miscellanea
Eugenia Ţarălungă

Breviar editorial

Articol publicat în ediția 4 / 2017

Ciumăfaia, de M.B. Ionescu-Lupeanu, col. Epica, Editura Junimea, 2016, 176 p.
În aceeaşi colecţie cu Aroma păcatului divin, de Constantin Stoiciu. Cei care au citit volumul de debut, Strigoii lui Şuţu, ţin să spună sub jurământ că proza acestui autor, M.B. Ionescu-Lupeanu (n. 14 nov. 1979, Bucureşti), „un povestitor pur sânge”, merită a fi mereu citită şi premiată. Argumentele de acum şi de aici sunt ale lui Ioan Holban: „Cartea uneşte procedeele specifice romanului picaresc, de «capă şi spadă», de aventuri, cu acelea ale naraţiunii de tip «cinematografic».
Coaja romanului este în timpul-epocă, în faptele de arme nemaivăzute ale căpitanului Nikos din Theologos, picaro balcanic şi în decorul pustiit de ciumă al Ţării Româneşti; miezul său se află, însă, în sugestia permanenţei omului balcanic şi, iată, a ciumei, dincolo de istorie, pînă azi. Ciumăfaia („ciuma, gaia”, cum spune un personaj) este romanul unui prozator adevărat”.

Negru profund, noian de negru, de Florin Logreşteanu, col. Roman, Editura Ideea Europeană, 2016, 422 p.
Buhă sau păduche. Urât/urâtă sau sărac/săracă. Mianda este numai săracă, păduche, orfană de mamă. Aşa cum o vede Florin Logreşteanu (n. 14 mai 1948, Sibiu), mai-mai că e la înălţimea predecesoarei ei faimoase, Miranda, ca frumuseţe. O ţigăncuşă visătoare, puberă, apoi tânără femeie, născută „în ţigănie”, dincolo de marginile Craiovei, în satul Popoveni.
Mianda are, se pare, un ciot din bagheta lui Prospero, altfel nu se explică bucuria repetată a clivajului spre vis, pe nesimţite. Sau poate foamea şi inocenţa au puterea magică de a transfigura Muntele de gunoi, de la marginea vreunui oraş, într-un oraş în sine – fantastic, primitor, aducător de alinare, hrană, bucurie. Sau poate dorul de viaţă, de înţelepciune şi de libertate, în acelaşi timp, să o facă să vadă neabătut în sora ei mai mare, Caracatiţa, o ştiutoare a tuturor tainelor supravieţuirii. Şi, mai târziu, în camarada de detenţie a Mirandei din Italia, iubitoarea nigeriancă Gaia, „o nevăstuică încolţită de şarpe, provocându-mi un fel de spaimă amestecată cu bucurie”: „rasa ei, ca şi a noastră, a ţiganilor, era un amestec de iubire şi renunţare la deşertăciunile lumii, dar trebuia să supravieţuiască într-un fel sau altul; trebuie să supravieţuim cu toţii, până la urmă…”
Ajunsă conjunctural în apropierea unor oameni (Duşan, Pătro) şi a unor organisme care se ocupă, în „Europa tuturor promisiunilor” de, cât de cât, integrarea socială a romilor, Mianda ajunge, cumva tot conjunctural, într-un centru de detenţie din Italia, vinovată ipotetic de o crimă, existând şi alternativa dovedirii nevinovăţiei ei (cât de cât, cumva-cumva!). De-a lungul anilor, a secvenţelor şi a clivajelor spre vis, constantă rămâne numai duioşia cu care Mianda priveşte lumea, oamenii, hainele uscate, luna, cartofii, şerpii, poroambele zemoase, corbii, şobolanii care-i „dau bineţe”, lupii, bomboanele strecurate aproape zilnic în palmă de gardiencele italience, tot ce e alb şi tot ce e negru, tot ce e vis, somn şi tot ce nu e: „Drepturi are tot ce se naşte şi grăieşte. Chiar morţii au drepturi… N-am prea înţeles de ce şi morţii… Caracatiţa nu mă pocneşte cum proceda pe când eram fată în cocioaba ei de la marginea Popovenilor, în România. Se strâmbă acru şi-mi aminteşte că drepturi are numai bulibaşa… Aiurea! i-ar fi răspuns Pătro şi Duşan… Drepturi are numai preşedintele Partidei Romilor şi preşedintele Internaţionalei Ţiganilor… Drepturile ţiganilor ei le stabilesc… Trăim alte timpuri…
Caracatiţa crede că timpurile pe care le trăim noi, ţiganii simpli, nu sunt nici mai bune, nici mai rele decât atunci când ne biciuia bulibaşa pentru orice fleac.
«Am rămas la fel de negri, de jegoşi şi de afurisiţi pentru românaşii noştri; pentru toţi oamenii cu pielea albă. Toţi ne vor binele, dar ne vor în altă parte… Şi aşa va fi cât va străluci luna, iar şarpele negru îşi va căuta adăpost în adâncul pământului…»”.

