poemul invitat
GELLU DORIAN

Casa

Articol publicat în ediția 1 / 2017

Plutesc pe o cîmpie de maci, cerul e dedesubt
ca un cearşaf plin de cute din care fug femeile
în lume, nimeni nu-i culege,
nimeni nu le culege, mii de petale închid ochii
cu nişte pleoape grele ca lacătele peste uşa pe care
o trînteşte vîntul în urma ta, zbor pe întuneric
printr-un cer prin care nici o cale nu se iveşte, doar
capătul ei se vede clar şi nu e nimeni pe ea, ci
numai urme care abia atunci se fac, paşii unui
adînc somn treaz ca un prunc în braţele mamei
care fac alte treburi decît cele menite – întîi
se vede cum cade acoperişul sub care ai crescut,
apoi tavanul prin care ai privit în cer şi în iad
în acelaşi timp, apoi ferestrele şi uşile, rămînînd
în picioare doar pereţii ca nişte amintiri
greu de uitat – în jurul lor se naşte altă casă
care te sperie şi te aruncă la marginea lumii,
doar cerul de sub fruntea ta caută o stea
în care să te cuibăreşti un timp ca un vierme
în mărul aruncat într-un fund de sac
ca într-o gaură neagră o întreagă constelaţie –
şi abia de aici încolo cîmpia devine o pajişte
stearpă în timp de secetă, numai ogari hămesiţi
şi vînători care privesc prin ţevile puştilor
ca prin nişte orbite goale ale unui craniu de dinozaur
prin care au trecut milioane şi milioane de ani
ca printr-o secundă toţi ochii oamenilor
de la Adam pînă la tine – şi deodată
deasupra tuturor cearşaful întins peste somnul
din care fug femeile în lume, culese de braţe
cu spini ca pe fruntea lui Iisus
mîngîierile pline de sînge ale Tatălui, în timp
ce zidarii fac semne din care te zidesc
pînă la glezne pînă la genunchi pînă la şolduri
pînă la omoplaţi pînă la bărbie pînă la ochi
pînă ce zidul devine trupul tău rămas slobod
într-o casă în care nu va locui nimeni – cu
mistria celui din care umbra curge ca un var alb
din care se vor naşte ferestrele negre
prin care vei zbura din privirile celor care
n-au văzut niciodată cerul atît de aproape,
pămîntul atît de departe ca un semn
rămas pe trupul plin de răni pe care nu ţi le
poţi vindeca, nici cu sufletul, nici cu lacrimile
unui copil rămas singur, ca după o schismă
fragmentele unui rest de lume bolnavă
din care nu se va naşte nimic – pînă
ce calea se opreşte în uşa de sub acoperişul
înalt ca un catarg ivit după un val imens,
sprijinind un cer gata să se surpe, şi cine
să mai facă alt cer, cine să se acopere cu el
aşa cum am făcut sub acoperişul casei
în care toţi au crescut şi n-au acceptat
nici fuga, nici surghiunul, exilul
de care acum se bucură cei care au uitat cum
arată o casă doldora de dureri şi bucurii,
plină de viaţă şi sînge, de mîngîieri şi bruscări,
de speranţă şi acasă – de fapt o casă
simplă şi curată ca un cearşaf apretat
în care se va odihni femeia de care nu vei
mai avea parte – lumea aceea măruntă
ca pucioasa unui cap de chibrit care
ia foc la orice atingere cu glaspapirul
unei lumi găunoase, ca o rocă spongioasă
prin găurile căreia îşi fac pînze paingi
ca în ungherele unei case nelocuite – şi
deodată varul ca o coală de hîrtie pe care
vor scrie ochii care descriu ceea ce n-au văzut,
o ficţiune ca tot ce nu există şi trăieşte
în tine ca şi cum ar fi fost să fie, balansoar
prin care bărbi de popi trag la rindea
sufletul ca pe o scîndură în care vor
aşeza trupul ca pe ceva inutil din care au
luat totul – poţi privi de pe acoperiş apoi
cum cad ploile şi-ţi udă genele cu picături
curse din barba lui Dumnezeu, cel care
a zidit totul şi totul va nărui, ca zilele care
nasc nopţi, ca nopţile care înghit zile,
o devorare continuă, fără sfîrşit – de acolo vezi
un imens cîmp de maci prin sîngele tău ofilit.