I se tot povestise că e simplu să îmbătrâneşti, dar până în seara asta nu băgase de seamă. Era ajunul Crăciunului, neobişnuit de cald, ai fi jurat că e în toiul primăverii, că lumea se pregăteşte de Paşti, nu de Crăciun. Coborâse din căsoiul de pe Berzei, colţ cu Schitu Măgureanu, o rămăşiţă a Bucureştiului măcelărit de Tovarăşu’, iar acum traversa agale strada Vasile Pârvan, spre târgul de la Universitate. Nu ştia nici ea ce o mânase din casă, ochise mai demult un set de globuri din hârtie reciclabilă şi i se pusese pata că trebuie să le aibă. Deşi, la drept vorbind, nu prea avea ce face cu ele. De când se prăpădise şi mămica, nu mai simţea nicio plăcere să facă bradul. Doar pentru ea singură, ce chichirez ar mai fi? Îl împachetase dimpreună cu alte vechituri, şifonându-i puţin crengile falnice din plastic şi-l îngropase în pod, prohodindu-l cu un oftat. Uite-aşa se trec toate pe lumea asta, îşi spusese în vreme ce se chinuia să târască pe scări sacii umflaţi cu boarfe, aşa trecem şi nimic nu ne mai trebuie pe-acolo pe unde-ajungem.
Tot cam la fel gândea şi acum, în asfinţitul vlăguit de pe Pârvan. Strada era pustie, toate magazinele închise şi ferecate, iar la ferestrele cu gratii de la parterul blocurilor abia ici-acolo dacă mai vedeai pâlpâind câte un şirag de luminiţe. În rest, domnea o linişte de ţintirim, liniştea reculeasă a Ajunului bucureştean, aia în care trebuia să fii mare expert ca să presimţi hărmălaia friptanelor porceşti de a doua zi. De-atâta linişte, începuse să simtă cum îi bâzâie firele de troleibuz direct în creier, chit că nici ţipenie de troleibuz nu se arăta în zarea bulevardului. Nici pe bulevard nu era prea multă animaţie, somnola şi el în asfinţit cot la cot cu străduţele mai lăturalnice, îngrămădite toate spre Cişmigiu. Pentru cine îl cunoştea din zilele obişnuite, era chiar o privelişte ciudată să-l vezi golit de oameni, ba chiar şi de maşini şi să realizezi abia atunci, deşi tu treceai pe-acolo de ani de zile, cel puţin de două ori pe zi, cât de mare era totuşi. Bulevardul Regina Elisabeta, fost 6 Martie, fost Elisabeta, după cum îl bătuseră vânturile istoriei înainte şi înapoi, se prelingea solitar la vale, asemenea unui bătrânel fără treabă, de sub pulpana statuii lui Kogălniceanu, care îl ţinea la respect cu umbra ei ca un clonţ de corb.
Domnişoara Jeni încă nu se obişnuise cu singurătatea, n-avusese timp să se dumirească dacă vor fi prietene sau duşmance. Păşea mărunţel pe lângă intrarea în parc, căscând gura la Moş Crăciunul cu nas de beţiv, aburcat într-o sanie cât un chervan de poştă şi se simţea mai degrabă ocrotită de liniştea şi de pustietatea din jur. Ce bine că pe vremea ei Moşul nu se arăta aşa, în toată splendoarea viciilor, la copiii care îl aşteptau cu sufletul la gură, i-ar fi tăiat tot cheful. Pe vremea ei, toate erau altfel decât acum, mămica şi tăticu’ erau tineri şi în putere, oamenii erau mai aprigi, mai cu chef de viaţă, sărbătorile erau zgomotoase, cu casa plină de neamuri, prieteni, colegi. Biata mămica gătea trei zile ca să le facă poftele la toţi. Şi la ce i-a folosit? Tot acolo s-a dus, petrecută doar de ea, care i-a ţinut singură lumânarea la căpătâi. Decât să munceşti ca roaba şi să nu te alegi cu nimic, mai bine aşa, singură, fără obligaţii, liberă să faci ce pofteşti, chiar să pleci de-acasă în seara de Ajun, să-ţi cumperi cai verzi pe pereţi după cum îţi tună. Dacă mămica ar mai fi apucat şi Crăciunul ăsta, o asemenea expediţie nu i-ar fi fost îngăduită. Cum să fi lipsit de-acasă înaintea nopţii sfinte, să umble brambura ca o neica-nimeni pe străzi, când la bucătărie erau atâtea de făcut? Aşa apucase mămica, nu mai aveai cum s-o întorci din drum. Jeni însă detesta până în ziua de azi să fie adultă de sărbători, iar ăsta era primul Crăciun din viaţa ei matură în care n-o mai apăsa nicio corvoadă.