Ficţiuni secunde, de Mircea Băduţ, col. Proză scurtă, Editura EuroPress, 2016, 222 p.
Dacă Florin Logreşteanu şi-a făcut studiile în Bănie, şi tot acolo şi-a găsit inspiraţia, Mircea Băduţ (n. 15 nov. 1967, Rm. Vâlcea) şi-a găsit inspiraţia în domeniul IT şi, mai devreme sau simultan, cine ştie, în SF&F. După 1994 a scris 11 cărţi de informatică, unele apărute în mai multe ediţii, şi a publicat sute de articole de specialitate.
Întoarcerea fiului risipitor (EuroPress, 2014) este un micro-roman scris pe marginea mitului biblic, în cheie speculativ-gnoseologică. În 2015, la aceeaşi editură apare volumul DonQuijotisme AntropoLexice, incluzând eseuri mai mult sau mai puţin antropologice şi reinterpretări ale unor legende româneşti. O altă dimensiune a autorului este cea care ţine nemijlocit de ficţiune, atât cât poate ea să fie de pură, cotropită fiind şi dinspre partea IT, cât şi dinspre cea eseistică, în care reinterpretările îi dau ghes autorului spre direcţii numai de el bănuite, dar configurate cu har, ingeniozitate şi alte cele. Cu majuscule, iată titlurile volumelor: Ficţiuni Primare (2006), Ficţiuni Familiare (2011), volum al cărui coautor este, alături de fiica sa, şi Ficţiuni Secunde (2016). Să înţelegem că ele sunt mai degrabă Primare, Familiare sau Secunde decât Ficţiuni pure?
În Secundele… de acum, găsim şi mituri (biblice ori naţionale) reinterpretate cum nici cu gândul nu gândeşti, şi bucăţi de proză tinzând spre cea mai pură ficţiune. Cât despre Manoli, pe acesta îl regăsim în proza Mănăstirea Anei, de vreme ce biserica domnească nu se lasă nicicum terminată şi acoperită dacă este gândită şi construită numai de partea bărbătească a fiinţei, fără aportul rotitor al părţii femeieşti (deşi, în alte culturi, a fi derviş rotitor este, fireşte, un privilegiu exclusiv masculin): „Ana se desprinse şi-şi continuă rotirile prin umbra zidurilor. Manoli, rămas drept undeva spre mijlocul podelei, senin şi neiscoditor, nu se mai întorcea să o urmărească din ochi atunci când dansul ei deşirat o ducea în afara privirii lui. Aşa că nu văzu că Ana, printre rotiri, dar neoprindu-se, începuse
să-şi scoată din haine şi să le arunce moale pe podeaua bisericii, ci observă aceasta
de-abia când năluca mişcătoare rămase aproape goală. Dar mintea nu i se desprinse din acea pace, nici chiar acum, când Ana, sfârşind rotirile, se plimba subţire şi desculţă, privind zi­durile, ci nu spre Manoli. […] Şi atunci înţelese – ameţeala şi luciditatea îl loviră deopotrivă: Ana îi spunea cum poate fi terminată biserica aceasta. Îi comunica lui, în clipele acelea şi în felul acesta cum nu va mai fi, că lucrarea sa poate merge mai departe, că de-acum poate să uite de frământări. Că biserica va avea acoperiş, iar acesta se va sprijni pe coloane înalte şi sub­ţiri, aşa ca Ana, aşa cum ea sprijinea acum bul­gări de cer pentru ochii lui Manoli”.

