funcţionau: secretarul principal de presă Victor Jagolnitza, secretarul de presă, Traian Colţescu, ataşaţii culturali, Lucian Bădescu şi Tatiana Dumitriu, transferată de la Berna şi Vichy, trei corespondenţi de presă: Al. Mateescu Frâncu, Const. Dumitrescu, Ion Ureche şi lectorii de limbă română: Eugen Tănase la Montpellier, iar Octavian Nandriş şi N. A. Gheorghiu, la Paris, ultimul urmând să plece la Lyon. Aceştia erau colegii de diplomaţie culturală ai nemuritorului, unii, probabil, şi cu misiuni extradiplomatice. (AMAE, fond 71, Franţa, Presă, dosar 43, f. 24).
Am prezentat în întregime schema de personal din secţia respectivă pentru a dovedi că, în ciuda condiţiilor severe impuse de starea de război din ţară şi din lume, serviciul diplomatic nu era vitregit de personal, aşa cum avea să se afle decenii de-a rândul în perioada postbelică, iar Bucureştiul era bine informat în legătură cu situaţia internă din Franţa, cu toate aspectele curente privind desfăşurarea conflagraţiei mondiale, evidenţiate fiind prezenţele româneşti în mass-media franceze; remarcăm cum se acţiona pentru asigurarea unei mai bune cunoaşteri a României, cât şi pentru contracararea impactului materialelor duşmănoase sau lipsite de obiectivitate etc. Sarcinile diplomatice ale lui Eugen Ionescu se axau în principal pe popularizarea valorilor culturale şi spirituale româneşti într-o lume apropiată formaţiei şi pregătirii sale.
Care era instrumentarul de lucru, şi cum proceda diplomatul român începător, rezultă clar din rapoartele găsite până în prezent (în anexă) pe care vom căuta să le analizăm, în primul rând, ca documente diplomatice, cu sublinierea că sunt elocvente eforturile făcute de semnatarul lor în propagarea României în Franţa într-o muncă pe care o făcea cu devoţiune şi deplină angajare.
În accepţiunea mea, documentele prezentate mai jos şi cele care vor urma în numerele viitoare ne arată unele elemente legate de formarea dramaturgului de mai târziu, a primelor sale implicări într-o activitate publică în plan mai larg, din postura de funcţionar de stat, inedită în felul ei, pe tărâm social şi cultural, pentru un fost profesor de liceu, scriitor la începuturile carierei, şi din care rezultă fără nici cea mai mică îndoială, ataşamentul său faţă de cultura, ţara şi poporul român din care se trăgea, faţă de românitate în ansamblu.
Cunoscând şi alte documente de factură similară, elaborate de colegii săi, în perioade mai timpurii, cât şi în acei ani, în Franţa şi în alte capitale de pe continent şi din lume, pot spune cu tărie că Eugen Ionescu redactează informaţiile sale diplomatice potrivit modelului, normelor şi imperativelor cerute de centrala Ministerului Afacerilor Străine din partea angajaţilor instituţiei, deci şi din partea celor noi promovaţi, cert pe baza unui concurs sever, în care nu de puţine ori se implica chiar şeful externelor, şi aceasta cu toată rigurozitatea, încă de pe vremea lui Titulescu. Redactarea succintă a rapoartelor şi a notelor elaborate de Eugen Ionescu, toate însoţite de propuneri concrete, va fi respectată cu stricteţe şi de data aceasta de tânărul profesor şi scriitor intrat în corpul diplomatic al României. La fel a făcut-o înaintea lui un Lucian Blaga sau Aron Cotruş, ca să enumăr pe alţi doi dintre confraţii de seamă români, care au girat posturi diplomatice, manifestându-se cu brio în aşa zisa diplomaţie culturală din perioada interbelică. Voi încerca, dacă timpul îmi va permite, să îi compar acţiunile şi demersurile cu cele ale Elenei Văcărescu.
