Locotenentul Manuel Comnati, Ninel, mă făcea părtaș la analiza lui despre motivele pentru care un român primise un glonț în cap când i-a sunat telefonul. Un derbedeu șterpelise sacoșa de plajă a unei englezoiace, fusese prins după ce o golise de portofel și un aparat de fotografiat și refuza să vorbească.
─ Nu veniți cu mine ?
─ Ar fi prea mult pentru ziua de azi, am zis.
Mi-a lăsat numărul de telefon, a promis că mă va căuta pentru a-mi da vești și s-a grăbit spre stația de taxi. Mi-am luat și eu rămas bun de la italiancă. Zâmbetul ei trist m-a însoțit până la frizeria hotelului, venise timpul să mă tund. Oficia tot o italiancă. Era dolofană, încă tânără, blondă, primitoare și veselă, făcea parte din ocupație. Se învârtea în jurul craniului pe trei sferturi chel al unui grăsan care se privea în oglindă cu aerul tâmp că se place. L-a părăsit după un moment, și-a șters discret de pe bărbia întoarsă, cu buricele degetelor, câteva picături de transpirație și m-a chemat lângă aparatul de înregistrat: trebuia să mă programez. Am lăsat pentru a doua zi, la ora 11. Leopold, am zis, i-a sunat probabil bine numele, mi-a zâmbit și cu ochii verzi și l-a notat în caietul de programări cu majuscule.
Se apropia ora mesei, dar m-am simțit deodată obosit și mi-am promis să mănânc mai bine seara. Directorul hotelului schimbase costumul negru pentru un pantalon gri și o cămașă largă, cu mâneci scurte și desene tropicale ─ crima din dimineața zilei era o amintire urâtă rezervată personalului.
─ J’appris que vous êtes écrivain(1), mi-a întins mâna în treacăt, zâmbitor, se ducea spre piscină și ne-am strâns doar degetele.
N-am sesizat la ce-i folosea informația, dar părea încântat că o aflase și găsise prilejul să mă anunțe. Eram în ascensor, când i-am înțeles zâmbetul și strângerea degetelor, ca între amici: scuza scriitorul pentru conduita lejeră de dimineață. Coarda vanității, pe care jucase și câștigase și Generalul, a vibrat iarăși în mine. S-a stins brusc când m-am gândit la Nora. Nu puteam să nu-i povestesc ce se întâmplase. Când i-am spus că m-am hotărât să plec în insula însorită, a zis: Ah, bon! și a închis. Două zile am făcut și eu pe supăratul, n-am mai chemat-o, dar, în dimineța când am plecat, am găsit o scrisoare de la ea, îmi spunea ce să pun în valiză și, odată ajuns, ce să cumpăr ca să arăt ca un turist. Am aruncat în valiză ce-am găsit pe fugă, să nu pierd avionul; ningea, ploua, ningea în București. Șase ore mai târziu aterizam în sudul insulei și un taxi alb mă lăsa pe peronul hotelului Santa Barbara.
Ignoram că există o sfântă; cunoscusem o tânără Barbara poloneză care ar fi vrut să-și povestească viața amoroasă, dar căzuse în brațele unui englez bătrâior, care prezenta jurnalul de la ora 18.00 la CBC și se răzgândise, îi mai lipseau câteva experiențe. Aerul condiționat din taxi mă răcorise, dar, întârziind să urc treptele de la intrarea în hotel, căldura uscată m-a toropit din nou. Aveam pardesiul întors pe braț, pe umăr cureaua genții în care era laptopul și valiza mică pe rotile. Ar fi trebuit să-mi scot și haina, dar era prea târziu. Arătam ca un caraghios printre turiștii cu bustul gol, cu șorturi și cu bascheți, dar era ultimul lucru de care-mi păsa. Eram mai degrabă uimit că mă găseam acolo și pentru cum se întâmplase să mă găsesc.
