Cornel Ungureanu în dialog cu Tudorel Urian
Stimate Cornel Ungureanu, sunteți părintele unui concept nou în studiul literaturii, cel puțin la noi, în vremea din urmă: „geografia literară”. Ce aduce în plus această abordare în studierea literaturii, în special în raport cu tradiționala „istorie a literaturii”?
Ce aduce în plus „geografia literară”? Prin 1970, Ion Ianoși dezvolta subiectul literaturocentrismului culturii române. Prin 1991, în alt context, H.-R. Patapievici prelungea ideea: cultura română este literaturocentrică, nu se poate altfel. Geografia literară, aşa cum este prezentată ea în prefaţa marii istorii a lui Călinescu, ar fi ştiinţa care ar arăta cum scriitorii apără graniţele României. Firește, vorbesc despre cei de seamă. Cei care contează. Cartea lui G. Călinescu apăra România, în întregul ei, după ce ţara fusese (era) ameninţată cu dispariţia. O geografie literară demonstrează că scriitori (importanţi!) există şi în Basarabia, şi în Bucovina, şi în Crişana, şi în Maramureş, şi în Banat. Şi refugiaţi prin Argentina, Canada, SUA, Franţa sau Germania. Scriitori pe care îi uităm fiindcă recenzenții, criticii, comentatorii de seamă ai fenomenului literar se află situați doar în Centru. O să-mi spuneţi că Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Ion Pop locuiesc în provincie. Desigur, dar scriu în revistele din Centru. Au audiență doar dacă vorbesc la televiziunile de la Centru. O Geografie poate fi o istorie a literaturii, un pic mai completă și, de ce nu, mai corectă.
În Banat, pe lângă scriitorii de limba română, există o bogată literatură inspirată de aceleași realități sociale și politice, dar scrisă în alte limbi (sârbă, germană, maghiară, bulgară). De multe ori, ea rămâne necunoscută cititorilor de limba română. Geografia literară ar trebui să se ocupe și de acești autori, inclusiv de felul în care filoanele de inspirație provenite din tradiții literare diferite s-au influențat reciproc?
Pe de altă parte, se vorbește mult de un specific Mitteleuropean al literaturii scrise în Banat. Care sunt elementele care îl definesc și cum se manifestă el în mod concret? Prin ce se deosebesc (tematic și stilistic) scriitorii bănățeni de cei din Muntenia, de pildă? Existența acestor deosebiri este benefică pentru înțelegerea speficității literaturii române ca ansamblu?
O Geografie a literaturii române trebuie să-i cuprindă şi pe scriitorii germani, maghiari, sârbi din România. Sunt ai noştri, nu-i aşa? Deşi se revendică (şi?) din alte culturi. În Literatura Banatului am acordat un spaţiu destul de întins lui Andrei A. Lillin, întâi colaborator la Gând românesc, pe urmă redactor şef al unei publicaţii germane, autor de romane scrise în limba germană. Era bulgar, ai săi se chemau Lilliov şi în satul său din Bulgaria i s-a înălţat o statuie. Ani în şir redactor la Orizont, Lillin a scris studii importante despre scriitori români, germani, maghiari, sârbi. Definea, ca nimeni altul, Europa Centrală. Dar scriitorii bilingvi din Banatul iugoslav, poeţi foarte importanţi, definitorii şi pentru literatura sârbă şi pentru cea română? Vasko Popa, Adam Puslojici, Slavko Almăjan, Ioan Flora?
Fiecare regiune poate avea un Centru al ei, o personalitate vibrantă pentru un timp al scrisului. În anii şaptezeci, optzeci ai secolului trecut la Jimbolia trăia părintele Mihail Avramescu, prieten în Bucureştii anilor treizeci cu toţi cei mari. Era un important bărbat al generaţiei lui Mircea Eliade. Cum a modelat, de la Jimbolia, cărţile/paginile unor scriitori ca Şerban Foarţă, Marcel Tolcea, Mandics György, Andrei Ujică? Tot la Jimbolia s-a retras în ultimele decenii Petre Stoica, poet important al generaţiei 60 a secolului trecut, ca să-şi scrie poemele sale despre agonie şi moarte. E un important scriitor al Banatului (vezi Arheologie blândă) şi al Europei Centrale. Reversul „geografic” ar putea fi Sorin Titel, scriitor al avangardei (nou roman, onirism) la Timişoara, autor al geografiei bănăţene despre agonie şi moarte, în romane scrise la Bucureşti. Nu scriu „geografie literară” altfel decât pornind de la operă, de la afirmarea persoanei întâi – de la autodefinire. În volumul I al Geografiei, consacrat Munteniei, m-am ocupat de scriitorii sudului românesc. Brăila putea fi un Centru. Nae Ionescu, Panait Istrati, Mihail Sebastian numeau o matcă stilistică bine vorbitoare. Cineva m-a întrebat dacă Noica şi Liiceanu nu ar putea fi cuprinşi în acelaşi „grup”. Nu, i-am spus, aici ar fi vorba (şi) de un refugiu. La înălţimea Păltinişului.