Tiparul dinăuntru, de Ioana Sandu, col. Magister, Editura Limes, 2016, 92 p.
Mai toată cartea de poeme a Ioanei Sandu (n. 1942, Drăgăneşti-Olt) este scrisă la persoana a II-a singular, ca un dialog cu tiparul dinăuntru, cu chipul cel din lăuntrul tainic, neschimbat, dar aflat mereu în legătură cu chipul văzut. Cele două chipuri în suprapunere îi fac pe oameni să fie „mai înalţi în fresca urbană”, să fie atenţi la frunte, la creştet („văd plusurile de bucurie peste vârful capului”, „o să fie bună la ceva şi schimbarea asta/ învârtită peste vârful capului/ într-un fel prielnică ţie”, „şi tu îi priveşti pe ceilalţi uşor înălţându-te/ cu îmbunările tale/ oglindite/ în inima lor”, „memoria îşi va trage ultima suflare/ şi va curăţa urcuşul,/ micile simboluri vor fi piatra/ pe care vei sta,/ tiparul cel mai ales –/ vârful imaginii”).
Fiecare aşteptare este o convertire, un schimb plătit în avans: femeia bolnavă devine sănătoasă, femeia bătrână devine o pruncă legănându-se „cu genunchii la gură”, femeia devine cu totul un suflet netemător, smerit, înnoit: „Ai trecut de vâltoare. Nici nu mai vezi/ obiectele lustruite/ în camera albă./ Femeia blondă porneşte aparatul mare,/ te întinzi pe patul metalic –/ o linie fixează între verde şi galben/ cât mai este sănătos/ în coloană şi oase// ţi se arată un rezultat,/ spui: „dracu nu este chiar aşa de negru”/ şi toate cele de deasupra/ cad la picioarele femeii cu ochii albaştri/ ficşi în ochii tăi prăbuşiţi,/ auzi: „nu este ce-am bănuit”/ şi începi să te pipăi/ şi începi să te umpli cu altă femeie/ uite-aşa, deodată,/ dispare nodul mare din gât,/ dispare şi gheara înfiptă în coşul pieptului// o altă experienţă se bifează singură,/ crucificată în răspântia albă/ preţ de trei săptămâni” (Te umpli cu altă femeie).
Ion Pop şi Mircea Petean remarcă poemele Ioanei Sandu „în care confesiunea întâlneşte concretul proaspăt al senzaţiei” şi, respectiv, detaliile naturiste care „traduc impecabil o seninătate a spiritului în stare să risipească desăvârşit învolburările dinăuntru”.