Prin faţă pe la Mec – aşa e alintat, Mec – strada începea să se mai umple de oameni. Mai ales familii cu copii, care defilau ţinând în mâini cutii de Happy Meal şi baloane colorate, decorate cu imaginea clovnului american. Era distracţia la modă, să mănânci la Mec de Crăciun şi de Paşti. Copiii se fugăreau zgomotoşi şi râzăreţi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare – fâşuri roz-sclipicios, adidaşi chinezeşti cu luminiţe – pe lângă părinţii îmbufnaţi, verzi de oboseală, urlând nevricoşi la propria progenitură şi privind chiorâş la grupurile de adolescenţi împodobiţi fistichiu, cu blugii rupţi în genunchi şi bocanci cu ţinte. Pierdut printre adolescenţi şi familişti, câte un cuplu de moşi ca ea, oameni trecuţi de cincizeci, trecea agale în aceeaşi direcţie, ţinându-se timid de mână. În afară de moşi şi copii, parcă evadaţi din alt film, restul lumii părea tare grăbit spre o destinaţie ipotetică. Jeni nu-şi dădea seama cum arată ea din exterior, dacă se încadrează în peisaj sau a evadat de mult în alt film. Nici nu-i păsa prea tare, simţea doar că-i e bine acolo, în mijlocul acelei mulţimi de necunoscuţi, necunoscută ea însăşi. În clipa aia, ar fi putut să se împace cu tot, să-i iubească pe toţi, chiar şi pe cei mai zbierători, să-i înece în duioşia ei atotcuprinzătoare. Prin întunericul care se lăsa, steluţele cu coadă şi fulgii de nea agăţaţi de stâlpii de curent le luminau placid drumul către bucata de ciment de la statui, cel mai urât şi cel mai aglomerat loc din tot Bucureştiul, transformat o dată pe an în parcare de gherete pentru vânzătorii de porumb, castane, vin fiert, turtă dulce, kürtos, cârnaţi, cărnuri şi ciocolată de toate felurile, maimuţoi de pluş, cergi de la Maramureş, cruci de lemn, globuri şi bijuterii. Ăsta era faimosul târg de Crăciun al oraşului, peticul de asfalt înghesuit între coada calului lui Mihai Viteazul şi Biserica Rusă, într-acolo migrau cu toţii la ceas de seară, timp de o săptămână-două, ca turma la păşunat. Şi chiar dacă-i plăcuse mai mult pe vremea recent trecută când acelaşi târg se ţinea în Cişmigiu, cu marfa expusă în căsuţe de lemn în jurul patinoarului, cine era ea, Jeni, să-i contrazică pe mai marii marelui oraş? Ea, care toată viaţa fusese învăţată să meargă cu turma?
Iat-o că face ce-a învăţat: se duce cu turma, împinsă uşor din spate de ritmul alert al mulţimii, o babă mirosind discret a naftalină şi a parfum vechi, singură cu gândurile ei, întrebându-se – pentru prima dată fără ranchiună – unde mama dracului se grăbesc ăştia şi-n seara de Ajun. Apoi, răspunzându-şi că acolo unde se grăbeşte şi ea, în gura sărbătorii eliberatoare, ţinutul magic în care, odată ajuns, oricât eşti de călcat pe bătături, simţi cum te uşurezi de toată frustrarea de peste an, aruncându-ţi ultimii bani pe mărunţişuri de care ştii bine că n-ai nicio nevoie. Poate doar vinul fiert ce ţi-ar mai face vreo trebuinţă, dar pe aşa o vreme, ca de primăvară, şi vinul, şi castanele fierbinţi pică fix ca nuca-n perete, vedenii din alte vremi, când iarna era iarnă get-beget, nu leşinătura asta de-acum.
