miscellanea
Florin Toma

Aplauze la scenă deschisă. La Ploieşti

Articol publicat în ediția 4 / 20174 / 2017

Aşa cum se ştie, Ploieştiul are doi promotori geniali ai artei scrierii. Doi coloşi ai verbului, care au trăit la o diferenţă de un secol: Ion Luca Caragiale şi Nichita Stănescu. Tot ceea ce avea să se întâmple pe „scena” istoriei literare, de la cei doi încoace, se va fi petrecut numai în strânsă legătură cu ei. Aşa cum nu există teatru contemporan în afara siajului adânc lăsat de Caragiale, ale cărui replici celebre, nota bene, descoperim că, încet-încet, au intrat în folclor, devenind argumente, tot astfel, limba poeziei române contemporane nu poate să-l dea jos pe Nichita din statutul de ctitor. (NOTĂ: N-aş vrea să-i necăjesc pe cărturarii literari, dar credinţa mea este că limba română a avut trei mari explozii, trei mari revoluţii, în fruntea cărora s-au aflat trei nume: Eminescu, Arghezi şi Nichita. Ceilalţi s-au solidarizat lipindu-se de „lideri” sau doar au gravitat în jurul lor!).
Unul dintre cei mai străluciţi, perseverenţi şi harnici vectori ai culturii ploieştene, l-am numit pe Mihai Vasile, şi-a desfăşurat activitatea de 40 de ani încoace, oscilând între dragostea pătimaşă pentru scenă şi celebrarea lui Nichita, printr-un festival ce poartă numele marelui poet. În 1980, a înfiinţat o trupă de teatru de amatori, Equinox, ce a funcţionat neîntrerupt vreme de 33 de ani, până când „naşul” păienjenişului infracţional din Prahova a hotărât că sediul din Palatul Culturii al trupei – care adusese zeci de premii oraşului, cu sute de montări de spectacole la activ, în timpul celor peste trei decenii de activitate, care ţinuse în picioare mişcarea teatrului de amatori chiar şi în timpul regimului comunist – ei bine, acel sediu trebuie desfiinţat. Equinox trebuie, prin toate mijloacele, distrus. Poate, cine ştie, pentru că, neînţelegând nimic din semnificaţia mişcării teatrale, atât numele trupei, cât şi mentorul, i-au devenit profund antipatici.
Mihai Vasile a continuat cu Centrul Dramatic Mythos, dar nimic din ceea ce fusese înainte nu mai era la fel. În cartea sa, intitulată În căutarea armoniei pierdute – de fapt, o culegere de interviuri, comunicări, proze, declaraţii, texte poetice, amintiri şi testimonii, însoţite de imagini –, autorul se lasă înduioşat de nostalgie şi vorbeşte din căldura genuinului său artistic despre pierderea unei „armonii”, despre o „vârstă de aur”, când Frumuseţea era în toate minţile ei şi nu intrase în vizorul lunetei ucigaşe a duşmanilor culturii. Acest volum este nu doar o complexă „dare de seamă” asupra unei activităţi de patru decenii în slujba culturii, ci şi un manifest pentru înnoirea mentalităţilor ce privesc actul cultural, o credinţă nestrămutată într-un fel de, dacă vreţi, metanoia necesară a credinţei în cultură.
Apoi, într-un balans fermecător, numele fondatorului Equinox se leagă de persistenţa operei poetice miraculoase a lui Nichita Stănescu în cultura României. Festivalul naţional ce poartă numele lui Nichita – care are loc în fiecare primăvară, marcând ziua de 31 martie, la câteva zile de la echinocţiu (Equinox?… Poate!), când Poetul Necuvintelor a văzut lumina zilei, la Ploieşti, la doi paşi de faimoasa Cale a Oilor, drumul ce venea de la Buzău şi se ducea în sus, spre Braşov – poartă la fiecare ediţie a sa, undeva, într-o rubrică pe care am putea-o intitula „entuziaştii ideilor Nichita”, poartă, aşadar, şi numele lui Mihai Vasile. Atunci, la festival, se adună la Ploieşti toţi prietenii lui Nichita risipiţi prin lume, dar chemaţi parcă deodată de spiritul Marelui Blond al Poeziei române, cel care spusese cândva: Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi / tâmpla de stele, până când / lumea mea prelungă şi în nesfârşire / se face coloană sau altceva / mult mai înalt şi mult mai curând.
Şi, nu întâmplător am ales acest fragment din Ce bine că eşti, pentru că el este poate şi chintesenţa vieţii şi lucrării de-o viaţă ale lui Mihai Vasile, un veritabil „agent de celebrare” a simbolurilor sensibile ale lumii. Dintre care el a ales doar două: Scena (lui Caragiale) şi Poezia (lui Nichita).
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! – ar fi exclamaţia poetică absolut cea mai potrivită pentru Mihai Vasile, acest remarcabil „oficiant” al sacrului cultural, care nu cunoaşte oboseala şi care a făcut din suferinţă virtute.
Aplauze, vă rog…!