poeme
Ion Popescu-Brădiceni

Poeme

Articol publicat în ediția 6 / 2017

Scriiturile izbăvitoare

Costumele de grâu ale poeţilor

iluminează tramvaiele în care

tălmacii zeilor încă

pătrunşi de harul divin

agenţi de transmisie.

Cu structuri interioare

care la rându-le structurează

tot ceea ce spiritul produce

le-atârnă pe piepturi o cruce.

În clipa de sublim dilatată,

certitudinea încremeneşte

lângă vânzătoarele de geniu

şi la debutul

celui de-al treilea mileniu.

Părinţii în costume de Sărbătoare

ţesute din raze de soare

sapă-n pridvoare

fântânile mâinilor clarvăzătoare,

scriiturile izbăvitoare,

travaliul artistului fiind muza,

lăcusta săltăreaţă, buburuza,

cititorul inspirat, fericit ca ecluza

propriilor tainice adâncimi/ alegerilor imediate/

sensibilizat să aibă ecou,

vorbirea lui de erou

de înotător în recea lumină.

Facerea operei ca o maşină

de fabricat starea de cânt/ bolerou/

Poeţii poartă cu sine mistuind neştiut şi chemând

miraculoasa scânteie

zăcând în el

pe care Hazardul i-o revelează

ca NOUL MODEL:

al Creaţiei în libertate.

Vraja de susur a rostirii

Între iarnă şi primăvară,

ochii lui Abrasax ţes

viziuni critice împerecheate

ca nişte păpuşi de Crăciun

care dansează Hazardul este

agentul mefistofelic al divinei

inspiraţii înseamnă că Spiritul

trăieşte din diferenţe, abaterea

îl excită, lipsa metaforei îl iluminează,

plenitudinea îi cenzurează

creativitatea în timp ce Eupalinos

şi Arhitectul din mine

transmit firelor de iarbă

mesajul nervului ordonator

al celor mai stranii asocieri de idei.

Cain se ascunde în Limbajuleres dar plin

de graţie Eros energumen

din lumen şi numen, coada păunului

ca un curcubeu îşi rotesc sinele

după axul străvechiului dans erotic

inoculând pământului

imaginea clară a Corinei de Gorj,

la Izvoare, carne de pepene savurând.

Ochiul primordial supune

voinţei reflectate în caldul frunziş

producerea Operei.

Din imaginea ei perfectă

ţâşneşte-ncontinu’

mesajul imens: Pacea sufletului

nu este poezia adevărată

ci parfumul ce ni-l dăruie crinu’.

Zeul se-arată şi mi se

iar confesează: Refăcând

armonia simţurilor,

legând în horă forţa vizualului

şi vraja de susur a rostirii,

poetul asemenea Gânditorului, din superstrat,

înalţă o pagină la puterea cerului înstelat,

peste Crugul de brad, în Galaad.

Arghezi

Urcă-n ierburi, vii, arheii

iar amiaza-i ultim fruct

la ospăţu-n care zeii

au ieşit din cer în vis.

Dintr-un timp neîntrerupt,

plin de moarte, s-au închis

în miresmele livezii.

Roagă-se Abrasax bietul

să-i ajungă alfabetul:

Doamne, singur sunt şi lupt

cum cândva-n cetăţi aezii

şi îmi stă alături blând

şi tăcut Tudor Arghezi

trup Cuvântului arzând:

litere-n tiparul sfânt.”