Astfel, în Raportul nr. 991, redactat la 17 aprilie 1943, la Toulouse, în completarea unui document adresat anterior centralei (doc. nr. 950 – lipsă din arhivă), Eugen Ionescu informa cu privire la stadiul în care se afla realizarea unui proiect privind tipărirea şi publicarea în Franţa a unui număr special consacrat României, sub auspiciile revistei Pyrénées. Din context rezultă că iniţiativa scoaterii numărului pomenit aparţinea redacţiei. Implicarea diplomatului român la realizarea proiectului s-a făcut prin deschiderea totală a acestuia, în care îl vedem angajat cu toată convingerea. Subliniem remarcabilele sugestiile pertinente pe care le înainta decidenţilor. În situaţia dată, Eugen Ionescu informa că a contactat din nou pe editorul revistei, Didier, cât şi pe directorul publicaţiei, pe dl. Ferran, profesor la Facultatea de litere din Toulouse, pe Alphonse Dupront, conferenţiar la Facultatea de litere din Montpellier, „bun cunoscător al României”, cât şi pe publicistul Darmangent pentru a stabili şi mai concret sumarul numărului consacrat României. Încă de la început, Eugen Ionescu se plânge că materialele solicitate din ţară (probabil de la Ministerul Propagandei), în vederea elaborării numărului, nu au sosit încă, pricinuindu-i greutăţi în finalizarea numărului şi în apariţia lui la termenul iniţial prevăzut (sfârşitul lunii mai). Am spune că de la Alecsandri începând, şi el diplomat la Paris ca şi fratele său, Costache, era o boală mai veche la români de a nu răspunde la cererile înaintate de misiune. Nu se putea ca aceasta să nu deranjeze pe proaspătul diplomat. Secretarul de presă şi cultural informează că în ciuda celor petrecute a reuşit totuşi să obţină acordul „părţii franceze” ca numărul consacrat României să apară înaintea celor pregătite pentru marcarea Spaniei sau Elveţiei. Mai remarcăm din documentul la care ne referim cum se prefigura conţinutul revistei, potrivit ultimei întâlniri a celor implicaţi direct în pregătirea numărului, şi mai ales a structurii lui. Eugen Ionescu subliniază că s-a convenit ca prin conţinutul articolelor şi studiilor, revista Pyrénées în numărul ei special să fie „închinată nu literaturii, ci omului şi ţării româneşti, literatura fiind subordonată cunoaşterii omului şi ţării, servind numai ca ilustrare a celor arătate despre ţară şi om”. Din contextul comunicării mai rezultă că pentru a spori substanţial credibilitatea demersului publicistic, articolele realizate de autorii români urmau „să fie dublate” de contribuţii semnate de colaboratori francezi.
Măiestria diplomatică şi profesionalismul lui Eugen Ionescu consta – în situaţia dată – de felul în care îi selecta şi discuta cu autorii francezi cei mai valoroşi, şi – remarcăm – sarcină deloc uşoară, să-i convingă şi pe români de a se implica în realizarea proiectului pe care îl susţinea. Rezultă că la înfăptuirea numărului respectiv un rol important îi revenea lui Dupront, urmând ca acesta să convină cu autorii francezi, apropiaţi ai lui Ionescu, cadrul în care aceştia aveau să elaboreze eseurile pentru a se încadra în concepţia şi abordarea necesare, convenindu-se, împreună, să se apeleze la: F.C. Martin, de Martonne, Louis Gillet, Paul Henry (predecesorul lui Dupront la conducerea Institutului francez din Bucureşti), profesor la Facultatea de litere din Clermont Ferand, în bune şi distinse relaţii de colaborare cu diplomatul român, care obţinuse deja de la el un articol despre Prezentarea istorică a României. Mai conta, eventual, pe participarea lui Paul Morand pentru prezentarea aspectelor exterioare şi pitoreşti cât şi a lui A. Guillermou.
