De curând, într-o întâlnire cu profesorii și studenții Universității de Stat din Comrat, Găgăuzia, profesorul Sorin Cristea aducea în discuție confuziile terminologice din domeniul pedagogiei. Nu vorbim de neștiința unor studenți care nu stăpânesc limbajul de specialitate, ci chiar de specialiști care aduc în domeniul științelor educației noțiuni și concepte proprii altor științe, aplicându-le în așa fel, încât rezultatul final seamănă destul de bine cu un ghiveci unde, legumele fiind atât de multe, e greu să mai distingi gustul fiecăreia în parte. E aceasta, cred, o problemă generală a științelor umaniste. În vreme ce vechea generație de universitari ține la acribie, noua generație pare a fi abandonat rigoarea conceptelor, folosindu-se de ele cu maximă larghețe. Nu e aici vorba, însă, de un simplu conflict generațional, ci de un simptom al lumii în care trăim. Dacă, pentru matematică, pătratul va rămâne mereu pătrat, dacă, pentru fizică, atomul va rămâne mereu atom, dacă, pentru biologie, celula va rămâne mereu celulă, pentru teoria literaturii, de pildă, romanul, poezia, comedia, tragedia sunt toate noțiuni care au cunoscut transformări radicale de-a lungul timpului.
În plus, teoria literaturii mai cuprinde și periodizări uneori controversate, încercări bizare de a defini fenomene literare pe baza criteriilor generaționiste (pașoptiștii, șaizeciștii, optzeciștii, douămiiștii etc.) și curente literare care, în cazul românesc, nu sunt deloc bine delimitate. Dacă, spre exemplu, clasicismul, romantismul și realismul se dezvoltă în Europa organic, acoperind perioade consistente de timp, evoluând unul ca reacție la celălalt, la noi ele se manifestă simultan, nu de puține ori în aceleași texte literare. Adăugăm la toate acestea conceptele complet neatractive ale genului liric. Cine dintre cititorii tineri sau profesorii de școală nouă mai acordă, de pildă, importanță ritmului sau poeziei cu formă fixă? Câte dintre cronicile literare de azi se mai folosesc, în analiza poeziei, de noțiuni precum iamb, troheu, amfibrah, dactil, spondeu, coriamb, acrostih, glosă, distih, gazel, terțină, rondel, triolet etc.? Cine mai ține seama, în analiza unui text epic, de suprapersonaj, timpul lecturii, narator creditabil, punctul de vedere auctorial, perspectiva actorială, monomituri etc.? Este, deci, criza conceptelor generată și de această inabilitate a conceptului de a mai spune ceva relevant despre obiectul asupra căruia se apleacă. Firește, nu e numai atât.
Cultura a trăit o vârstă în care totul trebuia să poarte un nume. O vârstă la care a fi artist însemna implicit și însușirea teoretică a domeniului, în fine, o vârstă în care, din acest punct de vedere, știința și arta aveau în comun un set de concepte fundamentale specifice pe care slujitorii ei trebuiau să le cunoască, fie și pasager. Tragediile se construiau după anumite reguli, poeziile se scriau după alte reguli, proza se supunea și ea rigorii dictatoriale a regulii. Era, în multe feluri, vârsta de aur a conceptelor literare. Literatului latin, dacă i-ar fi dat să trăiască astăzi o săptămână ca poet al modernității, i s-ar părea că democratizarea poeziei, plonjarea ei dincolo de rigoarea elementelor de versificație, e un sacrilegiu. În lumea academică umanistă, vârsta de aur a conceptelor s-a prelungit până în zilele noastre. În cele din urmă, însă, și aici ea începe să-și trăiască agonia. Dacă generația matură de profesori de literatură mai poate plonja cu o anumită lejeritate firească printre concepte, pentru cei mai tineri, ele sunt fie confuze, fie deloc necesare.
În consecință, și când vine vorba de a crea concepte care să acopere fenomene sau realități literare distincte, constatăm că operăm în aceeași paradigmă. În vreme ce Nicolae Manolescu vorbește despre romane dorice, ionice și corintice (fiecare dintre concepte acoperind, coerent, un tip de roman), Florentin Smarandache inventează paradoxismul (care fusese deja inventat, pentru a acoperi un curent de avangardă francez și care, în literatura română, nu înseamnă absolut nimic) iar Marius Ianuș concepe manifestul literar al fracturismului (un concept, deopotrivă confuz și inutil, excesiv teoretic, de vreme ce nu se fundamentează pe existența unor texte literare care să-l valideze). Că asistăm, deci, la o criză generală a conceptelor în științele umaniste pare a fi destul de evident. Vechile concepte sunt când ieșite din uz, când folosite ambiguu, în vreme ce nimeni nu mai prea simte nevoia unor noi concepte care să eticheteze ceea ce literatura trăiește astăzi. E încă de văzut dacă vom ajunge în situația ca științele umaniste să se debaraseze complet de concepte (greu de crezut, totuși). În ceea ce privește științele educației, științele politice, istoria, psihologia sau filosofia, adepții conceptelor se pot declara optimiști. Ceea ce se întâmplă acolo e doar confuzia termenilor, nu dispariția lor. În definitiv, e greu să fii preocupat de filozofie, fără a ști ce anume înseamnă imperativul categoric al lui Kant sau Dasein-ul lui Heidegger. E la fel de complicat să înveți istorie fără a avea habar de Antichitate, Ev Mediu sau Revoluție Industrială, la fel cum nu poți studia politologie fără să-ți fie familiare concepte precum liberalism, neoliberalism, conservatorism etc.
