cronica literară
Irina Petraş

Poemele singurătăţii

Articol publicat în ediția 6 / 2017

Poezia lui Ion Cocora mi-a atras atenţia o dată cu cele două volume de versuri apărute după o lungă absenţă/aţipire a poetului (căci primplanul îl ocupa cronicarul dramatic, Privitor ca la teatru): Ar mai fi de trăit, 2003, şi Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate, 2004 (acesta din urmă, reluare, cu modificări ample, a unui ciclu din Plante de dincolo). De la debutul cu Palimpsest (plachetă care îşi împrumută numele editurii de acum a scriitorului), în 1969, la Dezlegare de chaos, Suveranitate lăuntrică, Inventatorul de numere, Plante de dincolo, vocea rămânea mai degrabă minoră, critica identificând, aproape stereotip, semne ale unei firi exuberante, uşuratece cu măsură, poemul încolăcindu-se în răsfăţuri şi sarabande verbale, încântat de sine, cu alunecări în extaze şi voioşii, rareori atins de aripa nostalgiei ori durabil înfiorat. Cărţile crepusculare, spuneam atunci, aduceau un timbru plin şi memorabil, artistul la maturitate proba că are ceva de spus şi o spune bine. Temă cu majusculă a literaturii – erosul însuşi resemnându-se cu destinul secundar de „moarte mică” –, Moartea e, indiscutabil, cea mai expresivă şi mai adâncă dintre stările omeneşti. Când vârsta e, tradiţional, improprie gândului obsesiv al sfârşitului şi spaimelor care îl însoţesc, poemul poate atinge perfecţiunea în „scenerii” elaborate amuşinând ca-şi-cum-ul muritudinii. La vârsta de cumpănă, la o oră destul de târzie ca moartea să devină duşmanul de după colţ, spectrul atroce al morţii, mereu prezent, în fine vizibil, e relansatorul melodiei subtextuale, hipotextuale. În Ar mai fi de trăit erau prezente toate acestea, transcrise cu înfrigurare pe muchie de cuţit: muritudinea pe de o parte, moartea mea, pe de altă parte. Taina morţii („de ce te duci tu omule dacă nu eşti drum” – doină) e celebrată în sindrofii autumnale, zidul inform al melancoliei se împodobeşte cu chipul palid al poetului. Iubita însăşi vizitează somnolând nopţile câlţoase ale poetului, mătăsoasă şi tremurătoare, fantasmă circumscriind singurătatea („sunt singur în cuvinte”). Poemul e ca „un ritual al dezhumării”, iar „revelaţia că nu mai exişti / decât prin cuvânt / umple de însufleţire groparii”. În Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate (carte ilustrată de Tudor Jebeleanu), spaima mai face un pas, iar poemul e sfârtecat ca de cârtiţe: „În jurul gâtului laţul e umed şi verde veşmintele nu te mai apără / literaturile lumii nu-ţi mai sunt de niciun folos când spaima îţi / spumegă pe vârful limbii.” Poemele crepusculare ale lui Ion Cocora, spuneam altă dată, au ceva din picturile lui Chagall: o naivitate bine jucată, o sfâşietoare inocenţă lucrată de un meşter care ştie atât de bine taina, încât îşi îngăduie deformări groteşti ale zvonurilor ei eşuate în strofă. Senzaţia de plutire e apăsătoare, grea, tot aşa cum detaliile macabre – păsări negre, sufocări, piroane, haite flămânde, putreziciuni şi desfrânări – interpretează o partitură de mare fineţe, aproape înduioşătoare. În Va fi o fugă (2007), poetul adulmecă aceleaşi arome finale: „ceea ce cândva era începutul lumii / acum e sfârşitul ei”. Sensibilitatea agonică despre care vorbea Cornel Ungureanu şi temele obsedante – Scrisul, Himerele, Înserarea, cum sunt denumite cele trei cicluri – modulează de-acum fiecare nou poem, verbalizarea spaimelor revărsându-se însă adesea în potop de vorbe gata să anuleze spaima însăşi şi să rarefieze efectul expresiei ei lirice.

Desăvârşit maestru de ceremonii ce trece „foşnind prin zona de risc”, poetul se repliază în placheta Într-o elegie cu obloanele trase (2011), amintirile juneţii se intersectează cu iluziile pierdute ale unei senectuţi vag înţelepţite, veghea poemului promiţând un precar echilibru: „Nu am văzut niciodată cum doarme un poem”. Închiderea e şi mai acută în Viaţa într-un lacăt (2013). „Mătăsoasa melancolie de sfârşit de an” din volumul precedent îşi regrupează instrumentarul în lupta inegală cu timpul care trece şi imaginează o „iarbă a fiarelor” în stare să contracareze implacabilul prizonierat în destinul de fiinţă trecătoare. Primul ciclu, Exerciţii de exorcizare, numără vlăguiri şi întunecări şi le caută leacul: „Alerg pe o frânghie între mine şi mine ca între două angoase”. O boare insomniacă, al doilea ciclu, iscă peisaje şi capricii erotice, de o senzualitate exasperată, ultimă pâlpâire a cărnii străjuită de Ielele nebunele. Ciclul final, Între nu şi nu, retează orice speranţă, căci poetul nu e decât „un proxenet lamentabil”, gestionând în van „bordeluri de metafore”: „Puţin neliniştit puţin agitat puţin vinovat”, rosteşte dez-amăgirea finală, dar şi împăcarea într-o contopire cu firea: „Nu mai aştept de la poezie sentimente grave teme mari / mă mulţumesc cu o discretă melancolie alunecând / pe sub cuvinte învăluindu-le într-un fum / aromat şi uleios ca acela ce se ridică toamna în grădini / când se taie rădăcinile trandafirilor şi li se dă foc”.