Bine, Jeni, că te pui cu bunul Dumnezeu, să-i explici tu lui cum se face lumea! În loc să te bucuri de seara asta frumoasă, în care poţi să hălăduieşti fără galoşi, pufoaică şi mănuşi, uşoară ca pasărea cerului. Te vaieţi de parcă n-ai fi îndurat destul ger la viaţa ta, nu ţi-ar fi ajuns serile alea când veneai acasă cu nasul roşu şi picioarele îngheţate bocnă şi te-aştepta mămica, cu o oală de apă încălzită pe reşou, să-ţi dezmorţeşti faţa cu inhalaţii, de parcă n-ai fi tu aia astmatică şi reumatică, răzbită de frig mai uşor decât o vrabie. Lasă, uite ce frumos e, uite cum alunecă în jos, pe bulevard, toată mulţimea asta îmbrăcată lejer, ca-n aprilie, numai săracii copii sunt încotoşmănaţi cu ditamai căciuloaiele şi cu fularele la nas, de zici că gerul Bobotezei le-a crăpat creierele la mămicile lor şi nu se mai pot întreba cum de nu se coace copilaşul sub ţoalele de plastic chinezesc. Ei, până şi copiii ăştia vor creşte şi îşi vor aminti cu duioşie, ca tine acum, de vremea când erau mici şi fericiţi, că aşa e vremea, cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât îţi apare mai blândă, ai şi uitat cât de haină a fost până să se petreacă.
A ajuns în dreptul Cercului Militar, o gaură neagră la marginea străzii, imună la luminiţele multicolore, memento al zilelor cenuşii în care nu aştepţi nicio sărbătoare. Dinspre Calea Victoriei roiesc altfel de familii, hipsterii cu biciclete şi copii aburcaţi în cârcă, cu neveste ochelariste şi raw-vegane, tineretul de bani gata, cu blugii la fel de găuriţi, dar de firmă. Şi ei sunt aspiraţi de vraja perversă a târgului de Crăciun, aud chemarea mierii cu cătină, a sarmalelor cu quinoa, a colierelor din coji de nucă, a ciocolatei cu levănţică şi ceai verde, a săpunului de casă şi a unsorilor din ierburi cu nume neaoşe, special culese pentru pielea sensibilă a victimelor încălzirii globale. Spre Piaţa Unirii, negustorii rezistenţi la aerul timpului îşi continuă comerţul de neam prost: beteală, artificii, coarne de ren şi fesuri de Moş Crăciun, totul turcesc şi ieftin, dar nu li se mai dă de mult nicio atenţie, ne-nghesuim cu căţel şi purcel pe petecul de ciment, singurul loc din oraş în care merită să-ţi calci în picioare semenii, pentru o prăjitură cu magiun sau un marţipan în formă de ghindă. Încolo, cât vezi cu ochii, nu e decât singurătatea serii bucureştene.
Jeni presimte că duioşia e pe cale s-o lase baltă. Dă coate spre taraba cu globuri din hârtie reciclabilă, a pierdut deja o veşnicie la coada de intrare prin poarta împodobită cu crengi de brad, o dor urechile de la colindele din difuzoare. Potop de lume înşirată lângă frigările de metal în care se învârte kürtoşul, cozi şi iar cozi, o mare de cozi ca un coşmar din tinereţe. Văzându-i cum îşi varsă pe haine paharele de vin fiert, cum molfăie la kürtos din pungile de plastic, cum strigă unii la alţii peste capetele tovarăşilor de sărbătoare, a uitat să-şi mai spună că toţi oamenii ăştia vor îmbătrâni cândva, aşa, ca ea. Ce dacă vor îmbătrâni, ea e deja bătrână, acum şi aici, oricum nu mai apucă să se bucure. I-a pierit tot cheful să-şi cumpere globuri, doar încăpăţânarea îi mai dă ghes, n-o fi să fugă cu mâinile goale din mijlocul gloatei. Se proţăpeşte ca un cal nărăvaş în faţa tarabei cu globuri, arată din cap spre marfa agăţată la vedere, ca zâmbetul fals pe faţa vânzătoarei obosite. Le ia şi pleacă, mai dă o repriză din coate, cât să răzbească dincolo de cimentul magic, respiră, respiră… Puhoiul a vomitat-o spre Centrul Vechi, n-a reţinut din ea decât un nasture verde, va trebui să-l înlocuiască, deşi nu crede să mai găsească altul la fel, unde să mai găseşti nasturi făcuţi ca altădată.
E linişte din nou. În Centrul Vechi e încă devreme, clubarii încă se-ndeasă la coadă la kürtos. Hărmălaia asta a obosit-o, nu-i place că trebuie să facă un ocol, dar, dacă-i linişte, e bine. Se ascunde în linişte ca-n braţele mămichii, atunci demult, când nu mai era chiar un bebeluş, dar tot îi era frică de întuneric. Biserica Rusă o priveşte chiorâş din spatele unor schele de lemn, neagră şi zdrenţăroasă ca o cerşetoare gonită de la festin. Deşi nu prea le are cu religia, tot o întristează puţin priveliştea acestei biserici pustii în seara de Ajun. Grăbeşte pasul pe Lipscani, printre clădirile dărăpănate, din care, la răstimpuri, se mai aventurează pe-afară câte un motan grăsuliu sau câte un puradel famelic. La ăştia, Crăciunul ajunge mâine, după pomeni. Globurile din hârtie reciclabilă, tivite frumos cu dantelă mov, se bâţâie pe muteşte în punga de cadouri. Şi-a luat de-o grijă, dacă va mai avea vreodată pentru cine să-mpodobească bradul, măcar nu va mai sta cu frica-n sân să nu-i pleznească globurile între degetele neîndemânatice.
