poeți în timpul intermediar
SEBASTIAN REICHMANN

Despre „sfârșitul poeziei” și al „avangardei” (câteva repere) (II)

Articol publicat în ediția 2 / 2017

Justificare spirituală  și „angajament” poetic

„ce ai făcut în noaptea sfântului bartolomeu
de ce nu erai născut în noaptea sfântului bartolomeu
gândurile tale împotriva nopţii sfântului bartolomeu
nu ajung
cât a ținut noaptea sfântului bartolomeu
cât va mai ţine ea”

Nicolae Prelipceanu –
Ce ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu

Într-un articol precedent (Despre „sfârşitul poeziei”, al „avangardei”, etc. – câteva repere), apărut în numărul 11-12/2016, am încercat să precizez sensul refuzului afirmat de poeta austriacă Ingeborg Bachmann atât faţă de poziţia adepţilor estetismului „pur”, ai aşa numitei „arte pentru artă”, cât şi faţă de poezia sau literatura „angajată”, în accepţiunea sartriană a termenului, în contextul specific Germaniei postbelice.

Dar în acelaşi timp în care scria că agitarea spectrului dispariţiei iminente a poeziei nu reprezenta decât un nou avatar al unei teme recurente în literatura occidentală, cel puţin de la romantism încoace, Bachmann insista, într-o manieră oarecum paradoxală, în prelegerile sale la catedra de poetică a Universităţii din Frankfurt (creată în mod special pentru ea), şi asupra unui obiectiv ce trebuia neapărat atins, în opinia ei, tocmai pentru a stopa l’éternel retour al acestei ameninţări, despre care se dezbătea intens în primele decenii de după al doilea război mondial. „Conflicte sociale, intersubiective şi politice se substituie acum conflictelor religioase şi metafizice. Ele conduc toate la aceeaşi consecinţă: îl aduc pe scriitor într-un conflict cu limbajul. Şi aceasta deoarece reuşitele într-adevăr mari din ultimii cincizeci de ani, cele care au făcut vizibilă o nouă literatură, nu s-au născut dintr-o voinţă de a experimenta, unul după altul, o serie de stiluri, nu pentru că cineva a vrut să se exprime când într-un fel, când în altul, sau pentru că s-a căutat a fi modern. Ele au apărut, dimpotrivă, acolo unde o gândire nouă, înaintea oricărei certitudini, a acţionat ca un exploziv şi a dat un impuls, ele au apărut întotdeauna înaintea oricărei morale formulabile, ca un impuls suficient de puternic pentru a înţelege şi a da naştere unei noi posibilităţi etice.”.

În prima prelegere de la Frankfurt, din 1959, intitulată „Probleme şi false probleme”, Ingeborg Bachmann descria acest obiectiv ca fiind acela al necesităţii inventării unui nou limbaj, nu atât din perspectiva aşteptării unui plus de cunoaştere ce ar putea decurge din acesta, cât din aceea a realizării unui „salt moral şi cognitiv”. „ Cu un nou limbaj realitatea e întâlnită întotdeauna acolo unde are loc un salt moral şi cognitiv, şi nu acolo unde se încearcă reînnoirea limbajului prin el însuşi ca şi cum limbajul ar putea să nască din el însuşi cunoaşterea şi să facă cunoscută o experienţă care nu a existat.”.

Pornind de la aceste reflecţii Ingeborg Bachmann a avut curajul (şi mai rar în zilele noastre decât în anii prelegerilor de la catedra de poetică a Universităţii din Frankfurt) să meargă cu un pas mai departe ( „ Să facem liniştiţi încă un pas” – cum spune chiar ea) când abordează în termeni de „culpabilitate” cazul unor poeţi de valoare, ca Gottfried Benn sau Ezra Pound care au „flirtat cu barbaria”, adică cu nazismul (în cazul primului) sau cu fascismul musolinian (în cazul celui de-al doilea). „În aparenţă se poate crede că e vorba de artă pentru artă, dar răsturnarea de perspectivă apare cât se poate de clar. Să nu mă consideraţi ca având un spirit prea limitat, – le spune Ingeborg Bachmann studenţilor săi – dacă insist asupra problemelor de culpabilitate în artă şi dacă le pun atât de mult în prim plan. Să facem liniştiţi încă un pas. Consider că nu este vorba de nici un fel de hazard dacă Gottfried Benn şi Ezra Pound, pe care unii dintre tinerii noştri poeţi trebuie încă să-l descopere – un poet american care a avut cele mai confuze idei despre revitalizare şi despre renaştere – gândesc deci că nu este un hazard dacă aceşti doi poeţi (şi sunt poeţi, fără nicio îndoială) nu au avut de făcut decât un pas pentru a ieşi din cerul pur al artei şi pentru a flirta cu barbaria.”.