Ei bine, cartea cea nouă se ţine de cuvânt. Programatic, poemele, infuzate de o discretă melancolie, se întorc nostalgic spre tablouri trecute, fie ele mici întâmplări cu un tâlc întârziat (ca în povestea crapului sinucigaş: „îl cumpărasem să-i fac o surpriză marianei / să nu se mai frământe atâta la gândul că i se apropie ziua de naştere / şi nu va avea ce să pună pe masă musafirilor / fără să mă gândesc că-i este sortit să ajungă celebru / că nicolae prelipceanu va scrie un poem intitulat peştele poetului”), iubiri defuncte ori căsnicii eşuate: „Bătrâneţea rarefiază aerul / îmi umple gura de cenuşă / de parcă mi-aş înfige dinţii / în carnea de pe pântecul sterp / al vestitei doamne macbeth / ce mi-a mai rămas / e să mă întorc în mine însumi / între fantome decapitate / ca un scafandru eşuat / pe fundul mării moarte”.

Chiar dacă a locui / într-o propoziţie / nu aduce tocmai / a viaţă”, poemul rămâne singurul loc în care nimicul îşi poate rosti răspicat zădărnicia, în care poate fi exersată dispariţia însăşi în variante verbale libere, cu volute, podoabe şi muzici. Dacă facerea poemului cerea altădată trudă şi har, acum el pare, tocmai fiindcă e singura formă de existenţă încă valabilă, derutant de la îndemână. Nimic nu mai opreşte şuvoiul liber al vorbelor în pragul tăcerii tot mai ameninţătoare, „caligrafia graţioasă” a versurilor, pe care o remarca Ion Pop, îşi poate îngădui oricâte derogări de la graţia însăşi în mişcarea ei declinantă: „cuvintele sunt oricând apte să însceneze un joc / de-a poezia e de ajuns să fie strigate şi nu întârzie să se gudure / pe lângă pix pe lângă preistorica maşină de scris erika / pe lângă monitoarele calculatoarelor în care speră să păşească / şi să fie văzute în mărime naturală de o lume întreagă / cuvintele sunt pasageri sub acoperire într-o călătorie colectivă / gata să-şi pună capul la bătaie pentru o descriere minuţioasă / cu nonşalanţa cu care în fiecare clipă ciupesc moartea de fund”. Dezîncântarea e sinonimă cu o aproape eliberare, vecinătatea tot mai strânsă a finitudinii ridică toate opreliştile, nimicul se revarsă în pagină cu vuiet şi cu neputincioasă sfidare: „scuip printre dinţi iluzii ori poate iluziile mă scuipă pe mine / nu mai am nimic de ascuns nici de pierdut nici de primit / nu am cu cine să beau o bere rece în amiaza de septembrie / pe o terasă în oraşul natal / între atâtea prefăcătorii şi vorbe mieroase nu am cui să mă grăbesc / să-i dedic acest poem de teamă să nu rămână postum / o mlaştină se întinde ca stuful într-un peisaj de deltă peste cimitirul / din închipuirea viermilor fumându-şi ţigara la siestă / după masa de prânz / crăpăturile pe suprafeţele vieţii sunt din ce în ce mai mari”; Între o zi şi alta mă târăsc de-a buşilea / nu mai e nimic să mă sprijin speteaza scaunului din copilărie / de care mă ţineam cu mânuţele să mă ridic pe două picioare a putrezit / între o singurătate şi alta mă târăsc de-a buşilea / golul din mine a crescut atât de mare că a năvălit în afară / foşgăie sub pleoape precum filele cărţilor necitite pe rafturi”; „aproape că nu mai exist sunt o durere fără durere / o umbră fără umbră un pământ fără pământ o arătare fără ochi / la ce i-ar folosi ochii v-aţi întrebat înainte de a-i auzi cum / pocnesc ca nucile sub tălpile voastre”. În condiţiile dez-iluzionării tot mai acute, poemul de mâine, elegiac şi singur, abia de mai poate încropi o iluzie: „În poemul de mâine / singurătatea mea foşneşte hârşâit ca staniolul / într-un ochi de geam spart / o aud de când m-am născut cum te strigă să vii / să mă primeşti în memoria urechii în taina aburoasă a sânilor / să vii să-mi dărui în vârful providenţial al pixului / o adiere de lenjerii diafane şi o moarte senzuală / râzi cât vrei / sunt un suflet plin de busole debusolate / o iarbă călcată de tălpile poemului de mâine / eu scriu într-o limbă în care cuvintele nu te găsesc”. Totuşi, volumul nu pare să anunţe încă ora închiderii.

Ion Cocora, Executare silită, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2016, 100 pag.