Fără nici o teamă de a greşi, putem afirma că sumarul numărului se prezenta foarte bine articulat: secţiunea pământul şi peisajul – se cerea ilustrată cu texte din Eminescu, Alecsandri, Iosif, Ion Pillat, Sadoveanu şi Hogaş, exprimată fiind astfel „lirica” peisajului; secţiunea sau rubrica omul pe pământ – ţăranul (urma să fie ilustrată printr-un text din Creangă şi un basm popular); păstorul (un text folcloric însoţit de un studiu) satul (un studiu asupra satului de Lucian Blaga, urmat de altul semnat de F.C. Martin); structura limbii (un text aparţinând lui Sextil Puşcariu şi altele sub semnăturile lui Pius Servien şi Mario Roques – pentru latura estetică a limbii; credinţa – religia şi biserica (ilustrate de un studiu semnat de Gillet, iar Nichifor Crainic urma să prezinte „Ortodoxia”; pentru rubrica: folclorul şi concepţia asupra lumii – se aştepta la texte semnate de M. Eliade, Al. Dima şi O. Papadima; secţiunea: psihologia sau arta de a trăi la români se afla sub coordonarea lui Paul Morand, studiul său urmând să fie însoţit de un text din Caragiale. Elementele acestea reprezentau, am spune, numai cadrul general al numărului din Pyrénées, Eugen Ionescu aşteptându-se ca Alphonse Dupront să scrie un studiul intitulat Definiţia României, iar arta românească să fie prezentată de Tudor Vianu sau de George Oprescu.
În raportul menţionat, Eugen Ionescu revine la cererea sa mai veche de a primi studiile solicitate, care să poarte semnătura lui I. Petrovici, Al. Marcu, D. Caracostea, T. Vianu, Al. Bădăuţă despre prezentarea generală a literaturii şi gândirii româneşti, dar şi „studii asupra marilor scriitori români (Eminescu, Creangă, Caragiale), – care, prin ei înşişi, sunt fiecare o sinteză vie, unul (despre) «misticismul românesc», altul a «lucidităţii mediteraneene», iar altul a «viziunii româneşti şi ţărăneşti a lumii», etc”. Dorea mai departe Eugen Ionescu ca sintezele respective să prezinte „aspectele esenţiale şi diferite ale sufletului românesc exprimat, prin geniile lui, în cultură”.
Din materialele arhivate nu ştim încă dacă numărul a apărut şi nici despre forma pe care a căpătat-o în etapa finală, în ciuda faptului că timp de şapte decenii zeci de lectori români s-au perindat prin Franţa. S-ar fi putut scrie multe teze de licenţă, şi de ce nu, câteva doctorate pe această temă. O contribuţie de două parale a fost elaborată nu de mult de un lector trimis pe meleagurile franceze de Universitatea Ovidiu din Constanţa.
În concluzia raportului, Eugen Ionescu releva „necesitatea publicării unui număr cât mai mare de texte (căci un catalog de nume nu poate fi expresiv), care să vorbească prin ele însăle: de aceea, cerem ca traducerile ce ne vor fi trimese să fie abundente şi variate, din partea noastră, aici făcându-se eforturile necesare”. Nu o spune autorul raportului, nu ştiu dacă din modestie sau aşa i se pretindea prin fişa postului, că personal s-a implicat în traduceri din literatura română de la Arghezi la Pavel Dan. Eugen Ionescu nădăjduieşte că, „din numărul special consacrat României se va putea desprinde figura omului şi (a) ţării: a unei culturi ce se va naşte, şi mai ales perspectiva creaţiilor viitoare ce pot fi determinate de această istorie, de această ţară, de acest om”. Cu siguranţă nu era o declaraţie patriotardă! – cum cred unii. De aceea ne şi întrebăm, cum se poate afirma, cu bună credinţă, la 100 de ani de la naşterea sa, că realizatorul proiectelor şi semnatarul frazei de mai sus nu este român? Nu numai prin ceea ce a întreprins dar şi prin ceea ce scria, nu din postura de simplu simbriaş, ci cu toată convingerea şi din toată fiinţa lui, Eugen Ionescu dovedea a fi român şi numai român.
