cronica literară
DANIEL CRISTEA-ENACHE

POEZIE FĂRĂ LIRISM

Articol publicat în ediția 1 / 2017

În prefaţa la antologia 111 cele mai frumoase poezii (2014), din care Mircea Braga, realizatorul celei de faţă, O sută şi una de poezii, a selectat fragmente consistente în capitolul de referinţe critice (unde apar câţiva dintre cei mai avizaţi şi subtili interpreţi ai poeziei lui Doinaş, de la Nicolae Balotă şi Gheorghe Grigurcu la Nicolae Manolescu, Roxana Sorescu şi Al. Cistelecan), constatând interesul declinant de astăzi pentru poetica şi lirica lui Ştefan Aug. Doinaş, am încheiat pe o notă optimistă în ceea ce priveşte posteritatea poetului: acesta a lucrat „nu în imediat, în ocazional, în circumstanţial, ci în durată lungă”. Dacă tânărul Eugen Ionescu scria, experimental, două cronici, una pozitivă, alta negativă, la una şi aceeaşi carte, pentru a demonstra capacitatea criticului de a formula judecăţi de valoare complet diferite, pentru care se poate găsi temei, nu e un risc să marchez diferenţa dintre o prefaţă însoţitoare şi o cronică propriu-zisă. Prima îl obligă moralmente pe critic să susţină într-un fel sau altul cartea pe care o prefaţează; a doua îl eliberează de orice circumstanţă, lăsându-l cu mâinile complet libere în faţa unor texte literare. Profit aşadar de ocazie pentru a-mi formula obiecţiile la o poezie neîndoios importantă şi reprezentativă în contextul literaturii noastre postbelice. Critica făcută creaţiei unui autor este modul nostru de a-l respecta.
De la Cartea mareelor, din 1964 (din care Mircea Braga a reţinut două poezii) la volumul de Psalmi din 1997, peste trei decenii de creaţie lirică şi de ritmicitate editorială au schimbat prea puţin o poezie maturată artistic de la bun început. Doinaş era deja un poet format la finele celui de-al doilea război mondial, ca şi Geo Dumitrescu de la „Albatros”-ul sincron Cercului Literar de la Sibiu. În timp ce al doilea demitiza şi demistifica poezia, prin texte ironice şi tranzitive, cel dintâi, dimpotrivă, o supra-înălţa pe deasupra apelor murdare ale contingentului. De tânăr (şi datorită influenţei lui Blaga), „cerchistul” alege cea mai înaltă definiţie a poeziei; iar dacă versurile nu se arată adecvate acesteia, poetul le va sculpta cu răbdare şi minuţie maniacală, cu un meşteşug deprins cu sârg. Îndărătul paginii îndelung migălite, înapoia fiecăreia dintre cele o sută şi una de poezii se află un atelier de lucru, planuri concepute pentru a fi urmate întocmai şi un fel de mică industrie de constituire a inefabilului liric.
În Umbra ta, una dintre cele mai frumoase poezii, putem vedea cât de dificil este pentru Doinaş să iasă din propriile pre-meditări şi pre-constituiri simbolice. Ceea ce putea fi un minunat poem de dragoste, cu o respiraţie mai naturală a textului, cu o suspendare a inteligenţei analogice, rămâne în conceptul şi în proiectul poetului atât de cerebral, incapabil să-şi lase textul liric liber de constrângeri inginereşti. Liricul, când nu este absent cu totul, se încarcă la Doinaş de versuri greoaie şi imagini artificioase, de simboluri şiroind în strofe şi de o continuă, obositoare dublare a ce se spune prin ceea ce ar trebui să se înţeleagă din ce se spune. Alegorismul devine a doua natură a poetului, astfel că şi erotica se cuvine să fie absconsă şi semnificantă: „Să-not în umbra ta, în apa care/ – preacredincioasă – scaldă trupul tău/ şi curge-n pulberi în amiază mare/ cum, la picioarele lui Dumnezeu,/ a curs, în rai, când pentru prima dată/ mai grea ca aerul, după sărut,/ te-ai ridicat din iarbă, arsă toată,/ şi heruvimilor li s-a părut/ că se mai naşte-o stea, în timp ce mie,/ orbit de-un soare ce-mi spunea că-s gol,/ strigându-te, umblam pe-o iarbă vie,/ mi se părea că las sub tălpi pârjol”.
