|
| Ancheta VR |
Ana Blandiana - STRĂINĂTATEA PARADISULUI ŞI LUMEA COMUNĂ
Cred că prima observaţie pe care ar trebui s-o fac este aceea că – deşi am călătorit infinit mai mult după ’89 decât înainte –, „străinătatea” pe care am descoperit-o atunci a ţinut de esenţa lumii şi de propria mea esenţă, în timp ce acum este vorba doar de circumstanţe, oricât de favorabile sau de importante. Caracterul existenţial al acelor călătorii era dat de faptul că tot ceea ce vedeam, vedeam nu numai pentru prima, ci şi, probabil, pentru ultima oară, nimic nu putea garanta că norocul de a primi viza de călătorie se va repeta. În felul acesta, cele văzute se înconjurau de o aură magică, aproape supranaturală, se întipăreau cu cele mai infinitezimale nuanţe şi detalii definitiv în minte şi mă marcau, cu pecetea irepetabilă a miracolului.
Îmi amintesc de exemplu călătoria pe care am făcut-o împreună cu dl. Ştefan Bănulescu în Finlanda. O ţin minte cu amănuntele tuturor emoţiilor, pentru că era prima. Fusesem invitaţi fiecare din noi la cunoscutul festival literar de la Lahti şi, luni de zile înainte de data plecării, tremurasem de emoţie neştiind dacă vom primi sau nu viza de ieşire din ţară. Nici o clipă nu ne gândisem la faptul că pe vremea aceea se schimbau la plecare doar 5 dolari de persoană. Cred că nici nu aveam o idee prea precisă despre ce înseamnă 5 dolari. Oricum, nu i-am primit, pentru că am aflat că a ieşit viza cu prea puţin înaintea plecării şi nu mai era timp pentru formalităţile complicate (cererea pentru schimbarea celor 5 dolari trebuia semnată de însuşi ministrul de finanţe). Am plecat, deci, fără absolut nici un ban în buzunar, nici măcar îngrijoraţi, pur şi simplu fericiţi că plecăm. Acum, când mă gândesc, mi se pare că eram nebuni. Întâmplarea a făcut ca peste trei ore, când am ajuns la Copenhaga, unde trebuia să schimbăm avionul spre Helsinki, să ne auzim numele în megafoanele enormului aeroport, chemaţi să ne prezentăm la biroul de informaţii. Am fost informaţi că, din păcate, compania cu care trebuia să ne continuăm drumul intrase în grevă, deci trebuia să decidem dacă ne întoarcem la Bucureşti cu avionul cu care venisem sau stăm să aşteptăm fără termen să ne ia o altă companie. Fără măcar să ne consultăm, am răspuns în cor că rămânem să aşteptăm. Ar fi fost culmea să ratăm, pentru numai câteva ore, o călătorie pe care o aşteptam de mai bine de jumătate de an. Am stat suspendaţi în universul străin mai bine de 10 ore, fără să mâncăm, fără să ştim cum se va termina aventura, care începea să devină ameninţătoare, luaţi în cele din urmă de un avion Air France, în care am făcut cunoştinţă cu un tânăr scriitor francez, Le Clézio, mergând la acelaşi festival literar. Am aterizat pe aeroportul din Helsinki, aflat la 30 de kilometri de oraş, în plină noapte, când, în mod evident, nu ne mai aştepta nimeni. Ne-am îndreptat, deci, împreună cu toţi pasagerii, spre autobuz şi abia când mi s-au întâlnit ochii cu ai domnului Bănulescu, am înţeles amândoi că noi nu avem cu ce plăti biletul autobuzului. N-o să uit cât trăiesc acea clipă, dilatată ca într-un film de groază, în care am urcat în autobuz trecând pe lângă vânzătorul de bilete, dl. Bănulescu m-a urmat, făcând cu încetinitorul gestul de a scoate portofelul, iar Le Clézio a cumpărat bilete pentru toţi trei. Dar dacă n-ar fi făcut-o? Când anul trecut l-am văzut primind Premiul Nobel mi-am amintit nu numai întâmplarea, ci şi nenumăratele coşmare în care retrăisem scena, fără ca el să plătească biletele. Povestesc întâmplarea nu numai pentru tinerii care nu au cum să aibă suficientă fantezie ca să şi-o imagineze singuri, ci şi pentru a explica de ce, cu un astfel de preţ, tot ce descopeream devenea existenţial. Îmi amintesc cum tot ce am văzut atunci în Finlanda mi-a rămas în minte scăldat într-o lumină magică, pe care – atunci când peste decenii aveam să revin la Lahti – nu aveam cum s-o mai descopăr, şi asta nu pentru că Finlanda se degradase între timp, ci pentru că Lahti nu mai era acum decât unul dintre festivalurile la care ajungeam fără probleme şi fără emoţii. Nu a fost singura dată când am descoperit că valoarea oricărui lucru este egală cu preţul pe care l-ai plătit pentru el.
Pe de altă parte, atunci, demult, eu eram cea care priveam lumea, nu ea mă privea pe mine. Dimpotrivă, aveam sentimentul că sunt transparentă, în aşa măsură puteam să trec fără să cunosc pe nimeni şi nimic printre oameni, peisaje, muzee, şantiere arheologice, descoperind istoria şi frumuseţea lumii, ca şi un sentiment de libertate – cu atât mai intens, cu cât era mai sever limitat în spaţiu şi timp – pe care nu aveam să-l mai retrăiesc niciodată cu aceeaşi intensitate în banalele condiţii ale libertăţii de acum.