Un diplomat bun în domeniul aşa zisei diplomaţii culturale este numai cel care are acces, este agreat sau este credibil ca fiind unul de-ai lor, printre creatorii de seamă sau printre decidenţii de pe piaţa respectivă. Aici Eugen Ionescu se manifesta din plin. Stau mărturie relaţiile largi pe care le-a stabilit, cultivat şi pe care le-a promovat în postul de la Vichy. Această apropiere nu o face în interes propriu – ci în interesul mai larg al ţării. Contactul cu un individ, care este prieten al ţării tale şi al culturii pe care o reprezinţi devine un bun naţional, care trebuie cunoscut, însuşit şi cultivat de o comunitate mai largă, în întregul ei. De acest lucru a devenit conştient Eugen Ionescu în momentul în care a redactat pagina de pus la butonieră, ca un mărţişor cum ar fi spus Arghezi, despre „un alt prieten al României” – Paul Henry. (Raport 997 din 1 mai 1943, AMAE, doc. cit. ff. 91-92). Este vorba despre fostul director al Institutului Francez din Bucureşti, timp de 13 ani profesor de istorie la Facultatea de litere a Universităţii Clermont-Ferrand, care devine şi prietenul său. şi de ce? Pentru că „păstrează vie amintirea României, pe care o iubeşte, o cunoaşte, şi asupra căreia, dealtfel, a şi scris cărţile sale privitoare la Istoria Balkanilor, „Istoria Naţionalităţilor” etc. „Dl. Paul Henry, care spune despre România că este „a doua sa patrie” ne este un prieten preţios. Istoric cunoscut printre istoricii din Franţa, dl. Paul Henry ne poate aduce servicii importante. Este dispus să ajute acţiunea noastră de propagandă şi credem că manifestările d-sale nu vor avea numai o însemnătate limitată în cadrul Universităţii din Clermont-Ferrand, conferinţe, de pildă, – ci o putere de iradiere mai mare, prin lucrările sale de specialitate”. Concluzia diplomatului român, Eugen Ionescu, este că Paul Henry poate fi şi trebuie cultivat în interesul propagandei româneşti în Franţa şi a păstrării contactului cu mediile universitare. „Conversaţia pe care am avut-o cu d-sa m-a convins că este un prieten cu totul devotat, lămurit pe deplin şi ştiinţific asupra problemelor naţionale româneşti”. Eugen Ionescu precizează, în prezentarea succintă şi cordială pe care o redactează, ce ar trebui să facă România pentru profesor. Am spune, nimic deosebit: să îi trimită în mod regulat materiale din domeniul istoriei. Punct ochit – punct doborât.
Cu propaganda şovină maghiară s-au întâlnit în perioada interbelică, şi nu numai atunci, mai toţi diplomaţii români. Se va întâlni cu manifestarea respectivă şi Eugen Ionescu la Vichy, dovadă Raportul 999 din 1 mai 1943 privind articolul iscălit de Ladislas Gáldi asupra culturii române privită ca vasală a culturii slavo-bizantino-bulgare. După ce prezintă tezele „curiosului” studiu cât şi „uluitoarele” idei – nu ştiu de ce n-a apelat la sintagma „absurdele idei” –, printre care aceea că «singurele elemente de civilizaţie pe care Românii le pot asimila (cele slavo-bulgare), aceştia le-au primit graţie ungurilor, – adică după ce au izbutit, sub vasalitatea maghiară, să se organizeze statal». (În trecere, scrie E. Ionescu, se aminteşte, că românii au „emigrat” în Transilvania abia prin secolul 12 sau 13, continuând a păstra caractere atât de slave încât părea să fie nişte slavi «ce şi-ar fi schimbat limba», ajungând până acolo încât „savantul maghiar” să afirme că «structura statului românesc s-ar datora exclusiv unui amestec al influenţelor bulgaro-ungare»”.
După ce Eugen Ionescu menţionează unele din „sursele” pe care „învăţatul” ungur îşi bazează aberaţiile, relevând că sugestiile pamfletului caracterizează ideile bine cunoscute ale propagandei maghiare în Franţa, acelea că „Românii sunt anarhici”, că „nu pot întemeia o civilizaţie şi o cultură originale” că „sunt orientali, balcanici, refractari spiritului occidental şi latin (şi francez!)”, iar „ungurii sunt latini, în spirit, ca francezii; ei (împreună totuşi şi cu bulgarii?) sunt, în sud-est, singurii capabili să întemeieze o civilizaţie „occidentală” şi să asigure o ordine organizată, potolind chiar şi „anarhia orientală românească”. „Este inutil să subliniem, aici, – scrie Eugen Ionescu – absurditatea tezelor propagandei maghiare. Ar fi interesant însă s-o putem sublinia în altă parte. Din nefericire, cenzura publicaţiilor franceze nu îngăduie o polemică româno-maghiară, – însă nu poate împiedica apariţia revistei Nouvelle Revue de Hongrie la Budapesta şi difuzarea ei în Franţa, prin intermediul serviciului maghiar de presă”. Punerea la punct era pertinentă şi totuşi cam firavă.
