cronica literară
Irina Petraş

Bucureştiul din cuvinte

Articol publicat în ediția 1 / 2017

Clujul din cuvinte se numea antologia alcătuită de mine cu texte despre Cluj ale unor scriitori de ieri şi de azi. Titlul se potriveşte şi pentru cea de-a treia carte despre Bucureştiul din cărţi a Andreei Răsuceanu – vezi precedentele Cele două Mântulese şi Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. Studii de geografie literară ori de geocritică, ele sugerează, cu plăcerea vizibilă în pagină de a fi descoperit o cheie miraculoasă de citit lumile aievea prin cele scrise, un adevăr vechi: nu există un loc adevărat, real, există doar nenumăratele locuri văzute, descrise, trăite, iubite, con-crescute de oameni. Privirea inocentă, fără referinţe livreşti, asupra lumii este tot mai imposibilă, locurile/ţinuturile cu pereche reală se comportă aidoma celor imaginate, intrând deopotrivă în instrumentarul interpretativ al cititorului. Ce rămâne în urma unei locuiri personalizate – din viaţă şi/sau din scris – e atmosfera înţeleasă ca rezultantă a unor impregnări senzitive. Cei care vin în urmă o adulmecă, o degustă, în cazurile alese o completează, căci ea nu-i altceva decât rezultatul succesiunii coadaptaţiunilor, cum ar spune Eminescu. Ţinutul astfel mitificat, prin locuire expresivă, fie păstrează urme vii, fie imită/reproduce schema livrescă a unui loc de-acum recognoscibil. Trăim/scriem nu în locuri, ci în răscruci intersectate. Cum spuneam altă dată, fiinţa culturală nu e inocentă, căci vederea ei mereu „mişcată” descoperă ploi bacoviene, ceţuri ca-n Turner, luminişuri grigoresciene. Memoria culturală e (mai) puternică; ea a împins în umbră memoria „naturală”. Andreea Răsuceanu îşi propunea de la început să descopere „ce anume a făcut ca anumite zone bucureştene să capete acea «aură» de mister care supravieţuieşte şi astăzi”. Geografia „vie” a oraşului este consemnată „nu doar în documente oficiale, prin mijloacele şi instrumentele ştiinţelor exacte, ci mai ales în ceea ce J.-J. Wunenburger numea «atlasul interior» al fiecăruia»”. Strada, oraşul sunt interpretate ca o partitură; când interpretarea e memorabilă, ea e recunoscută şi asumată şi de alţii. Concurenţa realului cu ficţiunea s-a extenuat, cei doi descoperindu-se fraţi supuşi interpretării, adică interogării şi reconstruirii prin cuvinte. Realul plus proiecţia sa livrescă provoacă „dublarea sensului” (Giampiero Comolli) şi conduc la încheierea că gândirea narantă e proprie şi celui care citeşte, nu numai celui care scrie.
Andreea Răsuceanu mărturiseşte într-un interviu: „M-am născut în Bucureşti, de fapt suntem la a treia generaţie de bucureşteni noi, cei din familia mea. Cred că lucrul acesta contează, în sensul că oraşul în care trăim ne impune, dincolo de voinţa noastră, o anumită matrice mentală, un ritm, un mod de a fi în lume chiar. E o legătură foarte subtilă, imperceptibilă uneori, între propriile noastre emoţii, stări interioare şi viaţa, palpitul oraşului, există chiar o anumită reciprocitate, pe care au observat-o filosofii sau teoreticienii spaţiului: «atmosfera» unui oraş influenţează trăirile locuitorilor lui, care, la rândul lor, imprimă asupra peisajului pe care-l traversează propriile lor emoţii. Pe mine m-a fascinat mereu acest raport, mult înainte să-l pun în orice fel de termeni tehnici. Pe de altă parte, Bucureştiul fiecăruia este unul mental, pur imaginar, e un «peisaj interior», ca să folosesc un termen din teoria literară. Pentru fiecare dintre noi, oraşul e altul, îl «trăim» diferit, ni-l asumăm altfel”.
