Cartea lui Mircea Mihăieş nu e una de citit (în sensul tradiţional al înaintării de la un rând la celălalt, de la un capitol la altul, cu unelte critice în alertă şi pregătit de adnotări, fireşte, competente), ci de străbătut. Conceput sub forma unui triptic, Ulysses, 732. Romanul romanului este un Ţinut autonom, care s-ar putea numi Ulysses MM. Sunt atât de multe, de ramificate şi de complex stratificate rădăcinile pe care le înfige în solul unei bibliografii imense şi aţinându-se la un pas de textul joycean, încât comentariul tău se rătăceşte în labirint şi alege singura cale de urmat: aceea a unui impresionism avid, deschis iniţierilor pe care cartea le oferă, cu o doză de exaltare indusă de aerul rarefiat al erudiţiei, dar şi cu o complicitate dezarmată, caldă, aproape colcăindă (Nicolae Manolescu o spune deschis: „O cronică e prea fragilă ca să-şi asume întreaga lui greutate”). Înţeleg perfect urgenţa întoarcerii la textul lui Joyce despre care vorbeşte guvernatoarea Ţinutului Amazoanelor, Adriana Babeţi. Ai nevoie de imediată re-citire pentru a dobândi iluzia împrospătată că eşti şi tu acasă, că ştii despre ce e vorba. Nu altceva mărturiseşte Mihai Zamfir: „Lectura masivului tom consacrat lui Joyce şi compus de Mircea Mihăieş a avut asupra mea efect imediat – şi anume acela de a reciti fragmente întinse din Ulysses. Mă refer la străvechea versiune franceză pe care am cumpărat-o în 1966, în celebra traducere Auguste Morel, revăzută de Valéry Larbaud şi de Joyce însuşi”. Aş spune, într-o paranteză, că via franceză nu a simplificat lucrurile, de vreme ce Mircea Mihăieş mărturiseşte că a îndreptat el însuşi fragmente din respectata traducere a lui Mircea Ivănescu într-o nouă încercare de a rămâne fidel originalului. Original care e, ne asigură Mircea Mihăieş, o „cursă cu obstacole dispuse circular”, născocită de „imaginaţia unui creator ce combină ameţitor însuşirile erudiţiei şi ale creativităţii”, aşa încât „muncile eroice devin munci retorice”. Legătura cu Homer (singura „concretă”, dar de o concreteţe ficţionată, ea însăşi interpretabilă la nesfârşit) este „flexibilă” şi plină de ambiguităţi. Cartea lui Joyce rămâne, în ciuda splendidei arhitecturi pe care o decupează admirabil Mihăieş, work in progress. Celebra transcriere a conştiinţei umane pas cu pas, de-a lungul unei singure zile, e un proiect uriaş şi imposibil, o splendidă expediţie retorică. Mi-a venit în minte reconstituirea unui muşuroi de termite, cu tunelurile lui întortocheate şi calibrate potrivit unui scop abscons în multe dintre faţetele sale, pe care am proiectat imaginea creierului uman la lucru, aşa cum arată într-o simulare pe computer. Rezultatul (asemănător romanului joycean, căci prozatorul îşi descria ironic capul „plin de pietriş şi gunoi şi chibrituri rupte şi bucăţi de sticlă culese din te miri unde”, imagine a unui proces de o copleşitoare diversitate) nu poate fi descris respectând limite de timp şi spaţiu şi nici nu există o singură interpretare a spectacolului. Faţă în faţă cu o asemenea provocare, Mircea Mihăieş ajunge la un efect pe care nu cred că-l prevăzuse. Căci speranţa sa (mărturisită în interviul cu Lavinia Bălulescu) – „Aveam însă în minte şi un potenţial cititor, pe care doream să-l invit într-o călătorie despre care bănuiam că va fi şi lungă şi obositoare. Iar, la final, mă vedeam privind încântat o sală de lectură în care sute de oameni îl citeau pe