Şi moartea scrie uneori poeme, de Adela Efrim, col. Qpoem, Editura Paralela 45, 2016, 60 p.
Dacă în Japonia s-ar cultiva păpădii, Adela Efrim (n. 29 febr. 1968, Craiova) ar face o plantaţie de păpădii în Japonia. Goluri, tije graţioase înălţate spre niciunde – Jack este, iată, chiar poemul de început al volumului. Semne ale pustiului, un portativ care aşteaptă alte şi alte muzici: Bach, Mozart, Albinoni. Sau cele interpretate pe clavecinul recurent amintit de Bacovia.
Pe maidanul ei de viaţă se perindă lampagii, poştalioane spre cer, poeţi, un lup moralist, blândeţi (sau fericire) vândute la ofertă, spusele bunicii, zâmbetul bunicii, plămada bunicii, tristeţi eliptice sau tristeţi înverşunate, dornice să devină poeme cât mai curând: „mă apasă ceaţa grea/ urâtă apăsarea asta să nu faci nimic în zi de sărbătoare/ când calendarul se pătează cu cruci roşii ca de rodie/ mare blasfemie/ aşa cleveteau femeile printre morminte/ când tămâiau tot ce găseau în cale/ slobodă-i doar umbra unui poet/ ce trece strada sătul/ de vorbe/ vrea să ia pâine/ tocmai când inspiraţia îl trage de mânecă în jos” (cruce cu roşu, aşa spunea bunica).
Apa, vântul şi frigul dau culorile de acuarelă ale acestei poezii, cu rare accente de roşu-de-sânge. Un loc în care păpădiile sunt la ele acasă. Proiectate uneori spre cer: „nu mă înverşunez/ zâmbesc şi joc marocco/ îmi iau toate gândurile în pumni/ le împrăştii pe covor/ răvăşite/ se strecoară tiptil în amintiri/ încleştate se fâstâcesc/ îmi vine să râd în hohote/ le eliberez/ cum aţi putut crede că vă puteţi agăţa cu îndârjire/ de păpădii” (imunitate).
Felix Nicolau semnalează, cu o oarecare surprindere, paradoxul acestei poezii: „Fundamental romantice, aceste texte provoacă năluciri – culmea! – reconfortante şi derutante”.

Jucăm lenin, de Camelia Iuliana Radu, col. Qpoem, Editura Paralela 45, 2016, 68 p.
Dacă Vişniec şi l-a apropriat pe Marx (în volumul de poeme La masă cu Marx), Camelia Iuliana Radu (n. 1959, Slatina) ne aduce în faţă volumul Jucăm lenin, chiar dacă jocul era pe viaţă şi pe moarte, pe tinereţe şi pe moarte, pe copilărie şi pe moarte. Sau pe alte vârste pline de idealism, fără compromisuri ideologice, sexuale, muzicale ş.a.m.d. – şi pe moarte: „s-ar fi putut spune că eram vii/ s-ar fi putut spune că pe dinăuntru eram morţi/ e o poveste cu personaje concrete/ care nu s-au văzut nu s-au auzit// despre noi nu se ştia nimic precis”. Dincolo de acest moto al cărţii găsim trei grupaje despre care A. Cistelecan spune aşa: „Poemele de aici sunt memoriale de copilărie comunistă, cu toate riturile oprimării de atunci, recuperate în secvenţe de cotidian, dar şi cu toate revoltele inocente ale unei copile idealiste. O secvenţă biografică, aşadar, resuscitată cu acuitate a concretului, umor şi detaşare”. Cam la fel e privită şi perioada postcomunistă, cu bune şi rele, cu dorinţa limpede de a nu face jocul legiunii lu’ Lucică: „şi îl întreb pe părintele Tănase/ cel care creşte câteva sute de copii orfani/ părinte/ vinovat eşti dacă faci voia jugului/ şi dacă minţi ca să îţi creşti copilul/ noi nu mai suntem martiri/ viaţa s-a răsucit şi ne-a învăţat/ că orice ideologie,/ politica asta sau alta/ oricare ar fi rămâne la vârf// noi suntem cu bune şi cu rele/ fără de ei/ oricine ar fi// iar el îmi spune/ nu cel care greşeşte va pătimi cel mai tare/ ci făcătorii de sisteme/ ei vor fi în iadul cel greu/ pentru că în loc să slujească legea simplă/ a lui Dumnezeu/ au născocit alta omenească/ şi au dus la pierzanie milioane de suflete/ mărturisind astfel că sunt mai presus de Dumnezeu/ ăştia, nepoţii lui Lucică” (chiar nu vreau să uit).