Această diversitate de lectură/trăire a unui loc e probată o dată în plus de cartea cea nouă. Andreea Răsuceanu are un Bucureşti al ei – trăit senzorial, dar şi interpretat apoi printr-o vastă bibliografie teoretică a locuirii, cu inserţii filosofice, sociologice, antropologice. Prin lentilele acestui Bucureşti senzorial şi livresc, deopotrivă, citeşte Bucureştiul din cărţi: vezi capitolele Geografii organice şi „spaţii nostalgice“ – Bucureştiul lui Mircea Cărtărescu; Metamorfozele oraşului – peisaj emoţional în proza Gabrielei Adameşteanu; Din „gubernia Mătăsari“ pe Moşilor, colţ cu Carol I – locuri „îndrăgostite“ în proza lui Stelian Tănase; Un palimpsest bucureştean – Hotel Universal de Simona Sora; Bucureştiul în secolul al XIX-lea – în Bukarest-ul lui Filip Florian; À la recherche du temps futur – Bucureşti/bucureşteni în romanele Ioanei Pârvulescu.
Un Bucureşti la rândul lui citit în mai multe straturi de semnificaţii şi cu ţinte diverse. Portretele critice pe care le desenează locuitorilor şi locului – detaliate, cu valorări subtile şi surprinzătoare şi cu o foarte bună priză la text – sunt câteodată contrazise de autorii înşişi, pe care autoarea îi convoacă anume la simpozionul ei dens şi incitant. Aceştia, provocaţi la interviuri pe subiect, introduc nu o dată o a treia perspectivă, dacă ne gândim că aceea din carte a dobândit autonomie şi se distanţează chiar şi de creatorul ei. „Ce se întâmplă când «realitatea» oraşului se întâlneşte cu cea a textului? Când devine spaţiu ficţional, cât din «adevărul» oraşului mai supravieţuieşte? Şi, până la urmă, care dintre imagini este mai convingătoare şi rămâne mai puternic imprimată în memoria colectivă – cea «reală», sau cea poetică?” Întrebările acestea nu au un singur răspuns, iar Andreea Răsuceanu savurează cu plăcere molipsitoare şi contradicţiile/contrazicerile. Ele nu vor demonstra decât că locul e unul viu şi de nestăpânit, că textul îşi rezervă şi el aceleaşi însuşiri şi libertăţi şi că nu „adevărul” e ceea ce căutăm sau ceea ce putem găsi, ci multitudinea de universuri posibile/alternative. Nu întâmplător va vorbi la Cărtărescu de multivers, cu un termen din cosmologie: „Lumea din Solenoid se situează de la bun început în tiparul lumilor postmoderne, cvadridimensionale, care suportă diverse intruziuni inexplicabile, interferenţe bizare cu posibile lumi paralele, din infinitele virtualităţi ale existenţelor noastre”. Spaţiul funcţionează în temeiul unor legături intrinseci, care ne furnizează parametrii pentru activitatea noastră „semnificativă” în lume. Suntem născuţi într-un anume spaţiu şi timp şi creştem în interacţiune deopotrivă cu ceilalţi oameni şi cu locurile în care suntem plasaţi, dar şi cu biblioteca la care ne raportăm în expediţiile noastre cartografice: „Există între literatură şi oraş o serie de nebănuite, imperceptibile legături insuficient exploatate până acum, crede Andreea Răsuceanu. Dacă literatura dezvăluie o altă modalitate de raportare la spaţiul urban, reciproca e şi ea valabilă: oraşul îl învaţă pe cel care îl citeşte să înţeleagă altfel literatura”.
Pentru A.R., tânără cu acces la perioada comunistă doar prin intermediari bibliografici, Casa Scânteii din proza Gabrielei Adameşteanu e simbol al cenuşiului comunist, iar „imaginea emblematică a Clădirii… guvernează existenţele tuturor ca un mare castel kafkian” pe fundalul „peisajului urban deşertic, dezolant al periferiei aflate în eternă construcţie”. Gabriela Adameşteanu ripostează, relativizând lucid perspectiva: „Dacă Clădirea mea este un simbol al fostului regim, oraşul cenuşiu de azi ce simbolizează? Viziunea mea despre Clădire este mai colorată decât a dvs., chiar dacă în ea forfoteşte o umanitate controlată, din afară, dar şi dinăuntru: de sistemul atotputernic, dar şi de privirea meschină a Celuilalt […] Casa Scânteii nu o vedeam pe atunci ca un simbol, ea părea să aibă o realitate, o materialitate inexpugnabilă. Când am revăzut acum vreun an, în interior, Corpul Central, deteriorat, îmbătrânit, mi-a părut mult mai simbolic decât atunci. Un simbol al trecerii timpului şi măririlor, al deşertăciunii. Ar fi interesant, pentru mine, să ştiu cum e văzută Clădirea de către cei ce o populează acum”.
