Încep printr-o mărturisire. Veţi înţelege curând de ce o fac. Multă vreme, până spre 30 de ani, nu am considerat prostituatele şi oamenii străzii fiinţe umane. Decăderea lor socială îmi părea implicit o cădere din rasa umană. Mea culpa. Habar nu am când a început să-mi pese şi cum a apărut sensibilitatea aceasta bolnăvicioasă pe care o port acum în mine. Întâmplările, întâlnirile felurite să mă fi ajutat să dobor zidul acela de gheaţă folosit drept scut, ca lumea să nu mă ajungă? Bănuiesc că, într-un fel, era normală o asemenea privire, întrucât am fost şi suntem educaţi cu scopul de a ne face un rost, de a munci şi a ne integra social, de a ne asuma o responsabilitate. Iar „femeile şi oamenii străzii” (o expresie potrivită?) sunt excluşii, inadaptaţii, cei care duc lumea noastră la pieire. Dar e o normalitate „defectă”, o înţelegere eronată a realităţii.
A fost nevoie să ascult conversaţia la telefon a unei tinere, despre care ştiam că e prostituată. Eram într-un parc, ea vorbea tare. Nu mai ştiu ce povestea, însă m-a frapat faptul că părea să fie o fiinţă umană ca şi mine, cu preocupări cotidiene şi probleme de familie, cu dorinţe neîmplinite şi vise proaspete. Atunci abia am realizat că trăia, în afara meseriei „ruşinoase”, ca oricare dintre noi, plătea şi ea facturi, îşi plimba şi ea câinele de câteva ori pe zi. Mai târziu, m-am împrietenit cu doi copii, un băiat şi o fată, care, deşi cerşesc, sunt veseli uneori, trişti alteori, neastâmpăraţi, asemenea tuturor copiilor. Exemplele mele nu sunt elocvente, dar ce vreau să spun e foarte simplu: suntem toţi oameni, de la primul până la ultimul, şi la toţi ar trebui să ne pese. Că cei care ne reprezintă, politicienii, au o responsabilitate crescută, e adevărat, dar nu sunt singurii vinovaţi de direcţia „confuză” a societăţii democratice actuale şi nici de sărăcia care afectează o parte tot mai mare a populaţiei. Nu există, în fond, decât un singur fel de inumanitate, indiferenţa.
Am citit demult şi am meditat îndelung la teoria culpei metafizice formulată de Karl Jaspers. O clipă nu am dat înapoi de la gândul că solidaritatea umană era vie în mine. Dar ce uşor e să simţi aşa, în general, o vină pentru crimele comise în orice timp şi loc şi totuşi să nu îţi îndrepţi compasiunea către cineva anume, care aşteaptă fapte, care tânjeşte după ele. Pe urmă am citit în cărţile lui Rousseau despre mila ca dispoziţie înnăscută şi cum ne repugnă să ne aflăm în faţa suferinţei aproapelui nostru pentru că ne gândim mereu la noi, dacă am fi în locul acelui nenorocit de soartă. Încearcă să aplici teoria la cazuri particulare, să îţi exersezi compasiunea până îţi trasezi limitele, să vrei să cunoşti până la capăt răul şi binele, nu devine oare totul mult mai complicat?
M-am lungit poate nepermis cu această confesiune pe care o voiam scurtă. Am fost provocată de L’homme compassionnel, un titlu sugestiv pentru volumul succint semnat de Myriam Revault d’Allonnes(1). Nu e o carte revoluţionară, deşi despre „revoluţii” vorbeşte. Autoarea aduce împreună teorii vechi, care au contribuit la revoluţia antropologică, pentru a susţine ideea că acestea sunt încă vii şi încă la baza societăţii democratice, iar exploatarea suferinţei maselor este ocupaţia preferată a politicienilor prezentului. Omul compasional este născut o dată cu Rousseau, dar, prin diverse mutaţii, a devenit astăzi centrul unei structuri complexe, care a îmbrăcat haina largă a unei politici axate pe milă. Problema este că se confundă compasiunea cu mila, în condiţiile în care diferenţierea între ele a devenit esenţială.
