cronica literară
KOCSIS FRANCISKO

Poezia eseului

Articol publicat în ediția 6 / 2017

Micelii solare reprezintă o călătorie în douăzeci de etape iniţiatice având ca ţintă revelarea consistenţei de altă natură a fiinţei umane, care-i permite autoarei, după un periplu cultural răvăşitor, să postuleze că existenţa nu-i numai chimie şi, chiar mai mult, cu o disimulare admirabilă, să ne conducă încet spre convingerea copleşitor răsturnată că ea reprezintă doar vehiculul unui rost mult mai înalt. Finalitatea acestui demers trebuie să ducă la o schimbare de perspectivă a omului occidental asupra modalităţilor sale de cunoaştere, risipite în direcţii radiale de când atenţia sa a fost îndreptată preponderent spre un exterior, pierzând obişnuinţa de a se concentra asupra sinelui, asupra lăuntrului său. În ajutor este chemat, la modul peremptoriu, şi maestrul oriental Sri Ramana Maharshi, cu îndemnul necurmat la parcurgerea aceluiaşi drum pentru cunoaşterea sinelui („Sub orice formă ţi-ai urma investigaţia, trebuie să ajungi în cele din urmă la unicul Eu, Sinele. Doar Supremul Eu există. A gândi altfel înseamnă să te înşeli pe tine însuţi.”) şi dobândirea singurei modalităţi de împăcare cu propria condiţie, descoperită şi de Eugèn Ionesco şi contrasă în formula „bucuria şi dorinţa de a trăi”. „Îmi reînnoiesc neîncetat iubirea faţă de poezie, fiindcă ea este o tentativă, mereu reluată, de a ne aduce aminte să fim noi înşine”, mărturiseşte Simona-Grazia Dima în încheierea eseului Cuvântul iluminatoriu, punctând memento-ul poeziei ca un alt fel, autentic, de investigare a naturii noastre.

Eseurile constituie şi un nedisimulat exerciţiu de admiraţie şi empatie; multe dintre reperele culturale dominante evocate cu aceste sentimente, gânditori şi poeţi precum Platon, Paul Valéry, Borges, Kavafis, Heidegger, al-Hallāğ, Sri Ramana Maharshi, Mircea Eliade, Sf. Ioan al Crucii, Meister Eckhart şi mulţi alţii, invocaţi prin trimiteri frecvente, ilustrează cu o cromatică vie cadrul în care poeta se mişcă familiar, participant şi deictic. Întărirea unor sensuri, semnificaţii ori sugestivităţi se face atât în beneficiu propriu, cât şi al cititorului. Într-o lume a confuziilor de toate felurile, marcată de abrutizarea prin ideologie şi isterizată de goana după consumul de bunăstare materială şi psihică, clarificările sunt tot mai greu de atins, travaliul necesar pentru dobândirea lor nelăsând timp pentru „odihna în spirit”, concluzie la care ajunge Dima după ce meditează asupra unor pasaje ale lui Ionesco din Prezent trecut, trecut prezent, notate de el în jurul anului 1940: „Marcel era un supraom ratat. Să fie doar om nu-i ajungea. (…) E adevărat că cel ce n-a pierdut de tot amintirea, chiar obscură, a paradisului, va suferi fără încetare. El se va simţi chemat de lumea esenţială, de această voce care vine de atât de departe, încât nu-i poate cunoaşte direcţia, care nu poate să-l conducă. Unii, purtaţi de o nostalgie fără nume, îşi imaginează că e vorba de un teritoriu de aici de pe pământ, pe care trebuie să-l descopere. Conchistadorii rătăcind pe oceane, la capătul cărora erau Indiile şi Americile, plecau, de fapt, în căutarea paradisului. Ei nu ştiau că nu căutau Indiile, nu ştiau că voiau lumea absolută. Revoluţionarii cred că realizează societatea ideală, depăşirea economiei şi a istoriei. Ei nu îndrăznesc să-şi conştientizeze gândul că, de fapt, caută paradisul” („Eu sunt, totul este”).