De altfel, după ’89 numeroasele mele călătorii în străinătate au fost riguros planificate, mergeam să ţin conferinţe, să fac lecturi publice, să dau recitaluri, să particip la lansarea unor traduceri, având mereu reflectoarele puse în ochi, fiind mereu prea ocupată, prea grăbită, prea solicitată ca să-mi rămână libertatea şi plăcerea de a hoinări pe străzi şi prin muzee. În schimbul libertăţii de a fi văzută, pierdusem libertatea – infinit mai plină de substanţă şi de farmec – de a vedea. În aceşti ultimi 20 de ani am fost scriitor – nu e prima oară când o spun – mult mai mult în străinătate decât acasă. Şi asta nu numai pentru că, acasă, peste imaginea scriitorului care eram se aşezase, tulburând-o, imaginea persoanei publice, ci şi pentru că, o dată cu zecile de volume traduse, retrăiam emoţionată, într-o ţară sau alta, sentimentul de a fi descoperită cu o uimire care, în mod firesc, acasă se consumase de decenii. Iar curiozităţii şi atenţiei faţă de scrisul meu i se adăuga interesul faţă de realităţile din care el se născuse. Îmi amintesc numeroasele lecturi publice din Germania de pe la mijlocul anilor ’90, când sălile cu intrarea plătită se umpleau de ascultători: pasionaţi cititori de literatură germani, saşi care căutau să-şi astâmpere dorul în creştere după satele lor părăsite într-o Transilvanie tot mai aureolată de nostalgie şi membri ai exilului românesc. Discuţiile de după terminarea lecturii se prelungeau pe planuri diferite, de la cel literar şi estetic, la cel politic şi istoric, cele trei categorii de spectatori interpretând textele în chei diferite.
Încet-încet, însă, lucrurile s-au limpezit, iar recitalurile şi festivalurile de poezie au căpătat tot mai mult o aură de mister (mister nu în sensul ermetismului, ci al tainei religioase). După decenii de cult şi obsesie a consumului, în lumea occidentală se născuse oboseala de materialitate şi s-au înmulţit exponenţial festivalurile de poezie. Printre cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt recitalurile pe care le-am susţinut la Barcelona şi Valladolid, organizate în superbe săli rococo din secolul 18, în faţa unui public care se prezenta în ţinută de seară şi care, în schimbul biletului de intrare, deloc ieftin, primea o cărticică cu poemele traduse şi o lanternă subţire ca un pix cu care urmărea în întuneric versurile, încât poetul vedea de pe scenă sala ca un cer întunecat prin care se mişcau miraculos, ca nişte aştri minusculi, luminile propriilor lui poeme. Sau festivalul de la Vilenica, transformat în cel mai important eveniment al anului cultural al Sloveniei, cu zeci de poeţi veniţi de pe toate continentele, cu lecturi organizate în ruine antice, castele medievale, catedrale, poieni în păduri, şi cu premiantul purtat – spre ceremonia care urma să se desfăşoare sub pământ, într-o peşteră carstică luminată multicolor şi feeric – într-o caleaşcă trasă de cai lipiţani. Sau întâlnirea dintr-un liceu italian de lângă Modena, unde elevii m-au primit îmbrăcaţi în huse din hârtie lungi până în pământ şi pe care erau scrise pe faţă poemele mele în română şi pe spate versiunea lor în italiană. Sau întâlnirea cu studenţii de la Universitatea Complutense din Madrid, care şi-au întrerupt greva împotriva hotărârilor de la Bologna şi au ieşit din sacii de dormit înşiraţi pe coridoare pentru a veni să discute despre literatura fantastică şi cartea de nuvele care tocmai îmi apăruse...
De fapt, adevărata deosebire dintre atunci şi acum era sentimentul fructului oprit şi atins prin miracol sau prin absurd. Oricât de frumoase, amintirile dintr-o străinătate de azi sau de acum 4-5-10 ani aparţin unei lumi fireşti, pe care o ating fără alt efort decât al călătoriei şi fără altă emoţie decât cea a schimbului de idei. Nu mai trec dintr-o lume într-altă lume, ci mă mişc în aceeaşi lume devenită tot mai comună. Oricât de plăcute, aceste emoţii nu pot să atingă nici pe departe în intensitate sentimentul dramatic de recunoştinţă şi frustrare pe care l-am trăit în ’87 când, invitată de poetul şi prietenul Peter Jay să citesc la un recital de poezie organizat la Covent Garden, am aflat că în lipsa mea, pe scenă, s-a citit un protest adresat autorităţilor române şi a fost ascultată o înregistare cu vocea mea citindu-mi poemele. Ţin minte cum îmi imaginam scena aceea, la care nu avusesem voie să ajung, ca pe un incredibil paradis interzis, cu strălucirea căreia nu aveau cum să concureze nici una dintre scenele, oricât de înalte, de mai târziu. De altfel, chiar când se întâmpla să-o ating, străinătatea paradisului rămânea intactă, decupată masochist în timp de mine însămi, cea care nu mi-am pus niciodată problema smulgerii rădăcinilor de teamă că nu se vor prinde în grădina raiului.
|
|
|
|
|
|
|