Avem aşadar trei concepte: milă, compasiune, solidaritate. Ne lovim des de ele, le auzim frecvent la televizor, mai ales în campaniile electorale. Ca să înţelegem totuşi cum pot fi aplicate cu folos într-o societate e important să le distingem. Căci mila nu e solidaritate, nici compasiunea nu e milă. Mila, acest sentiment pe care ni l-a revelat Rousseau, ne ajunge întotdeauna dublată de un sentiment de superioritate, ea se îndreaptă mereu spre cel aflat mai jos decât noi în suferinţă. Compasiunea, în schimb, nu suportă asimetria, ea reprezintă o sensibilitate la suferinţa altuia, un fel de co-suferinţă, într-un termen al Hannei Arendt, o situare aşadar la acelaşi nivel cu cel care suferă, ca şi când suferinţa ar fi contagioasă. Se adresează numai individului şi pretinde reciprocitate. Mila generalizează. Ne întristăm în faţa durerii celuilalt fără ca noi să fim atinşi de ea. Ba ne mai şi bucurăm că pe noi nu ne doare. Mila, conform autoarei, e un fel de „compasiune pervertită”, care se raportează la umanitate ca la o masă suferindă, dar la distanţă de aceasta.
Pe de altă parte, mila nu e nici solidaritate. Căci solidariatea funcţionează ca un pricipiu ce îndeamnă la acţiune. Datorită solidarităţii iau naştere organizaţii ce apără interesele celor defavorizaţi, discriminaţi etc. Mila nu trece la fapte, ea se uită la cel în durere fără a lăsa urme, fără efecte. Iată de ce e preferabilă! Da, pentru că oamenii puterii păstrează prin ea mereu distanţa, sunt din start superiori şi ştiu cum să manipuleze pe cei care din pricina sărăciei şi a neputinţei cad repede în vraja promisiunilor electorale. Ce e de făcut? Politica aceasta elitistă ar trebui înlocuită cu o politică de proximitate, unde problemele personale ale cetăţeanului să fie luate în calcul şi rezolvate. Politica centrată pe milă ar putea fi substituită printr-o politică compasională (nicăieri cacafonia nu cade mai bine decât în politică), care presupune a-i trata pe ceilalţi ca pe egalii tăi. Dar pentru asta, e nevoie ca omul să fie prezent în carne şi oase în faţa ta, iar tu, ca politician, să-l asculţi, să îţi pese, să aboleşti distanţa.
A-ţi păsa aşa, în general, de cetăţenii unei ţări, înseamnă, în realitate, a nu-ţi păsa de nimeni. A avea sentimentul milei, dacă pornim de la premisa că el e înnăscut, nu e totul, şi ştim asta tot de la Rousseau. Trebuie să ne permitem şi onoarea de a gândi asupra a ce putem face concret când ceva ori cineva ne-a afectat simţirea. Mila, compasiunea, solidaritatea fără fapte rămân doar nişte concepte. Repet, nu sărăcia, nu inadaptarea socială, nu decăderea din drepturile cetăţeneşti ne măsoară inumanitatea. Singură indiferenţa o face.
De ce politicienii de azi încearcă o „apropiere” de oameni şi de nevoile lor? Răspunsuri pot fi găsite. Nu ştiu cât de important este să stăruim în căutarea lor. Că a devenit o necesitate pentru cei care ne reprezintă să schimbe mila în compasiune e însă limpede pentru noi toţi. Îl las pe Soljeniţîn să o formuleze: „Secolul XX este cuprins de convulsii, este scârbit de o politică care s-a eliberat de orice moralitate. Statele şi oamenii de stat sunt lipsiţi de ceea ce se cere de la orice om de onoare. A venit ceasul cel de pe urmă pentru a căuta forme mai înalte ale statalităţii, fundamentate nu doar pe egoism, ci şi pe compasiune.” (2)
Note
- Éditions du Seuil, 2008
- Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, „Căderea Imperiului Comunist sau Cum să reîntemeiem Rusia”, traducere de Natalia Cantemir, Editura Rampa şi Ecranul, Bucureşti, 1991