Copleşitor este gândul, resimţit acut de Simona-Grazia Dima, că ambiguitatea, confuzia s-a amplificat în mentalul omului de azi până-ntr-acolo încât nici el nu se mai poate orienta după un glas venind din vreun misterios Eldorado, lumea a rămas acelaşi spaţiu neliniştitor şi veşnic surprinzător în care paradisul e pe cont propriu, fiecare îşi caută propriul paradis sau îl caută la modul personal, în timp ce paradisul căutat în grup, ca popoare, naţiuni, secte, religii pare inaccesibil. E terifiant să afli că nimeni nu te poate suplini, nimeni nu explorează în locul tău, că nu există scurtături, nici damnaţi, nici privilegiaţi. Autoarea apelează tot la Ionesco pentru a evidenţia faptul că „singura preocupare care-l ridică pe om peste el însuşi este preocuparea pentru absolut (…) când omul nu se mai preocupă de problemele cauzelor ultime, când îl interesează doar destinul unei naţiuni politice, al economiei, când marile probleme metafizice nu-l mai fac să sufere, îl lasă indiferent, umanitatea e degradată, devine bestială”. Şi totul se datorează unei identificări greşite, unei confuzii nominaliste, cu consecinţe care împing la exasperare, la eşecul judecăţii.

Deşi parcurge cu determinare un tulburător drum al cunoaşterii, al descoperirii de sine, Simona-Grazia Dima afirmă aparent surprinzător la un moment dat: „Am devenit însă tot mai sceptică la ideea drumului iniţiatic. Nu cumva este, şi aceasta, tot o frumoasă metaforă? Deplinătatea spiritului este aici, în toată frumuseţea ei. Are drumul o existenţă obiectivă sau este doar expresia neputinţei temporare de a percepe esenţa? Ce ar putea comunica, de pildă, cărţile divinatorii, figurând, şi ele, o luptă pentru elevarea spirituală, una treptată, pe o cale plină de simboluri? Mă tem că mai nimic… Ce legătură are ea cu poezia? Una de credinţă. Căci poezia este şi un act de credinţă”. Descoperă aici un „traiect ezoteric” inevitabil, despre a cărui parcurgere a vorbit Paul Valéry însuşi, cel care s-a ocupat de naşterea poeziei, fiind „foarte subtil atunci când afirmă că poezia se face cu cuvinte”, legitimând ceea ce dadaiştii proclamau ca program; mulţi l-au înţeles în sens strict, dând naştere la confuzii, neţinând cont de faptul că poezia „foloseşte cuvintele ca un suport indispensabil al diafanităţii sale suverane”, că ele nu sunt decât vehiculul „inefabilului”, care, cu spusele lui Freud, nu întruneşte întotdeauna aprobarea intelectului, „erijat în cenzor”. Numai că această instanţă este ulterioară „bălăcirii în nenăscut”, cum indică Lao Tze percepţia care atinge spaţiul din care ţâşneşte poezia. Dacă mai rămânem puţin la Valéry, ca să ne reîmprospătăm sensurile date de el poieticii şi poeticii, bănuim la ce se referă susceptibilitatea autoarei: pentru ea nu-i deloc sigur faptul că starea de intuiţie pură s-ar afla, garantat, la capătul unui drum iniţiatic lesne de parcurs de oricine. Poesis-ul nu este accesibil numai prin cunoaştere – pentru atingerea lui mai este necesar un ceva ce nu se dobândeşte prin studiu. Prin studiu se poate dobândi numai abilitatea de a produce un text, asta spune Simona pe ocolite.