În dreptul Băncii Naţionale, o pereche nu foarte tânără se pupă cu foc. Ea ţine capul aplecat pe spate, el o propteşte delicat de ceafă, cu trei degete, cum a văzut Jeni prin filmele vechi. Se opreşte în faţa lor, ascunsă de întuneric, să-i privească mai bine. Cei doi îşi iau tot timpul din lume, se ling minute bune, fără să se sinchisească de spectatoarea nepoftită. Ciracii lui Carada au ochii fixaţi pudic în sus, degetele prizoniere în catastife, nici nu ştiu ce pierd, fraierii. Se desprinde de scenă cu regretul că va rata finalul, dar vântul serii a început să o răzbească prin cutele paltonului rămas fără un nasture. Coteşte pe după clădirea Băncii şi se trezeşte iar în bulevard. Zvonul colindelor o ajunge de departe, mai estompat, acelaşi vânt molcom mângâie trotuarul golit de ultimii trecători, se-mpiedică în zidurile cinematografelor părăsite. De ce să te mai duci la cinema, când poţi să te lingi gratis pe străzi, prelung şi artistic ca în Casablanca, îşi spune Jeni cu ciudă binevoitoare. Nu i-ar fi displăcut să fie tânără în timpurile astea în care oamenii, dar mai ales femeile, se pot iubi în voie, fără frică de consecinţe. Oare ea, Jeni, se iubise vreodată cu adevărat? Ia te uită ce-i trece prin cap la ceas de seară, când copiii cuminţi îl aşteaptă pe Moş Crăciun! Şi ce voia să fie „se”-ul ăla, de parcă i-ar fi şi luat Dumnezeu minţile şi nu şi-ar mai aminti numele băieţilor care o pipăiau, la vremea ei, prin cinematografe? Ba bine că nu, şi-i aminteşte. Nu era chiar de tot boccie în tinereţe, aşa că nu ducea lipsă de amorezi. Mai greu era să-i convingă pe-ai ei, mămica şi tăticu’, să-i dea drumul din colivie. O păzeau ca pe ochii din cap, de fapt, nu chiar pe ea, virginitatea ei o păzeau. Fiindcă virginitatea, credeau toţi pe atunci, era bunul cel mai de preţ al unei fete, dacă o pierdeai, nimic nu mai rămânea din tine, te transformai într-o carcasă goală, fără valoare de întrebuinţare. Sau, şi mai rău, deveneai mamă din flori.
Traversând ilegal în dreptul clubului de noapte Buddha’s, Jeni îşi aminteşte precis, cu detalii, cum navigase cândva înfricoşată pe graniţa fragilă dintre virginitatea de care se cam săturase şi maternitatea de care se temea. Ce alesese nu mai conta acum, în deşertul tihnit al acestei nopţi de Crăciun. Mai bine te afunzi în liniştea voluptoasă de pe Pârvan, unde nici firele troleibuzului nu mai ţiuie, te scurgi pe lângă grădinile întunecate, dincolo de care sforăie şi visează oameni ca tine, pe lângă ţigara portarului zgribulit din faţa Facultăţii de Stomatologie, în coasta clopotniţei de lemn a bisericii Sfântul Constantin. În dreptul liceului Cervantes se simte privită, dar nu e decât un maidanez retras la odihnă, o spionează leneş cu jumătate de ochi, apoi se-ntoarce la visele lui canine. Înfăşurată în pelerina nopţii, ajunge în sfârşit pe treptele ciobite ale căsoiului, se caută bătrâneşte după chei, deschide cu opinteli poarta ruginită. Deasupra porţii, eternul bec chior clipeşte ştirb a uimire, ca un beţiv întârziat. Mai urcă un şir de trepte şi iat-o acasă, ostenită, dar mulţumită, femeie liberă cu damblaua făcută. Aruncă cheia pe policioara din hol lăsând-o să zornăie din toate brelocurile. Zornăitul cheii în miez de noapte, lumina aprinsă din belşug, fără remuşcarea că ar putea trezi pe cineva, o binedispun dintr-odată. Fotografia mămichii tinere o salută complice, râzându-şi parcă de mica ei extravaganţă.