Cu literatura, însă, e o altă poveste. În vreme ce istoric, filosof, matematician sau biolog nu poți fi fără să-ți însușești un minimal bagaj teoretic, scriitor poți deveni (și încă unul de succes) fără să-ți bați prea mult capul cu naratologia sau știința de construcție a personajului. Mai nou, se pot scrie cronici literare fără a se face apel la terminologia de specialitate. Firește, nu putem decât să constatăm fenomenul și să încercăm să înțelegem de ce apare și ce-l justifică; mi se pare că orice încercare de a-l împiedica este futilă, la fel cum orice lamentare pe marginea subiectului e contraproductivă.
Prima lovitură serioasă la adresa conceptelor din științele umaniste pare a fi interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea. Ele însele concepte (interesante și utile), s-au transformat repede în calul troian al științelor umaniste. Când poți cu ușurință folosi instrumentarul tehnic al unei științe pentru a vorbi de o alta, când se poate așa ușor invada câmpul teoretic al literaturii cu instrumente ale sociologiei, pedagogiei sau psihanalizei, nu trebuie să ne mire că primele victime sunt tocmai conceptele considerate o vreme specifice. Apoi, lumea în care trăim are o acută alergie la tot ceea ce e teoretic. Tendința aceasta excedează cu mult sfera științelor umaniste. Școala este acuzată că teoretizează prea mult, tinerilor noștri li se reproșează că nu au cunoștințe practice, tot ceea ce vine din câmpul științelor teoretice e privit cu o ușoară atitudine superioară, condescendentă. E aceasta una dintre tarele neoliberalismului; în același timp, paradoxal, preferința pentru practic în dauna teoreticului apropie periculos comunismul și neoliberalismul. Ambele evacuează în fundal teoreticul, punând accentul pe latura practică. Suntem cetățeni utili societății numai în măsura în care putem produce ceva rapid și eficient. Un doctorand își poate lua astăzi doctoratul în trei ani. Nu e nevoie de șase, șapte sau opt ani de cercetare pentru că nu ne mai permitem să ne dispensăm de cetățeni o perioada atât de mare de timp. E nevoie ca ei să fie integrați, să înceapă să producă repede… cât mai repede. În atare condiții, însușirea temeinică a conceptelor este sacrificată pe altarul binelui suprem: eficiența.
Inter și trans disciplinaritatea mai au un efect pervers (deși, în esență, apariția lor e, în egală măsură, inevitabilă și necesară). Ele validează abordările superficiale. De multe ori, când o cercetare umanistă e insuficient riguroasă, lipsindu-i fundamentul teoretic, ea se acoperă cu sintagma „abordare interdisciplinară”. Prin urmare, aflată la graniță, la intersecția atâtor științe umaniste, operând cu instrumente teoretice preluate de-a valma, cercetarea cu pricina devine o abordare modernă. Nimeni nu pare a se întreba cum o teză de doctorat într-un anume domeniu clar era redactată, înainte vreme, în șase sau șapte ani, iar acum, una interdisciplinară, care presupune deci, o abordare mult mai complexă, poate fi definitivată în doar trei ani. Despecializarea științelor umaniste, mai mult decât evidentă în domeniul teoriei și criticii literare, este consecința firească a tipului de societate pe care dorim să-l promovăm. După ce, o vreme, oamenii s-au specializat în domenii umaniste de nișă, acum se produce lent o întoarcere către un iluzoriu model renascentist. Paralela cu omul multilateral dezvoltat e inevitabilă.
Nu e, totuși, nimic tragic în această prelungită și agonizantă criză a conceptelor în literatură. Poate că unul dintre rezultatele ei dezirabile va fi coborârea de pe piedestal. Sigur că e debusolantă viteza cu care cineva ajunge critic literar sau profesor, fără a-și fi însușit conceptele teoretice de bază ale științei pe care se presupune că trebuie s-o predea. La fel cum debusolantă e și lejeritatea cu care cineva ajunge scriitor, fără a avea, în prealabil, o relevantă experiență de cititor. Însă, poate că de la bun început literatura a fost ceva mai mult (sau mai puțin) decât o simplă știință. Poate că abia acum, după milenii de orbecăire printre teorii și concepte, ea își poate manifesta, plenar, valoarea intrinsecă. A spune celorlalți povești relevante și a le vorbi despre stări și sentimente nu e, în definitiv, o preocupare care să reclame o solidă bază teoretică. La fel cum a vorbi despre literatură într-o cronică nu e un gest infailibil de stabilire neechivocă a unei valori estetice, ci o chestiune de gust, de context. Sigur, a scrie presupune capacitatea de a stăpâni o limbă, în aspectele ei gramaticale și stilistice. E încă destul de problematic să scrii în absența totală a lecturii și, mai ales, în absența noțiunilor teoretice fundamentale despre limba în care scrii. Dar, poate că e posibil să ajungi la maturitate scriitoricească și pe cale empirică. Se iau experiențe de viață relevante, se adaugă peste, în doze variabile, sensibilitate și imaginație, se lasă la fiert, se filtrează apoi prin sita unor lecturi întâmplătoare, se lasă totul să se răcească pe geam, în voia contextului și a vremii și… gata.