Pentru Simona-Grazia Dima, scrisul pune în discuţie, necontenit, o problemă de identitate, adică de conştiinţă trează (ceea ce înseamnă că „sursa lăuntrică, ascunsă, de lumină, a fiinţării, e aprinsă, de veghe” – Exactitatea poeziei), stare în care sinele îşi stabileşte reperele şi-şi defineşte „esenţele subtile ale fiinţării”, „aflate mai presus de gândire” în cazul poeziei, când identitatea evadează din chingile codului numeric şi devine libertate în sine. Această ruptură existenţială, posibilă numai în momentele de intuiţie profundă, seamănă cu refacerea în sens invers a drumului spre paradisul pierdut, o călătorie în nostalgie, spre absolut. O revenire în punctul de plecare, considerat ideal. Tocmai de aceea, orice îndepărtare temporală de momentul acelei rupturi are reverberaţii dramatice şi stârneşte tentative de frânare a îndepărtării, confesiune contrasă într-o formulare memorabilă: „meritul poeziei mi s-a părut, dintotdeauna, a fi acela de a încetini existenţa şi, astfel, de a îndemna la cunoaşterea de sine adevărată” (O caritate a tăcerii şi a somniei). Credinţa într-o asemenea putere a poeziei rezolvă în parte dilema identitară şi reuşeşte să anuleze în momentele de graţie tarele lumii fizice, trecând dincolo de dramele, suferinţele, sfâşierile, disperările, traumele specifice omului confuz al zilelor noastre, pătrunzând în delta copleşitor de liniştită, spre a dobândi „starea de relaxare lăuntrică”.

Eseul Taine la vedere reactualizează şi resemantizează povestirea lui Ionel Pop, Văpaia, tocmai prin înţelegerea raporturilor tainice, magice, sacre dintre lucruri şi acţiuni – în univers nimic nu este atât de izolat încât să nu producă nici o influenţă. Este vorba aici despre capacitatea omului de a se „dezgoli” de sinele material, de a deveni spirit, de a se revela ca „o vastă întindere” (Ramana Maharshi), de a transcende condiţia drastic limitativă a existenţei. Atingerea acestui nivel de esenţializare îl plasează pe om în pragul miracolului, al magicului sau al sacrului, nici nu mai contează cum îl numim, este vorba despre „firescul” altei stări, nimic nu ne mai surprinde, nu mai avem nici măcar vreo urmă de suspiciune, readucem realitatea în basm: „relatarea lui Bartimeu ni-l înfăţişează urcând singur pe munte, să asculte cântecul unei păsări numite scăţiaş (despre care se zicea că are cuibul atât de sus încât nimeni nu i-l putea zări), dorindu-şi să vadă acel intan­gibil cuib şi puii din el, serviţi de părintele zburător cu o muscă, şi, deodată, desprinzându-se de corp şi urcând până acolo de-adevărat (dar, cu ştiinţă de prozator, autorul îl pune să se întrebe dacă nu e cumva un vis). «Nici nu păşeam; alunecam; nici nu alunecam; mă ridicam ca o mărgea de aer, printr-o apă lină şi clară. N-am ferit nicio cetină a bradului stufos şi nici n-am atins-o. Treceam printre ele? Treceam prin ele? S-a rărit în jurul meu cetina, am răzbit deasupra; sub mine, ca un câmp cu ierburi uriaşe, pădurea – deasupra nu cer şi soare, ci un gol imens, nemărginit, simţit. N-aveam trup şi mâini cu care aş fi putut mângâia capul scăţiaşului. Stătea tot pe creanga lui, îi vedeam acum şi creştetul negru. Eram nu lângă el, ci oarecum împrejurul lui, îl cuprindeam în ceea ce eram (nu ştiu ce eram!)»”. Adică Sine, fără nimic altceva. Esenţă. Este starea fastă a poeziei. Simona-Grazia Dima nu se fereşte, iată, să sugereze şi să afirme lucruri pe care alţii le-au trecut la pasivul istoriei poetice. Nu curajul, ci credinţa impresionează. Sigur că într-o lume ca a noastră, în care miraculosul este „erodat” de scepticismul beneficiarilor tehnicii moderne, se creează un reflex de respingere, care nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult pe om de propriul sine, să-i accentueze angoasele şi sentimentul zădărniciei. Eseurile poetei sunt o tentativă de „încetinire” a acestei deplasări spre risipire.

Impresionează la Simona-Grazia Dima travaliul intelectual şi cultural ireproşabil înglobat în aceste eseuri de o empatie şi implicare afectivă admirabile. Sunt de remarcat la fiecare pagină dezinvoltura, siguranţa, amprenta scriiturii, elasticitatea frazei şi supleţea argumentelor, filigranul liniilor de forţă care ţes într-un tot aceste bijuterii confesive despre rostul şi rolul poeziei.

Simona-Grazia Dima, Micelii solare, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014