Eugen Ionescu desprinde, în final, concluzia că se impune „necesitatea neîntârziată a apariţiei în limba franceză a unei reviste de cercetări româneşti care să informeze, ştiinţific şi permanent, intelectualitatea franceză nu numai asupra adevărurilor româneşti istorice şi naţionale dar şi asupra realităţilor noastre culturale şi spirituale şi a valorilor noastre de civilizaţie”. Pentru documentarea mai amănunţită a centralei MAE anexează articolul lui Ladislas Gáldi.
Vom reveni cu alte rapoarte semnate de diplomatul Eugen Ionescu şi concluziile care se desprind din lectura lor.
Dr. Nicolae MAREŞ
fost diplomat – ministru-consilier în Ministerul Afacerilor Externe
R A P O R T
complectând referatul No. 950 asupra numărului
în pregătire al revistei „Pyrénées” despre România
Pentru precizarea şi complectarea sumarului numărului din revista „Pyrénées” ce va fi consacrat României (conform raportului nostru numărul 950) am în cursul acestei săptămâni un nou contact cu conducătorii acestei reviste, dl. Didier, editorul, dl. Ferran, profesor la Facultatea de litere din Toulouse şi director al revistei, dl. Alphonse Dupront, conferenţiar la Facultatea de litere din Montpellier care, ca bun cunoscător al României acceptă bucuros să se ocupe de realizarea numărului, şi dl. Darmangeat, publicist, colaborator al revistei „Pyrénées”. Faptul că materialul cerut din ţară nu ne-a parvenit încă ne-a pricinuit unele dificultăţi, întrucât nu s’a putut discuta decât asupra celor câteva texte adunate aici, neputându-se nimic decide, în cunoştinţă de cauză, asupra textelor colaborărilor româneşti. Pe dealtă parte, numărul din revistă, ce urma să apară în cursul lunei Maiu nu va mai putea fi tipărit înainte de sfârşitul lunii Iunie, tot din cauza neparvenirii, în timp util a materialului promis din ţară.
Am obţinut însă, ca numărul ce va fi închinat României, să apară înaintea numerelor ce se pregătesc despre alte ţări (Spania, Elveţia).
Întrunindu-se, prin urmare, dnii Didier, prof. Ferran, prof. Dupront, dnii Darmangeat şi subsemnatul la sediul revistei „Pyrénées” s’au putut adăuga câteva sugestii noui pentru complectarea (sau modificarea) proectului provizoriu de număr, aşa cum a fost arătat în raportul nostru Nr. 950. Astfel, în afară de articolele şi studiile de prezentare generală a gândirii, poeziei, literaturii, criticii româneşti, (care şi ele vor fi altfel integrate) cerute de noi şi care ne vor parveni, în scurtă vreme, s’a prevăzut ca partea cea mai importantă a numărului revistei să fie închinată nu literaturii ci omului şi ţării româneşti, literatura fiind subordonată cunoaşterii omului şi ţării şi servind numai ca ilustrare a celor arătate despre ţară şi om.
Pe dealtă parte, pentruca numărul să prezinte un interes mai mare pentru cetitorii ambelor ţări s’a suggerat ca în prezentarea omului şi ţării româneşti, articolele colaboratorilor români să fie dublate de articole de colaboratori francezi.