În contextul globalizării culturale, al simultaneității actului artistic prin intermediul internetului și al transmisiunilor live, al cărților traduse aproape simultan și în România, al participării tot mai largi a autorilor români la târguri de carte europene, se poate vorbi de un soi de uniformizare a creației literare? Se tinde spre reproducerea unor rețele de succes (ca în cinematografie, de pildă) sau specificitățile locale vor conta încă semnificativ în creația literară? Într-o discuție pe care am avut-o în urmă cu 17 ani cu Gianni Vattimmo, cunoscutul filosof al postmodernității îmi spunea că una dintre caracteristicile postmodernismului este dezvoltarea rizomică, inclusiv la nivelul literaturii. Lipsa rădăcinilor de adâncime (tradiții, sistem de valori, raportare la istorie, spirit critic). În postmodernitate, totul se dezvoltă pe orizontală, din aproape în aproape, fără judecăți critice. Difuzarea pe internet și feedback-ul spontan, pur impresionist și amator, dă tuturor dreptul să se numească poet sau prozator, fără nicio validare critică. Cum vede criticul literar Cornel Ungureanu această perspectivă, mai degrabă cantitativă și doar aleatoriu calitativă?
Da, sunt prea multe reţete de succes în literatură, în film. Nu se poate altfel în aceste vremuri ale globalizării care înaintează vertiginos. Dar, uite că alegerile din Statele Unite ale Americii, principala putere a lumii, care dă tonul în multe direcții, de multe ori, inclusiv în cultură, au fost câştigate de Donald Trump, pentru care globalizarea înseamnă altceva. Poate întoarcere la ideea naţională. Am în faţă o poză de la un vernisaj la New York al bănăţeanului nostru Silviu Creţu Orăvitzan: Silviu alături de Donald Trump. Poate că se schimbă lumea. Postmodernismul, spun unii, şi-a trăit traiul. Nu şi l-a trăit, a rămas ca o variantă, ca o posibilitate de succes. Acum, în penumbră.
Revistele literare devin pe zi ce trece un lux tot mai greu de întreținut. Cititorii sunt prea puțini (tentațiile au devenit mult prea mari pentru petrecerea timpului liber, doar adevărații pasionați de literatură le mai cumpără pentru a mai putea fi susținute prin abonamente și cumpărare de la chioșcuri), mecena literari nu se prea găsesc, iar sprijinul de la autoritățile locale sau centrale se poate opri oricând. Ele erau, totuși, autorități de validare estetică, de orientare valorică pentru cititori și nu în ultimă instanță reprezentau un puls al vieții culturale la momentul apariției lor. Cum vedeți viitorul în această zonă? Vor fi preluate aceste funcții de blogurile individuale?
Revistele vor mai rămâne?, mă întrebaţi. Care reviste?, vă întreb eu. Democratizarea a avut un cuvânt greu de spus şi în viaţa lor. Ne e greu să înţelegem că elitele gânditoare, intelectuale, literare fac cultura. Suntem într-un timp în care cetăţeanul vrea să scrie poezie, a moştenit de demult ideea că e Cineva dacă e poet. Şi scrie o carte, două, zece şi face scandal dacă nu e primit în Uniunea Scriitorilor. Atunci îşi face revista lui, în care îşi publică prietenii lui. Sau o scrie singur. Se apropie de un scriitor important care acceptă să o patroneze. Şi de încă doi, trei autori de seamă care ar putea să semneze în paginile ei. Am făcut o listă a revistelor culturale pe care le primesc – treizeci. Mai sunt și altele. În revista Spaţii culturale, care apare la Râmnicu Sărat, mai sunt consemnate treizeci de reviste, de care nu ştiam (din Buzău patru, din Slobozia trei, din Câmpina două, din Ţinteşti una, din Dudeşti una şi aşa mai departe). Vor dispărea revistele din Dudeşti, din Ţinteşti sau cele trei reviste din Câmpina? Nici primăria din Slobozia, nici primăria de la Dudeşti nu ar accepta să dispară revistele care să ne arate ce viaţă culturală e acolo. Citeşte cineva revista din Ţinteşti? Cine citeşte (cumpără) Convorbiri literare? Înfruntăm cum putem analfabeţii, uneori pe cei din Guvern, alteori pe cei din Parlament.