La Cărtărescu, Bucureştiul „instituie o geografie senzorială, al cărei fundament îl reprezintă primele tatonări perceptive ale lumii înconjurătoare întreprinse de micul Mircea, cele care dau contur lumii magice, exemplarizate, a copilăriei, obiectul tuturor căutărilor ulterioare ale adultului. Oraşul ca un corp, cu organe, artere e o imagine care revine, pare că întreaga naraţiune se articulează pe această geografie organică”. Fără a contrazice geografia senzorială, Mircea Cărtărescu accentuează nu imaginea unui oraş corporal(izat), de o concreteţe aproape pipăibilă, ci a unui oraş devenit metaforă mentală obsesivă, definitorie şi larg asumabilă prin lectură: „Oraşul pe care eu îl numesc «Bucureşti» în cărţile mele n-are nimic de-a face cu realitatea. Este psihic, e sculptat în substanţa neuronilor mei. Cei care-mi citesc cărţile primesc tot felul de «corelative obiective» ale oraşului «real»: nume de străzi, de pieţe, de instituţii şi de clădiri, dar ele nu sunt puse acolo ca să fie recunoscute, ci ca să funcţioneze ca nişte madlene: ele declanşează memoria involuntară, îi fac să vadă prin ochii mei un oraş pe care au uitat că l-au adăpostit şi ei cândva în coaja de ou a craniului lor. Bucureştiul meu sunt deci eu însumi în mult mai mare măsură decât era Mme Bovary Flaubert”.
Bine ales motoul din Oraşele invizibile, cartea lui Italo Calvino: „Oraşele, ca şi visele, sunt construite din dorinţe şi din temeri, chiar dacă firul discursului lor este secret, regulile lor, absurde, perspectivele, înşelătoare, iar fiecare lucru ascunde un altul”. Oraşele din cărţi sunt geoficţiuni de un fel aparte. Mariano Martín Rodríguez (vorbind despre Cuadratura cercului, cartea lui Gheorghe Săsărman) le defineşte ca descrieri ale unui spaţiu imaginar coerent şi ale efectului acestuia asupra personajelor care îl construiesc şi îl populează. A.R. confruntă „geografia ficţională cu cea concretă”, din convingerea că „fiecare element de pe harta oraşului are un rol în economia spaţiului şi o valoare simbolică”. Ea citeşte oraşele aşa cum se citesc visele (vezi motoul din Calvino!): cu o doză imensă de imaginaţie, cu suporturi livreşti nenumărate şi minuţios disecate, cu libertatea pe care ţi-o oferă chiar imposibilitatea de a găsi genul proxim printre infinitele diferenţe specifice.
În relaţia sa cu timpul şi cu spaţiul, omul e, nesmintit, de partea spaţiului, fiindcă deplasarea îi dă iluzia vieţii fără de moarte. În spaţiu te poţi simţi liber şi stăpân pe sensuri şi direcţii, de aceea e resimţit ca prieten, ca ocrotitor, în vreme ce timpul e cel care consumă ameninţător din durata limitată a vieţii omeneşti. În consecinţă, spaţiul e mai degrabă descris, iar timpul, interpretat, pentru a i se da o „realitate” pe care nu o are în mod evident şi securizant. „Timpul pasă, locul stă”, observa Heliade Rădulescu. Excelenta carte despre locuri scrise a Andreei Răsuceanu face pasul de la descriere la interpretare, demonstrând extrem de convingător şi expresiv că nici locul nu „stă”. Sau, după Calvino, citat de Andreea Răsuceanu, că oraşul se ridică pe o sumă de „legături între măsurile spaţiului şi întâmplările trecutului“.

Andreea Răsuceanu, Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului,
Editura Humanitas, 2016, 348 pagini