Joyce, trăgând, însă, cu ochiul, din când în când, şi spre interpretările şi soluţiile oferite de mine” – se va împlini, sunt aproape sigură, oarecum pe dos. Cititorul va simţi nevoia să arunce când şi când un ochi la textul lui Joyce, dar va adăsta, îndelung profitabil şi cu delicii, în cartea lui M.M. Nu fiindcă e un cititor leneş şi nici fiindcă Ulysses a lui Joyce n-ar fi cartea reper pe care o numără toată suflarea printre cele de raftul întâi („cea mai importantă expresie pe care a găsit-o epoca prezentă; este o carte căreia îi suntem cu toţii îndatoraţi şi de care nimeni nu poate scăpa”, după T.S. Eliot, chiar dacă pe Virginia Woolf lectura o lasă „confuză, plictisită, iritată şi deziluzionată”, dar nicidecum indiferentă). Ci fiindcă cititorul vrea să afle cât mai multe nu doar despre carte, despre misterele şi încifrările ei, ci şi despre lumea contemporană scriitorului, despre întrepătrunderi şi întreţeseri deja limpezite (fără a li se anula taina!), despre laboratorul naşterii cărţii, dar şi despre posteritatea lungă a cărţii, cu detalii pe care Joyce însuşi nu mai are cum să le ştie. Carte grea, Ulysses nu e foarte prietenoasă cu cititorii ei. Ţepoasă, capricioasă, labirintică, ea cere atenţie exclusivă, are pretenţii de Carte unică. Ea vrea să fie Cartea. Onorurile i se acordă (nu fără întârziere şi fără obstacole: „Am intenţionat să spun povestea de necrezut a cărţii, din momentul în care a apărut ea în mintea lui James Joyce – cândva în toamna lui 1906 –, până spre sfârşitul veacului al XX-lea, când s-a aflat iarăşi, după 1986, în centrul unui veritabil război de exterminare. A fost o bătălie în care s-au implicat jurnalişti, profesori universitari, critici, editori-piraţi, moştenitori ai scriitorului, precum şi o întreagă faună editorială dornică de îmbogăţire. Nu cred să fi existat în întreaga istorie a literaturii o carte cu un destin atât de contorsionat” – spune Mircea Mihăieş în convorbirea cu Robert Şerban), dar nu pentru toate cele 732 de pagini ruminate repetat, ci pentru întregul ei cu impact indiscutabil în conştiinţa de sine a literaturii.
„Cartea de faţă e fiziologia (adică studiul vieţii) unui roman de 732 de pagini, publicat în 1922, care n-a murit deloc – deşi romanele mor câte puţin – şi nu va muri niciodată”. Verdictul lui M.M. e susţinut de impresionanta bibliografie anexată cărţii. Dar aş spune că e vorba de o bibliografie aţipită, pe care criticul român o provoacă abil şi decis la o sindrofie de resuscitare, de intensă comunicare la rampă, de armonizare într-o poveste consistentă, fermecătoare. Aproape că m-am mirat de introducerea la final a bibliografiei, atât de puternică e senzaţia că ai parcurs un roman, nu un studiu. Toate detaliile tehnice şi academice sunt „despuiate” (cu un termen biblioteconomic), li se înlătură mare parte din multele văluri, li se descifrează subtextele, li se desluşesc trimiterile intenţionat ceţoase. Mircea Mihăieş face o călătorie în trecut înarmat cu plăcerea scufundării în atmosfera vremii, dar şi cu curiozitatea dotată cu instrumente de ultimă oră a exploratorului. Reuşeşte să afle cum se citea, scria, gândea atunci, să identifice moşteniri nu totdeauna evidente, dar şi să compare lumi, maniere de lectură, perspective. Dan C. Mihăilescu are dreptate: „Ca şi în cazul cărţii despre Faulkner, febrila empatizare a exegetului cu mult complicatul său subiect face din lectura actului critic-evaluativ o