Aveți e-book reader? Este el o concurență reală pentru cartea de hârtie? Din punctul meu de vedere ca cititor amator prezintă două avantaje uriașe: este partenerul ideal pentru călătorii (nu ocupă spațiu, e ușor deși conține o întreagă bibliotecă și îmi permite să cumpăr de pe Amazon în câteva secunde orice carte străină doresc, la un preț mai mic decât cartea de hârtie din librărie și fără taxe de transport). Dezavantajul: nu are paginile numerotate și e practic inutilizabil la scrierea de cronici sau studii mai serioase. Va putea înlocui o astfel de „jucărie”, bibliotecile doldora de volume pe care le știm de când lumea?
Nu am un e-book reader. Primesc zilnic reviste, cărţi care trebuie citite – e un minimum de politeţe faţă de cei care mi le trimit. Citesc uneori cărţile celor din preajmă – înainte de a pleca la tipar. Fac referate pentru diferite edituri – de ce cuvenita editură trebuie să tipărească numita carte. Fac referate pentru teze de doctorat – uite că sunt doctorate care merită să fie susţinute. Am, prin străinătăţi, prieteni care scriu şi ei – îmi trimit şi ei cărţi… pe calculator. Ce să vă spun? Că îmi ajung? Că mă bucur de aceste întâlniri?
Care au fost anii cei mai frumoși din activitatea dumnevoastră literară? Aveți uneori nostalgia unor oameni de litere care făceau parte din cotidianul dumneavoastră și care, la un moment dat, au dispărut din areal, dintr-un motiv sau altul? Povestiți o întâmplare din viața literară timișoreană la care ați participat.
Care au fost anii cei mai frumosi din activitatea literară? Nu ştiu dacă am avut „ani frumoşi”. Au fost perioade în care mi se părea că proiectele mele se împlinesc, că prietenii mei sunt alături de mine, că un premiu literar mă poate defini: îmi defineşte o carte, un timp al eforturilor. Lângă cele fericite se adăugau întâmplări rele, un impas, o adversitate bine subliniată. Poate că anii cei mai frumoşi au fost cei de la „A treia Europă”, 1995 – 2000, sau cei în care, director al Teatrului Naţional din Timişoara… am vrut să pun la punct un proiect coerent. N-a mers, dar au fost câteva prietenii de vârf de care am putut să-mi amintesc cu acest prilej: Paul Miron, Aureliu Manea, Ovidiu Iuliu Moldovan. Radu F. Alexandru. Şi alţii, rămaşi într-o carte pe care mi-o iubesc: Despre regi, saltimbanci şi maimuţe. E contrajurnalul meu din anii 2000-2002.
După vreo jumătate de secol de viață literară simt că mai aveți încă foamea cărților, curiozitatea v-a rămas intactă, la fel bucuria fiecărei noi descoperiri literare. Ce sfat le dați tinerilor de azi, tentați de literatură, în aceste vremuri dominate de spiritul lucrativ și de o dispută pentru bunuri materiale care îmbracă uneori forme grotești?
Nu cred că le pot da prea multe sfaturi tinerilor, pornind de la experienţa mea. Suntem o lume în schimbare în care „viitorul e într-o schimbare grăbită”. „Grăbită”. Trăiesc într-o ţară odinioară socialistă, în care ideea de „scriitor” s-a schimbat atât de mult. Aș spune că ideea de scriitor s-a schimbat cu… 180%. Ce carte se vinde? Suntem în economia de piaţă iar cartea trebuie să fie vândută. Cum se vinde? Ce piaţă are? Alianţa kitsch, care a funcţionat întotdeuna, aproape întotdeauna în literatură, câştigă teren. Elitele se întorc la Joyce şi Virginia Woolf. Cei mai mulţi cititori sunt însă cu Paulo Coelho.
În final, vă rog să recomandați cititorilor revistei Viața Românească o carte apărută în ultimul timp, a cărei lectură o considerați necesară pentru cititori.
O lectură de recomandat mi se pare cartea lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic. Un roman care se petrece înainte de 1989 în Timişoara şi în Iugoslavia şi după 1990 în Timişoara şi în Croaţia. Protagonistul se trage dintr-o familie româno-sârbă şi îşi întâlneşte prietenii – înainte de 1989 şi după. O admirabilă carte a sfâşierilor mitteleuropene. Aş mai adăuga încă o carte – şi ea deschizătoare de drum: Doru Radosav, Cartea cu prieteni. Solidarităţi intelectuale interetnice în Transilvania secolului al XVII-lea. Doru Radosav descoperă corespondenţa uluitoare a lui Mihail Halici (savant român, născut la Caransebeș în anul 1643, autorul monumentalului Dictionarium valachico-latinum, autorul primei poezii în versuri metrice în limba română, primul promotor al relațiilor culturale cu Anglia – n.m. – T.U.) cu cărturari importanţi ai secolului al XVII-lea. Cu un studiu introductiv, excepţional, Mihail Halici şi epoca sa, care mi se pare folositor înţelegerii culturii române, în întregul ei.
Vă mulțumesc, domnule profesor!