Nu era nimeni pe culoarul etajului trei. La fel de pustiu era și în seara când am urcat pentru prima oară. Odată cu biletul de avion, primisem de la Camilian Popescu cheia camerei deținută de Club, o broșură despre minunățiile insulei însorite și un abonament la restaurantul hotelului ─ alcoolul exclus. Ceea ce deosebea camera Clubului de camerele standard ale hotelului erau o canapea ce se transforma într-un al doilea pat, câteva tablouri de la Ikea, mai multe cărți pentru copii, romane polițiste și de gară, de anonimi anglo-saxoni traduse în românește și o sticlă de țuică pe jumătate goală. Patul larg, deasupra căruia se învârteau încet palele unui ventilator, era primitor, mica bucătărie lucea, în frigider am găsit două sticle cu apă, în dulap un halat alb și un prosop pentru plajă și mai multe perechi de șlapi și de sandale din lemn. Mirosea bine; o femeia plătită de Club schimba o dată pe săptămână așternuturile și făcea curățenie generală. În balcon, erau trei scaune clasice de plastic, o masă, o umbrelă de soare și două bastoane agățate lângă ușa dublă de sticlă. La urma urmelor, mi-am zis în acea seară, când am privit pentru a doua oară în viață apa oceanului Atlantic, sumbră (în Cuba era limpede), de ce n-aș fi luat partea bună a faptului că mă găseam acolo? Soare, cald, două tinere rusoaice în balconul din dreapta probau, hlizindu-se, rochii, fuste și pantaloni pentru întâlnirile de la discotecă, în balconul din stânga un subțiratec cu părul alb și brațele tatuate și o damă planturoasă goleau o sticlă de gin, iar jos, în stradă, era foiala ce anunța plăcerile nepăsătoare ale nopții și un tânăr cu barbă care arunca în aer o chinăzărie strălucitoare ce-i recădea în palme sau pe aproape. Ce și cum avea să se întâmple și cum avea să se termine, am lăsat pe seama timpului, a hazardului, a providenței, a Norei și, în ultimă instanță, a Sfintei Barbara.
Am împins cheia în broască, dar am întârziat să deschid. Dintr-o cameră de la mijlocul culoarului a ieșit mai întâi o femeie voinică, păr blond bogat și adunat în bucle, costum sumar de baie și eșarfă mov și transparentă înfășurată în jurul coapselor, și apoi un bărbat la fel de voinic, ras în cap, burta îi spânzura deasupa pantalonașilor și o ridica la fiecare doi pași cu dosul mâinilor. Când s-au apropiat și ne-am salutat, am observat că aveau amândoi acceași expresie de copii îmbătrâniți și, pe ceafă, după ce au trecut spre ascensor, același tatuaj, un păianjen în mijlocul pânzei țesute.
Ceva a blocat câteva clipe ușa camerei, am aprins lumina și am intrat. Căzuse un prosop mic, l-am ridicat fără să mă gândesc ce căuta acolo și l-am agățat de un cârlig al cuierului de lângă ușă. Lăsasem o aproximativă ordine înainte de a pleca la poliție, dar, după ce am făcut un pas, am înțeles cum a ajuns prosopul să blocheze ușa. Cineva intrase în absența mea, desfăcuse valiza, dezvelise patul până la saltea, azvârlise lucrurile la întâmplare, golise dulapul, ridicase canapeaua pe jumătate, umblase în dulăpioarele bucătăriei, răsfoise cărțile și le trântise pe dușumea ─ răscolise peste tot unde ar fi putut găsi ce căuta, dar n-a mai avut răbdare să șteargă urmele sau considerase că nu meritam această precauție elementară.
