comentarii critice
Traian D. Lazăr

NICHITA ȘI FILOSOFIA EXISTENȚIALISTĂ

Articol publicat în ediția 5 / 2017

Este o concepție unanim admisă că Nichita Stănescu a preluat experiențelor poeziei interbelice și le-a dezvoltat în stil personal. Deși a creat și publicat în condițiile vremii, ale regimului socialist, versurile lui nu sunt impregnate evident de dogma epocii, de marxism, și asta pentru că Nichita Stănescu a preluat nu doar tematica și tehnicile poeziei interbelice tratându-le personalizat, ci și una dintre orientările filozofice, existențialismul. Operațiunea a trecut neobservată întrucât Nichita era perceput prioritar ca poet, iar existențialismul promovat de el era existențialismul ateu, de nuanță militant democratică al lui J.-P. Sartre și A. Camus, apropiat de marxism și acceptat, chiar susținut, de autoritățile politice și ideologice ale partidului comunist și statului.

Alexandru Condeescu, unul dintre criticii apropiați și agreat de poet, îngrijitorul ediției scrierilor în proză și versuri ale lui Nichita Stănescu dintre 1957 și 1983, publicate sub titlul Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, exprimă în prefață ideea că poetul, în unele dintre scrierile sale eseistice, vorbește „din perspectivă teoretică (noțională) despre existența poetică (metaforică)”. Al. Condeescu scrie că, prin 1968-1970, Nichita Stănescu a redactat o serie de eseuri de mari dimensiuni „dovedind o gândire preocupată de construirea unui sistem filozofic, etic și estetic propriu”. Deși a lucrat „cu acordul autorului” și după cum recunoaște chiar cu ajutorul autorului, începând din 1982, la realizarea volumului Fiziologia poeziei, Alexandru Condeescu nu precizează dacă sistemul filosofic stănescian a fost finalizat sau nu. În momentul publicării cărții, 1990, avea libertatea de a o spune. Suntem de părere că afirmarea existenței unui sistem filosofic, ce ar fi spart monopolul deținut de filosofia marxistă, nu era posibilă înainte de 1989, iar dacă ar fi existat, ar fi provocat un zgomot teribil, deci s-ar fi știut.

De asemenea, Al Condeescu nu clarifică nuanța, tipul, acestui sistem filosofie. Era el un sistem de nuanță marxistă, diferit de cel oficial, precum în cazul lui Georg Lukacs? Ori era o variantă a existențialismului, cum ne sugerează trimiterea de mai sus la existența poetică. Cert este că Alexandru Condeescu limitează propensiunile filosofice existențialiste ale lui Nichita doar la scrierile eseistice, nu le caută sau nu le află și în poezie. Investigațiile noastre ne-au convins că Nichita Stănescu împărtășea ideile filosofiei existențialiste și le-a promovat, atât în eseuri cât și în versuri, a încorporat în opera sa poetică și publicistică elemente ale existențialismului.

Cercetarea atentă a temelor, ideilor și terminologiei poetice stănesciene atestă convingător prezența filosofiei existențialiste și în versurile sale, nu doar în publicistică. Am urmărit, cu precădere, prezența unor elemente specifice existențialismului precum anxietatea, grija, contingentul, neantul, absurdul, nemurirea, dar constrânși de spațiul tipografic nu vom fi exhaustivi în redarea lor.

În consens cu filosofia existențialistă, Nichita Stănescu opina că literatura ia naștere din starea de anxietate a poetului, din teama acestuia de a muri, de a nu mai fi. Cel mai vechi poet al lumii, Ghilgameș, îndurerat de moartea prietenului său, Enkidu, își exprimă în versuri nu doar jalea provocată de pierderea acestuia, ci, în primul rând, spaima în fața morții și pleacă în căutarea unei ierbi a nemuririi. Poemul lui Ghilgameș, conchide Nichita, ne dezvăluie „pricina artei”, și anume că literatura se face din/exprimă „dorința de viață, dorința de a trăi în lume și după stingerea apendicelui material «trupul»”. (p.18)

Aceeași grijă (element specific existențialismului) față de nemurire, o găsea Nichita în poezia eminesciană Odă (în metru antic) căreia, după amintirile contemporanilor, sub influența lui Ion Barbu, îi atribuia cea mai înaltă valoare, situând-o mai presus de Luceafărul. „«Nu credeam să învăț a muri vreodată» este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, dorința esențială de a trăi“, scria Nichita la 1966 în Gazeta literară. „«Nu credeam să învăț a muri vreodată» este versul unui învingător, al unui om care a supraviețuit. Al poetului care a supraviețuit cel mai intens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina și sensul literaturii: a fi“.