detectivistică miraculos acaparantă”. Vioiciunea epică, pitorescul intelectual, pe care le laudă N. Manolescu în cronica sa, au darul de a ţine cititorul în alertă, tot mai convins că e invitat într-o expediţie excepţională de un însoţitor şi el excepţional („am intenţionat să propun câteva căi de acces spre adâncimile acestui roman extraordinar de complex, de bogat în sensuri şi simboluri”), căci atenţia extrem de concentrată pe care o acordă romanului – „masiv şi multistratificat, dar ascultând de o regie impecabilă”, „atât de bine organizat, cu aspiraţii atât de ample, încât a înglobat până şi ideea de haos, făcând din el un caz particular al propriei perfecţiuni” – nu-l face deloc indiferent la nevoile cititorului. Dimpotrivă, cu infinită răbdare, cu ochii în patru, dar şi cu fascinaţia lucidă a cunoscătorului, îl îndrumă în hăţişuri: „E o scriere plină de capcane, de cuvinte stâlcite ori de expresii idiomatice transformate în ghicitori. Adeseori, nu ştii cine rosteşte o frază ori comite un gest şi, de regulă, trebuie să fii cu ochii-n patru pentru a nu pierde firul naraţiunii – aşa precară cum este ea. Ca să nu mai vorbesc de nenumăratele aluzii la locuri, persoane şi evenimente care îi erau familiare omului din Dublin de la începutul secolului al XX-lea, dar care s-au scufundat în uitare, deodată cu apusul lumii cu pricina. Toate acestea sunt compensate de un enorm magnetism, de o frumuseţe hipnotică şi de o strălucire stranie pe care le emană fiecare frază şi fiecare pagină”.
Scriind despre ediţia a doua din De veghe în oglindă (2005), descopeream în scrisul tânărului de 35 de ani (prima ediţie apăruse în 1989) povestea expresivă a con-vieţuirii singuratice, introspective şi prospective, cu marii scriitori. Scufundat anume în intimitatea cea mai secretă a unor mărturii de viaţă şi creaţie, se contaminează, vede cumva dincolo şi alege libertatea de a se oglindi în oglinzi suprapuse. „Mi-am lăsat subiectivitatea să zburde”, spune în alt loc, dar nu în voia ei, aş zice, ci în siajul unor subiectivităţi puternice şi verificate. Repovestite de străina gură a lui Mihăieş, acestea îl „împroprietăresc” cu vieţile şi scrisul lor. Are loc un transfer subtil, interpretarea sa de cititor atent modifică, desigur, anumite detalii şi nuanţe, dar şi ele îl supun unor abia perceptibile transformări. „Nu scriu ca să câştig. Scriu ca să nu pierd.” Personajul Mircea Mihăieş creşte în vecinătatea aleşilor săi – Stendhal, Baudelaire, Virginia Woolf, Kafka, Thomas Mann, Mateiu Caragiale, mai apoi Faulkner, Joyce sau Cohen – cu bucuria dificultăţii învinse. Peste tot, cunoaştere şi autocunoaştere. Spune despre scrierea cărţii despre Ulysses: „De cartea asta nu te apropii ca de-o bezea, pe care-o înghiţi pe nerăsuflate. Pericolul indigestiei e iminent. Trebuie s-o iei cu binişorul, ca pe-un cal nărăvaş, s-o îmblânzeşti, să-i pui harnaşamentul, să i te urci în spinare şi s-o biciuieşti în direcţia dorită de tine. Altminteri, rişti să ajungi în şanţ. Aşadar, la început a fost dorinţa de înţelegere, de autolămurire. Pentru asta, trebuie s-o iei încet, prudent, cu toate simţurile la pândă”.
La capătul lecturii, pot imagina uşor o masă într-un colţ de cafenea la care Mihăieş şi Joyce se aprind în poveşti de noapte târzie, până la a nu mai şti care dintre ei a scris Ulysses.
Mircea Mihăieş, Ulysses, 732. Romanul romanului,
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 1016 pag.