Aşa cum scrie Françoise Rétif, principala traducătoare în franceză a lui Ingeborg Bachmann şi prefaţatoare a antologiei recent apărute în colecţia „Poésie” a editurii Gallimard, intitulată „Toute personne qui tombe a des ailes – Poèmes 1942-1967” („Orice persoană care cade are aripi”) pentru poeta austriacă dispărută în mod tragic la 47 de ani, poeţii trebuie să-şi poată justifica existenţa spirituală. Ei trebuie „să reprezinte epoca în care trăiesc dar şi să aducă acel ceva a cărui vreme nu a sosit încă”. Principala misiune a poetului „angajat” se manifestă în combaterea a ceea ce ea numeşte „limbajul escrocilor” („die Gaunersprache”), adică limbajul publicităţii, al mass-media, pe care Ingeborg Bechmann îl contextualizează ca fiind cu precădere reprezentativ pentru societatea de consum occidentală din vremea ei, premergătoare revoltelor din mai 1968. Merge în acelaşi timp mai departe, susţinând că acest limbaj nu face doar să reproducă şi să închisteze lumea în reprezentări reducţioniste, dar el este şi vehicolul nemărturisit al ideologiilor care, departe de a fi încetat subit să existe odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au condus la catastrofa ideologiilor totalitare în quasi-totalitatea democraţiilor europene, cazul cel mai flagrant fiind din punctul ei de vedere cel al nazismului şi fascismului.

Reamintesc cuvintele „profetice” ale lui Pierre Jean Jouve care scria în eseul său „Inconscient, spiritualité et catastrophe” din 1933: „O catastrofă extremă a civilizaţiei este posibilă în acest moment pentru că ea se află în interiorul omului, acţionând misterios, raţionalizată, în cele din urmă cu atât mai primejdioasă cu cât omul ştie mai bine că ea corespunde instinctului său de moarte. (…) Nu mai trebuie demonstrat că poetul, în calitate de creator al valorilor vieţii trebuie să se opună catastrofei. Ceea ce poetul a făcut din instinctul de moarte este contrariul a ceea ce catastrofa vrea să facă (…)”. („Actualitatea lui Pierre Jean Jouve”, Viaţa Românească, nr. 7-8/2012).

A scrie o poezie „angajată” este pentru Ingeborg Bachmann contrariul a ceea ce Sartre înţelegea prin „angajament”: ea nu utilizează limbajul, acesta nu este instrumentul sau vehicolul angajamentului ci fundamentul său, iar poezia este în sine „angajament”. Se poate considera ca simplă existenţă a scrierilor lui Ingeborg Bachmann, ca şi a poeziei lui Paul Celan (pe care poeta l-a iubit toată viaţa, şi care a fost pentru ea un veritabil dublu masculin), reprezintă o dezminţire flagrantă a celebrei fraze a lui Theodor Adorno despre imposibilitatea poeziei după Auschwitz.

Aş reproduce ca „ilustraţie” doar un singur poem, din perioada 1964-1967, ulterioară apariţiei celor două cărţi de poezie care au situat-o pe Ingeborg Bachmann printre vârfurile poeziei de limba germană postbelice, Die gestundete Zeit (Timpul amânat), 1953 şi Anrufung der grossen Bären (Invocaţie către marea ursoaică), 1956, ca un „ecou” relativ tardiv al necesităţii „saltului moral şi cognitiv”, preconizat de toate curentele avangardei (cu excepţia futurismului), de la cubismul sau „simultaneism”-ul lui Apollinaire şi Cendrars (pe care, cum a precizat Octavio Paz în conferinţa sa de la Collège de France din 1989, Rupture et convergence, Ezra Pound şi T.S. Eliot aveau să-l împingă, peste vreo zece ani, până la consecinţele lui extreme, în Cantos şi The Waste Land), până la expresionism şi suprarealism.

Într-adevăr
Pentru Anna Ahmatova

Pe acela care cu nici un cuvânt nu a dat lovitura
şi vă spun
pe acela care nu ştie decât să se ajute pe sine –
şi cu cuvintele –

nu e nimic de făcut pentru a-l ajuta.
Nici pe o cale rapidă
şi nici pe una lungă.

Să faci astfel încât o singură frază să ţină,
să o menţii în zarva cuvintelor.

Nimeni nu scrie fraza aceasta,
fără să o semneze.

Un comentariu la “Despre „sfârșitul poeziei” și al „avangardei” (câteva repere) (II)”

Comentariile sunt închise.