Colaboratorii francezi (propunerea lor, şi luarea de contact cu ei,) au rămas, în parte, în grija dlui Dupront care se angajează să le precizeze intenţiile conducătoare ale numărului despre România, intenţii în cadrele cărora aceşti autori pot intra. Autorii francezi asupra cărora alegerea noastră s’a oprit, sunt: dnii de Martonne, Louis Gillet, F.O. Martin, istoricul Paul Henri (predecesorul d-lui Dupront la conducerea Institutului francez din Bucureşti) profesor la Facultatea de litere din Clermont-Ferrand şi cu care eu însu-mi am luat contact, deacum o lună cerând şi obţinând un articol despre „Présentation Historique de la Roumanie”, - Mario Roques, eventual Paul Morand, acesta din urmă pentru aspecele exterioare şi pitoreşti; Alain Guillermou.
Studiul de prezentare istorică a României cerut dlui profesor George Brătianu în raportul nostru numărul 950, va fi astfel urmat de articolul dlui Paul Henri, - înfăţişându-se, aşadar, punctul de vedere al unui istoric român cât şi punctul de vedere al unui istoric francez, iubitor al României.
Întreaga parte consacrată cuanoaşterii omului şi ţării ar avea următorul sumar:
PORTRAIT DE LA ROUMANIE
a) La terre: paysages (de Martonne) ilustrat de reproduceri din cărţile dlui. Al Bădăuţă şi urmat de texte literare cuprinzând „lirica” peisajului (Eminescu, Alexandri, Iosif, Ion Pillat, Sadoveanu, Hogaş)
b) L’homme sur la terre:
1) Le paysan (texte din Creangă; un basm popular)
2) Le berger (texte folklorice însoţind un studiu)
3) Le village (un studiu asupra satului de Lucian Blaga urmat de unul de F.O. Martin)
O altă subdiviziune a acestei părţi s’ar putea numi: „Conscience de la Roumanie” sau „Vision Roumaine du monde” şi ar cuprinde:
1) La structure de la langue, - studiu ce trebue cerut dlui Sextil Puşcariu şi dlui Pius Servien (pentru latura estetică a limbii), – urmat de un studiu de Mario Roques asupra aceluiaşi subiect.
2) La foi: „Réligion et église” (Gillet) L’Orthodoxie” (N. Crainic)
3) Folklore et conception du Monde: (M. Eliade, Al. Dima, O. Papadima)
4) Psychologie: l’art de vivre roumain (Paul Morand) articol ce ar putea fi însoţit de texte din Caragiale.
Dl Alphonse Dupront se angajează să scrie un studiu intitulat „Définition de la Roumanie”.
Un articol de dl. Tudor Vianu sau de dl. G. Oprescu ar prezenta arta românească.
Studiile cerute în raportul nostru No. 950, dlor I. Petrovici, Al. Marcu, D. Caracostea, T. Vianu, Al. Bădăuţă etc. ar apărea în parte consacrată prezentării globale a literaturii şi gândirii româneşti, iar studiile asupra marilor scriitori români (Eminescu, Creangă, Caragiale), – care, prin ei înşişi sunt fiecare o sinteză vie unul a „misticismului românesc”, altul a „lucidităţii mediteraneene”, iar altul a „viziunii româneşti şi ţărăneşti asupra lumii” ar prezenta aspectele esenţiale şi diferite, ale sufletului românesc exprimat, prin genii lui, în cultură.
O ultimă parte de cronici va cuprinde studiile cerute dlor Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Al Ciorănescu, R. Biemel etc, – privitoare la „tendinţele actuale ale gândirii” (Biemel), ale literaturii (Cioculescu), ale artei (T. Vianu), – precum şi unele mărturii franceze.
Problema relaţiilor culturale franceze şi române, a afinităţilor spirituale, va fi tratată aşa cum am arătat-o în raportul nostru anterior (950) în articolele cerute autorilor indicaţi în acelaş raport.
Ne permitem a stărui asupra necesităţii publicării unui cât mai mare număr de texte (căci un catalog de nume nu poate fi expresiv) care să vorbească prin ele însele: de aceea, cerem ca traducerile ce ne vor fi trimese să fie abundente şi variate, din partea noastră, aici, făcându-se eforturile necesare.
