| Ancheta VR |
Marian Drăghici - SCRIITORUL ŞI STRĂINĂTATEA. MĂRTURII DUPĂ DOUĂ DECENII DE LIBERĂ CIRCULAŢIE
Viaţă şi sânge gratis. La bună lectură!
Înainte de 89, turismul cultural se făcea cu voie „de sus”, organizat, disciplinat, prin instituţii specifice şi adrese-ţintă precise, controlate. Viza de ieşire din ţara dictaturii „lor” o dădeau, ca răspuns unei cereri adresate „de jos”, aşa-zisele „organe”: partidul, securitatea. Uneori, însuşi moţul „organelor”, geniul acestora: Ceauşescu, lui-même. Cetăţeanul-scriitor plimbăreţ prin străini, mai ales dincolo de zid, scăpat în aer liber, era dublu suspectat, la ambele „capete”: de colaboraţionism josnic şi/sau cosmopolitism, trădare, fraternizare cu duşmanul. Război rece, deh! Cei mai mulţi dintre fericiţii vizitatori ai capitalismului putrid, reveneau la baştină, convinşi pe viaţă că Vestul o dospeşte, dintre lumile posibile, pe cea mai bună; mocneau, coceau în ei o viaţă acest gând, această convingere, şi în cele din urmă expiau aşa, slujind dictatura (o slujeau zelos, fie şi nederanjând-o cu nimic, decât în cel mai curajos caz, cu un estetism, civic, inoperant). Ce-i drept, câţiva, de ordinul zecilor, s-au radicalizat, alegând exilul pe viaţă, fie ca transfugi, fie au uitat să se mai întoarcă, predându-se de bună voie, în nimicnicia lor doctrinar-ideologică, acelui drog scump plătit al libertăţii de gândire şi mişcare. Au existat şi cazuri, celebru fiind Paul Goma, de expulzaţi. Expulzatul ceauşist cel mai titrat, e, de câteva săptămâni, prozatoarea germană născută prin Banat, nobelista Herta Müller. Cea care suspectează sinuciderea lui Rolf Bossert ca fiind „operată” profesionist de mâna lungă a ochilor albaştri. Le era frică de complicaţii internaţionale să te arunce pe fereastră aici, în ţarc; o făceau mai „curat” dincolo, mascaţi de zid. Suspect au murit, fix înaintea unor deplasări în Franţa şi Belgia, proclet avizate de aceleaşi „organe”, Marius Robescu şi respectiv Virgil Mazilescu. Tema e dură, vastă, complicată, s-au scris cărţi, se vor scrie. Ce se cade să precizez e că nu toţi călătorii, sau beneficiarii de joburi în afară, erau suspecţi de complicitate vinovată cu sistemul. Ana Blandiana, nu. Ileana Mălăncioiu, nu. Constanţa Buzea, nu. Un Marin Mincu, să mă ierte, zice-se că da. Ejusdem farinae. Tipul acesta, acestora, din urmă, farinos, chiar dacă socialmente estompat (sau nu), e prosper, perpetuu răzbătător, răzbunător, trage, vorba ceea, din toate poziţiile. O spun din pielea mea, lucid paranoidă, în altă parte.
Odată zidul făcut una cu pământul şi ţarcurile lagărului sparte, scriitorul nostru fu liber să circule, el şi opera lui, unde-o vedea cu ochii. Năuc, surprins, nepregătit. Prima imagine ce-mi vine în minte, binişor emblematică, de om al scrisului proaspăt scăpat din cazan şi dus să vadă bineînţeles Parisul, este a unei Madi Marin aterizând pe „Charles de Gaulle”, în ianuarie 90, cu nervii făcuţi franjuri, în tenişi chinezeşti şi geacă de fâş, natural euforizată, vreau să spun beată în sfârşit de licoarea cea mai scumpă spiritului poeziei sale: aerul libertăţii. Madi nu mai e să ne povestească, să ne descrie aventura ei în acel aer râvnit, defel paradisiac. A lăsat scris, a povestit. Nu mai e nici Bossert, nici Robescu, nici Mazilescu. Nici Monica Lovinescu, nici Virgil Ierunca. Nici Eliade, nici Cioran. E domnul Şora, care în 7 noiembrie a bifat 93 de ani: mulţi înainte! E, încă mai e, Doamna Cornea, care în splendid-dureroasa formulare a Blandianei, „ne-a ţinut loc la toţi”. E Grigurcu, acest mare poet „făcut” mereu critic. E Nora Iuga, e Dinu Abăluţă, e Vişniec, e Dinu Flămând, e Cărtărescu, e Adameşteanu, e Mircea Iorgulescu, e Pleşu, e Liiceanu, e Patapievici, e Mihăieş, e Ion Mircea, e Adrian Popescu, e Gabriel Chifu, e Vitalie Ciobanu, e Leo Butnaru, e Galaicu Păun. Mariana Codruţ. Mircea Bârsilă. Ion Mureşan. Nichita Danilov. Ioan Moldovan. Pantea. Ioan Es. Pop. Filip Florian. Komartin. Cosmin Perţa. Ianuş. Linda Maria Baros (dau câteva nume, lista e întredeschisă, vedeţi mai la vale).
Redacţia Vieţii Româneşti îşi oferă paginile unor mărturii sperăm relevante pentru condiţia europeană a scriitorului român în regim postcomunist. Filmul românesc al ultimului val a cucerit acel Vest la care tot creatorul neaoş visa ca emirul la Mecca până în urmă cu două decenii. Bravos!, cineaştilor. Dar în România s-a scris şi se scrie cea mai bună poezie din Europa, voci autorizate pretind asta. Nu întâmplător grosul înşiruirii de nume de mai sus e răsunător deliric – să mă scuze dl Simuţ. Ce fac ei, poeţii, prozatorii, eseiştii, cu opera lor, cu libertatea lor – şi, în oglindă, cum se valorizează de responsabilii culturii această avuţie naţională produsă din nimic, adică din viaţă şi sânge gratis, citiţi negru pe alb, prin bunăvoinţa unora dintre invitaţi, în acest număr şi în cele viitoare.
Marian DRăGHICI
|
|
|
|
|
|
