proză
HORIA BLIDARU

EVADATUL DIN GHETOU

Articol publicat în ediția 8 / 2017

Celor arși și uitați

Zăcea pe un pat imens, înalt, cu o saltea atât de plăcută, încât câteva minute se aruncase în sus, pofticios și curios să se afunde-n ea, pentru a fi împins apoi, lent, la o orizontală corectă, dar tihnită. Pereții îmbrăcați într-o țesătură de culoarea vișinei putrede respirau o eleganță primitoare. Pe noptieră, sub o veioză în culori vii de Murano, stătea, ca un trofeu, o sticlă de Pinot Grigio di Veneto, tolănită într-un vas cu gheață. Lângă ea, o sticlă de San Pellegrino. Turna, în răstimpuri, un șpriț, după o alchimie a răsfățului și i se făcuse lene să se mai întindă spre platoul cu mai multe soiuri de șuncă și brânzeturi, de pe biroul stil Ludovic al XVIII-lea. Făcuse o baie lungă și înspumată, cu bucuria întreruptă de câteva ori de teama că va muri în mijlocul binelui. Poate nu neapărat să mori de atâta bine, dar să mori din cauza binelui. Se uită la tablourile cu canale venețiene și i se păru o prostie teama asta de moarte în orice situație, când de rău, când de bine. Dar, cu fiecare încercare de a conștientiza clipa și locul, tresărea speriată amintirea fricii.

Era beat. Extrem de beat, după cum își dădea seama. De ani de zile nu i se mai îngăduise să fie atât de beat. Asta-i tot ce-și dorise în ziua aia, încă de când a suit spre biserica San Giusto, pe străduțe abrupte, acoperite cu lespezi strâmbe de piatră veche, netezită de vremi. Oricum, cine-i ieșise-n cale cu siguranță-l socotise beat de dimineață. Cu pasul nesigur, împleticit, cu privirea pierdută și câte un rânjet fără noimă, făcuse, fără îndoială, figură de nebun pe ulicioarele acelea înghesuite. Din când în când, întorcea capul cutremurat de golful tot mai întins din spate, în prelungirea pantei. Din castelul San Giusto a putut alerga, apoi, cu privirea spre nemărginitul mării, de o parte, și colinele orașului până departe, la Forumul Roman, ale cărui ruine se vedeau cu claritate.

A uitat de casa contelui Brigido, în care sălășluise Napoleon, pe când era comandat al armatei de Italia, în 1797, a uitat fațada gri, zdențuită de timp, cu balconul și blazonul deasupra, din marmură albă, cu cei doi pești străjuiți de trei steaguri pe o parte și trei pe alta și o coroană deasupra. A uitat arcadele romane ce sprijineau, unde nu te așteptai, câte o casă și de cei doi cavaleri din metal, care băteau ora exactă la intrarea în castel. Cel din stânga, cu zâmbet ironic, deasupra țăcăliei, celălalt încruntat, parcă pătruns de tragismul trecerii. Nici la mormintele infanților Bourboni, ce tânjiseră de aici după tronul spaniol abandonat lui Napoleon de înaintașul lor, Carol al IV-lea, nu s-a mai gândit acolo sus. Ci la lumina blândă a acelei biserici de o majestate înțeleaptă în îmbinarea senină a mozaicului albastru, de inspirație bizantină, cu fundalul auriu din care se detașează chipul Mântuitorului, totul amintind de somnul regalității resemnate. Inutila zbatere primește aici mângâierea de pe urmă.

Mergea de la un crenel la altul, cuprinzând deschiderea atât de generoasă a locului. Bunăstarea cu stil din Piazza Unità d’Italia, evocând Mitteleuropa, îl frapase prin asemănarea acestui capăt de imperiu, nu de mult cel mai mare port al coroanei habsburgice, cu orașele din extremitatea estică a bătrânei monarhii ce-și dăduse duhul tocmai după ultima și atât de strălucitoarea explozie de rafinament și energie creative. Poate, ca la Veneția, unde începuturile ascensiunii se leagă de numele lui Marco Polo, iar apogeul artistic, din vremea lui Vivaldi, coincide și cu decadența lui Casanova. Apoi, brusc, apusul, sub brațul lui Napoleon, iar în cazul Austro-Ungariei sub șocul Marelui Război. Poate că legea creșterii și descreșterii imperiilor, cum o sintetizase Cantemir în studiul dedicat otomanilor, transpune soarta omenească la nivel macro. Aceeași fatalitate a vieții dictând și individului și marilor puteri ale istoriei. Iar chinul sisific e limpede că-și are pricina în lipsa de memorie, de înțelepciune, în incapacitatea de a extrage un minim învățământ din viața altuia pentru a nu-i repeta greșelile. Și ajungem să punem pe seama fatalității consecințele lipsei de memorie.