Credem că din numărul special consacrat României se va putea desprinde figura omului şi a ţării; a unei culturi ce se naşte, şi mai ales perspectiva creaţiilor viitoare ce pot fi determinate de această istorie, de această ţară, de acest om.
Secretar de Presă şi Cultural pentru regiunea Marseille-Toulouse
Eugen Ionescu
1 Mai 1943
No. 997
R A P O R T
despre
„un alt prieten al României.”
Dl. Paul Henry, profesor de istorie la Facultatea de litere a Universităţii din Clermont-Ferrand, fost Director al Institutului Francez din Bucureşti pănă în 1932 păstrează vie amintirea României unde a stat 13 ani, pe care o iubeşte, o cunoaşte, şi asupra căreia, dealtfel, a şi scris în cărţile sale privitoare la Istoria Balkanilor, „Istoria Naţionalităţilor” etc.
Dl Paul Henry care spune despre România că este „a doua sa patrie” ne este un prieten preţios. Istoric cunoscut printre istoricii din Franţa, dl. Paul Henry ne poate aduce servicii importante. Este dispus să ajute acţiunea noastră de propagandă şi credem, că manifestările d-sale nu vor avea numai o însemnătate limitată în cadrul Universităţii din Clermont-Ferrand, conferinţe, de pildă – ci o putere de iradiere mai mare, prin lucrările sale de specialitate.
Cunoaşterea profundă a limbii, istoriei şi ţării româneşti, dragostea vie care îl leagă de „a doua sa patrie”, fac din dl. Paul Henry un element ce trebue cultivat în interesul propagandei româneşti în Franţa şi a păstrării contactului cu mediile universitare. Conversaţia pe care am avut-o cu d-sa m’a convins că ne este un prieten cu totul devotat, lămurit pe deplin şi ştiinţific asupra problemelor naţionale româneşti.
Dl. Paul Henry ne roagă să-i facem să parvină, în mod regulat diferitele cărţi şi publicaţii istorice ce apar în România, precum Revista de istorie universală, şi Revue historique du Sud-Est européen, pe care nu le mai primeşte de multă vreme. I-am trimis ce aveam în colecţia documentară a serviciului, dar credem că ar fi indicat să i se trimeată, în mod regulat, publicaţiile menţionate şi altele, necesare pentru ca dl. Paul Henry să poată fi ţinut la curent cu cercetările istoricilor din ţară şi cu problemele româneşti.
Secretar de Presă şi Cultural
Eugen Ionescu
Vichy, 1 Mai 1943
No. 999
R A P O R T
despre
un articol maghiar asupra culturii române
privite ca vasală a culturii slavo-bizantino-bulgare
Numărul pe februarie din „Nouvelle Revue de Hongrie” publică un „studiu”, intitulat „les relations culturelles bulgaro-roumaines” iscălit Ladislas Gàldi.
Iată tezele ce se desprind din acest curios studiu: Românii au aparţinut totdeauna sferei culturale slavo-bizantine ai cărei reprezentanţi cei mai de seamă sunt Bulgarii; –
Ca atare, subordonaţi acestei culturi „bulgare”, Românii s’au arătat ostili expansiunii culturii de tip occidental, reprezentată de Ungaria (deşi Ungurii sunt prieteni ai Bulgarilor şi, cum se va arăta mai departe, Ungurii şi Bulgarii au patronat formarea structurii statale româneşti ale cărei caractere sunt în mare parte slavo-bizantino-bulgare, în parte maghiare.)
Astfel, aflăm că Românii nu sunt latini şi occidentalizaţi, (dar atunci cum ar mai purta semnele influenţei „maghiaro-occidentale”?) cum vor ei s’o arate, iar slavo-bizantinismul bulgar, spune Gàldi, departe de a fi constituit, cum afirmă un Sextil Puşcariu şi alţii, o piedecă seculară a dezvoltării unei culturi româneşti, ar fi împrumutat Românilor singurele elemente de civilizaţie pe care aceştia (în afară de cele împrumutate de la Unguri) le posedă.