Câteva minute am rămas nemișcat în pragul camerei. Ar fi trebuit să fiu speriat, dar nu eram decât intrigat până la stupoare și indignare că unuia ca mine, cetățean pașnic și onorabil a cărui singură și eventuală vinovăție era o anumită lejeritate în raport cu anumite împrejurări ale vieții, i se întâmplase așa ceva. M-am retras, am agățat mai bine prosopul în cuier, am ieșit, am răsucit de două ori cheia și am coborât la recepție. Încă somnoros, tânărul stagiar francez mi-a spus unde-l găsesc pe director, la barul de la piscină. M-a văzut, s-a despărțit de barmaniță lovindu-i de câteva ori palma în care strângea un burete și a venit zâmbitor în întâmpinarea mea:
─ Que puis-je faire pour vous, cher monsieur?(2)
─ Venez!(3) am zis.
Tăcerea mea când am traversat holul, în ascensor și pe culoar l-a făcut probabil să creadă că eram mesagerul unui alt asasinat, pentru că s-a albit, își strângea pumnii înfipți în bazin și făcea eforturi să nu tremure; în noua lui carieră de director, un al doilea șoc în aceeași zi nu putea să nu-i dea de gândit dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas recepționist.
─ Vous n’avez rien touché?(4) – m-a întrebat după ce a constatat că nu se găsea niciun cadavru în cameră și i-a revenit sângele în obraz.
L-am asigurat că nu trecusem mai departe de cuierul unde era agățat prosopul. A telefonat la poliție și ne-am dus să așteptăm în balcon. Am revenit în cameră și, cu multă grijă, am scos din frigider două sticle de apă. Directorul a băut însetat, a scos un pachet de șervețele, a reușit să extragă unul, și-a tamponat gura și fruntea, a gemut ușor și s-a făcut și mai mic în scaunul de plastic. Suferea ca în dimineața zilei, nenorocirile care bântuiau de un sfert de secol în insulă îl loveau pentru prima oară direct, îi puneau în pericol cariera, viața! Era celebru printre colegi, cunoștea ca nimeni altul secretele care făceau succesul unui hotel. Dacă nu-i fuseseră recunoscute mai demult calitățile umane și profesionalismul, și promovarea întârziase, se datora unuia dintre proprietarii hotelului care-l găsea prea scund și prea suspect din cauza cheliei pentru prestanța funcției de director; posesor al unei coame negre și intacte, proprietarul murise la sfârșitul verii trecute, la 90 de ani, convins că moda craniului ras complet sau doar pe margini, cu un moț pe creștet, ținea de un complot al discreditării monarhiei de către stângiștii și anarhiștii care militau pentru independența insulei.
Nu mă simțeam deloc vinovat pentru suferința lui, dar mi-ar fi displăcut să știu că mă trecuse și pe mine printre cei care aduceau nenorociri în insulă. Am admis că ar fi putut să existe o legătură între irupția mea fantezistă în camera Elsei Glebov și vandalizarea camerei mele de către asasin sau un complice care căuta ceva. Ceva care aparținuse victimei. Personalul hotelului era fără îndoială la curent, dacă nu toți cei care nu se prăjeau la soare, cu ce și cum se întâmplase dimineața ─ directorul s-a ridicat puțin în scaun și a recunoscut cu un oftat. Mi-am aprins o țigară și am reluat efortul delimitării de invadatorii insulei. Asasinul sau complicele aflaseră că, eliberată din balcon, goală pușcă, înghețată, furioasă și îngrozită, Elsa Glebov se grăbise să se îmbrace, iar după ce telefonase la recepție stagiarul francez încremenise siderat departe de cadavru. Au tras atunci concluzia că numai eu, care-mi păstrasem sângele rece, și poate nu mă aflam întâmplător acolo, aș fi putut subtiliza acel ceva căutat în camera mea. Dar cum eu mă găseam acolo dintr-o înțelegere excesivă a solidarității literaților transfugi din fostele țări socialiste, nu aveam niciun motiv și nici nu