Scena e construită într-un chenar mitologizant şi prin raportare la un transcendent de care nici cel mai banal gest nu poate face abstracţie. Mişcarea personajelor, felul în care ele traversează albul paginii se asociază întotdeauna, la Doinaş, cu un Altceva, un Altunde, un Altcândva, mitologicul şi miticul, simbolicul şi arhetipalul, hieraticul şi spiritualul sufocând literalmente versurile. Ca în tablourile lui Altdorfer, spiritualizarea materiei deplasează liniile şi modifică proporţiile. Aici, analogia cu raiul e foarte elaborată şi dificultuoasă, însă poetul – realizăm – nu va renunţa la ea, fiindcă în fapt tocmai acest arierplan, anume substratul textului, dă greutate poeziei lui erotice. Pentru a-l exprima, textul ia o configuraţie bizar-epică, în care secvenţe mai neaoşe („las sub tălpi pârjol”) distonează cu cele mai ceremonioase, în care Doinaş excelează („să-not în umbra ta, în apa care/ – preacredincioasă – scaldă trupul tău”, „şi heruvimilor li s-a părut/ că se mai naşte-o stea”). Urmează alte versuri încărcate, la propriu şi la figurat, adică în sintaxa lor aglomerată şi contorsionată, şi în simbolicul aproape congestionat şi bombastic: „şi tremuram, şi hohoteam, şi duhuri/ arzându-se de noi cădeau din zbor,/ şi se năşteau, mereu mai jos, văzduhuri;/ şi tot mai grei, prin limpezimea lor,/ noi coboram îmbrăţişaţi, şi apa/ divină îţi curgea necontenit/ pe şold, şi ţi se umezise pleoapa;/ şi apa-ntr-un târziu ne-a izbăvit/ pe amândoi de strălucirea noastră,/ şi s-a oprit alături, şi-adăsta/ fidelă, răcoroasă şi albastră./ Şi am ştiut atunci că-i umbra ta.”. Finalul e remarcabil, dar se vede imediat tăietura. Montajul transpare prin materia lirică, în loc ca aceasta să-şi găsească formele şi ritmurile proprii. Inclusiv rima, căutată cu tot dinadinsul şi respectată cu sfinţenie, artificializează discursul poetic. Dacă la Dimov rimele atestă o inventivitate ludică şi o luxurianţă imaginativă, la Doinaş ele nu arată decât dispoziţia poetului de a le sacrifica substanţa şi pulsaţia versului.
Un poem care a scăpat acestor operaţiuni de prelucrare este Anamneză, scos de Mircea Braga din volumul 3 al seriei de Opere (2000). El apare însă ca o excepţie, notabilă, de la regula organizării în detalii şi a sufocării cu simboluri şi aluzii culturale din poezia demonstrativă şi cvasi-pedagogică a lui Doinaş. Desigur, mai sunt câteva piese de rezistenţă (Mistreţul cu colţi de argint, Orologiul de gheaţă, Poemul ca somaţie a lecturii, Vânătoare cu şoim), însă toate acestea reprezintă un Doinaş at his best, iar nu unul care se poate modula şi redimensiona. Atâta autocontrol şi o asemenea luciditate în scris retează, practic, mai toate posibilităţile poeziei de a ne surprinde şi impresiona. Iată un poem extraordinar, dar care, hélas!, pare scris de Arghezi, nu de Doinaş: „dacă n-ai fi tu ca un tipar/ de poveşti mai pur decât povestea/ cum s-ar umple zi de zi cu har/ vocea mea şi rândurile-acestea?// uite – frunza încă n-a căzut/ de pe creanga plopului subţire/ însă-ntregul iezer a scăzut/ în nămol cu-o rană de iubire// amintire-i totul – tremurând/ vine timpul din pretimp: un câine/ care sfâşie cu bot flămând/ carnea întâmplărilor de mâine”.
Fără lirism şi fără intensitate, metronomică în ritm şi geometrică în schiţele imaginative, hiper-controlată şi absorbită cu totul în intenţionalitatea artistică, creaţia poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş ne poate învăţa – indirect – ce este marea poezie, de care totuşi nu aparţine.

Ştefan Aug. Doinaş, O sută şi una de poezii, antologie, studiu introductiv şi selecţie de referinţe critice de Mircea Braga, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2016, 216 pag.