Originalitatea spiritului românesc nu ar fi găsit ocazia să se manifeste decât în cadrul unor răscoale ţărăneşti împotriva înaltei culturi bizantino-slavo-bulgare sau în cadrul unor secte religioase ca „bogomilismul”, de origină obscur-orientală, tipică mentalităţii româneşti de rebeliune, mentalitate atât de înrădăcinată încât s’a manifestat, în acelaşi sens, în ultimul timp, prin mişcarea „Gărzii de Fier”.
Uluitoare de aemenea, este ideea că singurele elemente de civilizaţie pe care Românii le pot asimila (cele slavo-bulgare), aceştia le-au primit graţie Ungurilor, – adică după ce au izbutit, sub vasalitatea maghiară, să se orienteze statal. (În trecere, se aminteşte că Românii au „emigrat” în Transilvania abia în secolul 12 sau 13, continuând a păstra caractere atât de slave încât păreau a fi nişte slavi „ce şi-ar fi schimbat limba”, – iar în sprijinul acestei afirmaţii se citează „diferiţi savanţi germani”, printre cari dl. Gamillscheg).
Aşadar, structura Statului românesc s’ar datora excluziv unui amestec al influenţelor bulgaro-ungare (se citează alţi savanţi germani, printre cari dl. Stadtmüller...”éminent érudit allemand de l’histoire balkanique” care, recent a arătat că „les Roumains ont emprunté aux bulgares les titres et grades hiératique, la classification et le nom des boyards, l’organisation des fonctions principales, et ce fut dans cette couche primaire que s’incrustèrent les notions et les noms de dignités d’origine hongroise”.)
Întrucât influenţa bulgară şi spiritul slav au continuat să se manifeste, în România, dealungul întregei istorii româneşti pănă în prezent (prin Greci, mai tărziu, tot bizantinismul slav pătrundea), – ar reeşi că Ungaria, iar nu România „bulgară”, este moştenitoarea latinităţii, această latinitate scumpă francezilor („la culture latine de la Hongrie est un exemple de l’épanouissement du génie hongrois dans le cadre de l’idéologie et de l’humanisme d’inspiration romaine” – în scimb (sic!) ce „românul nu are nimic latin, în afară de limbă”.
Sugestiile (sic) ce trebuie să reiasă din acest pamflet sunt cele, bine cunoscute, ale propagandei maghiare în Franţa:
1. Românii sunt anarhici („bogomilismul” şi „Garda de Fier”) şi ca atare nu pot organiza un stat... decât sub ascultarea Ungariei, de pildă.
2. Ei nu pot întemeia o civilizaţie şi o cultură originale, – tot ce au, din acest punct de vedere, fiind împrumutat dela Bulgarii şi Slavii balcanici, singurii cu cari au afinităţi, căci
3. Românii sunt orientali, balcanici, refractari spiritului occidental şi latin (şi francez!).
În schimb:
Ungurii sunt latini, în spirit, ca Francezii; ei (împreună totuşi şi cu Bulgarii?) sunt, în sud-est, singurii capabili să întemeeze o civilizaţie „occidentală” şi să asigure o ordine organizată, potolind chiar şi „anarhia orientală românească”.
Este inutil să subliniem aici, absurditatea tezelor propagandei maghiare. Ar fi interesant însă s’o putem sublinia în altă parte. Din nefericire, cenzura publicaţiilor franceze nu îngădue o polemică româno-maghiară, – însă nu poate împiedeca apariţia revistei „Nouvelle Revue de Hongrie” la Budapesta şi difuzarea ei în Franţa, prin intermediul Serviciului maghiar de Presă.
Putem însă sublinia, şi cu această ocazie, necesitatea neîntărziată a apariţiei în limba franceză a unei reviste de cercetări româneşti care să informeze, ştiinţific şi permanent, intelectualitatea franceză nu numai asupra adevărurilor româneşti istorice şi naţionale dar şi asupra realităţilor noastre culturale şi spirituale şi a valorilor noastre de civilizaţie.
Anexăm articolul lui Ladislas Gàldi.
Secretar de Presă şi Cultural
Eugen Ionescu
Nota redacţiei: în copierea rapoartelor lui Eugen Ionescu am păstrat ortografia autorului, inclusiv greşelile de dactilografiere.
|
|
|
|
|
|
|
