| Ancheta VR |
Vasile Dan - ÎNFULEC, ÎN FIECARE VARĂ, TOT CE APUC
Sînt tentat să-mi definesc mai întîi noţiunea de străinătate, presupunînd că eu însumi aş fi acel scriitor căruia vă adresaţi. În primul rînd cred că m-am născut în străinătate (în România anului 1948). Ţara în care am văzut lumina zilei nu mai era nici a mea, nici măcar a părinţilor mei. Era a unor stăpîni dinafara graniţelor ei istorice şi, fireşte, a cozilor lor de topor interne. Pînă în 1989 starea de străinătate în propria mea ţară era prima mea natură, nu a doua. Aşa că vă întreb, cum era să mai plec în altă străinătate, cînd, de fapt, o respiram acasă, clipă de clipă, prin toţi porii fiinţei mele? Am fost, totuşi, ca să nuanţez, de două ori, pînă în 1989 în străinătatea apropiată. Mai întîi, prin anii ’80, în U.R.S.S.: la Leningrad, la Moscova, la Riga, la Yurmala. Aici străinătatea avea oareşce luciu: Ermitage, Ecaterinski, Nevski Prospect, catedrala Sf. Isaac, Amiralitatea, Neva cu podurile ei de gheaţă, Riga gotică şi parcă pustie, Moscova cu cetatea Kremlinului ocupată, Muzeul Puşkin. A doua a fost în Ungaria frăţească, cam tot în aceeaşi perioadă, într-o delegaţie a tinerilor scriitori din România, împreună cu Mircea Cărtărescu, Val Condurache, T.D. Savu şi E. Joszef. Am cunoscut o Budapesta maiestuos melancolică şi crepusculară, un Balaton deşi însorit, trist.
Cum locuiesc la Arad, Ungaria va fi un spaţiu prietenos, tot mai minuţios explorat cultural încă din primele zile de după decembrie ’89: Gyula / Jula (principala reşedinţă a românilor din ţara vecină, aflat la nici 50 de km de Arad), Bekescsaba, Szeged, Pecs, Esztergom, fireşte, des, Budapesta.
În 1997 am aterizat în Beijing, oarecum surprinzător, alături de poetul Ion Mircea, de criticii Alex Ştefănescu şi Cornel Ungureanu, de prozatorul Eugen Uricaru, într-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor din România, la invitaţia celei similare din China, în speţă a celei din provincia Yunnan. Am încercat acolo o adecvare a Chinei mele livreşti – atîta cîtă e – la realitatea chineză însăşi a anului 1997. O primă constatare, o primă surpriză: nici măcar China Nouă (Populară), cu tot radicalismul ei ideologic, n-a reuşit să radieze o Chină veche, culturală, profundă. Spiritul ei originar, viu, fluent părea intact.
În ultimii ani, călătoresc avid spre a recupera măcar ceva, ceva după cei 41 de ani pierduţi în izolare, în recluziune comunistă. Înfulec, recunosc, uneori, pe nemestecate, în fiecare vară, tot ce apuc: o dată Parisul, Valea Loarei, sudul Franţei, Strasbourg-ul. Altă dată, scurte desanturi în Peninsula Iberică: Madrid, Salamanca, Toledo, Barcelona, Valencia, Lisabona, Fatima. Alteori Germania spiritului pur: Heidelbergul, Münchenul, Berlinul. În alt an ţările de Jos: Bruxelles, Brugges, Anvers, Amsterdam. Chiar şi nordul, cu minunea lui care e Copenhaga. Să nu uit Italia: Veneţia, Verona, Padova, fireşte Roma. Anul acesta (2009) însă am bătut mărunt Toscana (în primul rînd Florenţa, dar şi San Gimigniano, Pisa, Siena, Carrara), apoi Liguria cu al său paradisiac Cinque Terre (Golfo dei Poeti), unde au scris opere majore nu doar romanticii, în primul rînd Lord Byron – ci şi Eugenio Montale), Lombardia (m-a fascinat în primul rînd Bergamo cel vechi, cel de sus), dar şi Tirolul de Sud cu fascinanta lui Valle Gardina, cu munţii Dolomiţi, cu Seceda, Selva, Prodoi, Cortina, fireşte cu Bolzano.
Aşa am început, după cum se vede, să-mi diminuez sentimentul că nu mai sînt străin la mine acasă: pornind tocmai din exterior, din afara graniţelor, spre acasă.
|
|
|
|
|
|