mă puteam înjosi să jefuiesc un cadavru, n-au găsit bineînțeles nimic în camera mea. S-ar fi putut, totuși, am continuat puțin agitat, ca intrușii să fi fost niște hoți ordinari care profitaseră de crimă, dar directorul s-a micșorat din nou în scaun și a clătinat hotărât din cap: de când era în funcție, nu se mai furase în hotel, iar înainte se furau din când în când soții între ei și se termina totdeauna cu o iertare udată cu bere, gin sau whisky. Am avansat atunci ipoteza că, fiind de aceeași naționalitate cu victima ─ directorul mi-a confirmat cu zâmbetul lui de suferință că aflase ─, răscoliseră lucrurile mele personale și camera, pentru a mă avertiza să mă limitez la băile în piscină sau în ocean, la bronzat și la distracțiile oferite de insulă turiștilor din clasa medie, care fugeau de iarnă și se mai agățau de viață cu ultimele economii și puteri. Mai aveam până să ajung în situația asta, dar era exact ceea ce hotărâsem să fac. De altfel, mă angajasem să scriu și o carte. Am mai adăugat că nu mă hazardam să caut un răspuns la întrebarea de ce compatriotul care lucra în turism ─ directorul mi-a întors același zâmbet de suferință, știa ─ fusese ucis cu atâta cruzime. Ca să mă salvez definitiv de pe lista celor care aduceau nenorociri în insulă, am încheiat cu oroarea că asasinul ar fi putut închiria o cameră în hotel și, în timp ce noi așteptam poliția și ne rătăceam în ipoteze, el ne privea de jos, întins pe un șezlong lângă piscină, fără nicio remușcare.
─ Il n’en est pas question! – a gemut directorul. J’ápprécie le regard froid et la fantaisie de l’écrivain, mais Santa Barbara n’a jamais abrité des assasins! D’ailleurs, depuis ce matin, la police passe au peigne fin le passé de tous les clients, y compris le vôtre. (5)
─ Enfin, une bonne nouvelle!(6) am zis.
Am tăcut amândoi până a venit poliția, n-a mai durat mult. Deghizați în turiști, doi dintre polițiștii care fuseseră și dimineața mi-au transmis încurajări din partea Señorei anchetatoare, Suzana Fajardo, și-au făcut rapid treaba, fotografii, amprente, declarații și, la insistența directorului, evocarea câtorva vagi supoziții ale anchetei: război între gang-uri pentru teritorii, răfuieli între traficanții de droguri, crimă pasională. Au avut răbdare să verific dacă
nu-mi lipsea nimic. Nu-mi lipsea, portofelul cu pașaportul, banii și cardurile îl luam totdeauna cu mine, laptopul era pe masă, telefonul în buzunarul cămășii, pardesiul, costumul, pantalonii aveau buzunarele întoarse, cămășile, chiloții, ciorapii scormonite, pantofii răsturnați și abandonați pe plita de la bucătărie. Directorul mi-a propus să trimită o cameristă să facă ordine, dar am refuzat. Era la ușă, gata să iasă în culoar, când mi-a atins ușor brațul:
─ Vous savez, j’écris mois aussi. De petites histoires. Il se passe tant de petites choses dans un hôtel…(7)
A ieșit înainte să apuc să-i spun ceva. L-am privit o clipă cum se îndepărtează, regăsindu-și cu fiecare pas prestanța de director și am știut că nu mai eram pe lista lui neagră a indezirabililor. Am închis, am azvârlit pe jos tot ce era pe pat, am aranjat salteaua și cearceaful și m-am întins, deodată cuprins de frică.
(fragment din romanul Insula)
(1) „Am aflat că sunteți scriitor.”
(2) „Ce pot face pentru dumneavoastră, dragă domnule?”
(3) „Veniți!”
(4) „N-ați atins nimic?”
(5) „În niciun caz! Apreciez privirea rece și fantezia scriitorului, dar Santa Barbara n-a adăpostit niciodată asasini! De altfel, de azi dimineață, poliția examinează trecutul tuturor clienților, inclusiv al dumneavoastră.”
(6) „În sfârșit, o veste bună!”
(7) „Știți, scriu și eu. Mici povești. Se petrec atâtea întâmplări mărunte într-un hotel…”