Poetul supraviețuiește prin cuvintele scrise. Cuvintele poetului dau trup/materializează inefabilul, „acel nu știu ce“ situat la granița dintre gândirea în imagini și gândirea în noțiuni. Prin intermediul lor, poetul poate comunica „«acel nu știu ce» care formează materia pură a limbajului artistic”. (p.27) „Cuvintele, din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Ele supraviețuiesc. Prin ele insul capătă nemurire, capătă «viața fără de moarte»”. (p.18) Pe măsură ce a admis că procesul cunoașterii nu are doar aspecte fizice, ci și metafizice, Nichita a căutat și alte „semne” decât cuvintele, pentru a materializa/întrupa acest tip de cunoaștere. A ajuns astfel la conceptul de „necuvinte”.

Dorința supraviețuirii este clar exprimată de Nichita în poezia Scrisori, din România literară, 1983: „Cât am vrut ca să rămână după mine/ vreo dâră, vreo urmă”.

Iar preocuparea, grija lui Nichita de a supraviețui prin cuvintele și necuvintele scrise este dovedită de cele 16 volume de versuri, două volume de proză și numeroasele interviuri, eseuri și articole publicate în presă, poemele tipărite în periodice.

În versurile lui Nichita, contingentul, întâmplătorul, accidentalul, element caracteristic existențialismului, se ivește chiar înainte de a fi folosit în publicistica sa. Copilărosul amurg, poezie inclusă în volumul O viziune a sentimentelor, 1964, notează trăirile poetului alături de iubită: „tu credeai că zbori și eu pluteam”; turla unei biserici se micșora „până era și nu era”, pentru ca în final îndrăgostiții să adoarmă „cu tâmpla rezemată/ de o aripă a păsării ce-a fost,/ și parcă n-a fost niciodată”. Un aspect al contingentului, ținând de relația, de legătura dintre evenimente, este surprins în poezia 5,4,3,2,1,0 din 1972. Poetul evocă o întâmplare din militărie, când soldatul Ionel Vianu îi arăta, se juca cu o „omidă scârboasă”, ceea ce a declanșat instinctul poetic al soldatului Nichita Stănescu: „Din omida aceea scârboasă/ mi s-a tras dorința de a scrie versuri./ Din pricina aceleia mi s-a tras obiceiul/ de a mă bucura că pot să-mi exprim în vorbire/ mizeria”.

Contingentul stă la baza unor asocieri realizate pe criteriul sonorității, al muzicalității („înveliș de platină/ care nu se clatină”; „înveliș de mercur/ risipit de jur împrejur”), sau pe criteriul logic („Aerburg, Terburg, Focburg/ … Pământul, aerul, focul, da”!). (Împotriva mării)

În publicistica lui Nichita Stănescu, absurdul, ca formă a raportului rațional-irațional apare/este plasat în planul subiectivismului. În Fiziologia poeziei, capitolul intitulat „subiectivismele epocii” ilustrează prezența absurdului în eseistica și proza stănesciană. În versurile lui Nichita Stănescu, absurdul este generat de artificiile/jocurile textualiste ale autorului. Unele ar putea fi socotite asocieri inedite de termeni aparținând diferitelor figuri de stil, dar examinate prin prisma raportului rațional-irațional, a bunului simț, aparțin evident absurdului. „Eu am văzut o piatră cum dormea/ și m-am înspăimântat de visul ei”, scrie poetul în Secundețea. Sau: „Prin cimitire, de pe sub lespezi/ Se răsucesc soldații latini”.( La o cetate arsă-n câmp) Fantoma timpului pierdut se înclină „mult mai amplu/dinspre Cartagina spre Roma”, „mult mai amplu/ trecea din ploaie în ninsoare” și este „cu mult mai tristă, mai înaltă” decât poetul. (Fantoma timpului pierdut)

În poeziile reproduse în volumul menționat abundă contingentul și absurdul. Mediul existențial cuprinde o multitudine de elemente, infinit de diverse încât asocierea lor mecanică, exprimată în cuvintele corespunzătoare, nu poate naște decât absurdități reale sau aparente și ermetisme. Această modalitate de creație predomină și caracterizează poezia stănesciană.

Mici fulgurații ale neantului strălucesc doar ici-colo în poezia stănesciană. Poetul este conștient de nimicul ascuns în spatele aparentei abundențe existențiale atunci când cere Monei Lisa „descrie-mi tot ce este că este numai nu”. (La Mona Lisa, 1973)

Numai o cercetare viitoare a eseurilor, dar și a tuturor poeziilor din cele 16 volume de versuri va clarifica faptul dacă Nichita Stănescu a fundamentat o variantă închegată a existențialismului poetic ori a vehiculat doar idei disparate ale existențialismului.