Dar cruzimea? Nu joacă ea rolul esențial? Nu setea de sânge e motorul? Ce ne determină, până la urmă, să ne năpustim unii asupra altora, cu fierul în mână, dornici să crăpăm țeasta semenului nostru? Pentru ca apoi, să facem speriați semnul crucii înaintea Mântuitorului. Se sfiise să îngenuncheze în această catedrală care veghea de secole atâta nebunie a firii omenești. Poate ea însăși martoră a vărsării de sânge tocmai în numele celui ce s-a jertfit pentru a ne arăta calea. Ce să-i spună Dumnezeului atât de blând, de luminos, de deasupra altarului? Am ucis, Doamne, iartă-mă, căci am fost silit să iau viața altuia ca să o apăr pe-a mea. Nenumărate vieți am fost silit, reține, Doamne, am fost silit să curm, ca să rămân viu. Ca să nu-i las să-mi ia ei aerul acesta sărat al mării care urcă acum până la nările mele însetate de libertate. Iartă-mă, Doamne, atunci când vei cântări vinovățiile! Asta să-i fi spus lui Iisus? Merita El asemenea etalare de spurcăciune morală, de urât omenesc, de fățărnicie întru iertarea mizeriei?

Ieșise rușinat din biserică și se refugiase pe meterezele cetății. Bărci cu pânze și câte un vapor străbăteau golful. Mai la stânga, era o deschizătură mai modestă, unde trăgeau bărcile pescărești. Forfota aducea uitarea, pentru vindecarea rănilor.

Își aminti de Samu baci. Lumina violetă din biserică decantase straturile ființei și-i amintise că gustul morții îl simțise cu adevărat când bătrânul a strivit repede o lacrimă între gene. Pentru că atât îi mai rămăsese, îndârjirea de a nu plânge. De a n-o jeli pe Tabita, soția lui ucisă în ghetoul orădean, în vara lui ’44, după ce o biciuiseră pentru a le dansa în ritmul revărsat cu o intensitate aberantă de megafoane uriașe, ca să ascundă țipetele celor torturați. Bătrână și slabă, Tabita nu spusese nimic despre ascunzătoarea din perete. A murit chemându-și bărbatul. N-a știut asta până târziu, mult după ce plecase și ultimul tren, și el încă bântuia ca o stafie vechiul cimitir evreiesc.

M-am ascuns in cavoul familiei. Dormeam între ai mei și speram că va trece potopul acela de sânge și ură. Că Tabita va muri în brațele mele, într-o dimineață de toamnă, că Miriam va legăna un prunc în brațe, că voi pune într-o zi capul pe mașina de scris și mă voi întoarce în cavoul acela. Dar numai după ce Tabita își va urma tratamentul, pentru a se stinge lin, numai după ce Miriam se va căsători cu băiatul ei, numai după ce-mi voi vedea nepoțelul zburdând pe scara interioară a casei construite de tata pe locul prăvăliei socrului său, nepot al celui de-al doilea jude al evreilor din Oradea, Brod Samu, de unde mi-au luat numele.

Stăteau pe o bancă pe malul Crișului. Dincolo de apă, era liceul ”Emanuil Gojdu”. În jur, sălcii înverzite, filtrând soarele vesel, mame plimbând copii gălăgioși. Doar apa era un șuvoi înfuriat, de culoarea mâlului, din cauza ploilor de zilele trecute.

La munte, încă mai plouă, oftă bătrânul, urmărind o creangă prinsă-n goana valurilor.

Țara visurilor noastre” se chema revista în care Simeon Ceatal a publicat primele poezii. Revista liceului renumit pentru severitate și performanță. „Bastilia” forma promoții după promoții de entuziasm și cunoaștere, din care, cu o perseverență admirabilă, se afirmau nume mari în toate domeniile. „Țara visurilor noastre”. Prima dragoste, tăinuită. Cărți, multe cărți, chinul matematicii, intransigența absurdă a unor dascăli de modă veche, evadarea în scris, prima țigară între sălciile astea, prima beție în cămin, îngrijorarea tatei, de mână cu cel mic, veniți să-l vadă, o noapte pe drum, cu căruța, să vândă găini, să-i lase bani de taxă și merinde de acasă. Nedumerirea omului de la țară, spaima lui că tot efortul familiei e-n zadar, dacă el atâta știe, să dea cu piciorul șansei de-a ajunge domn la oraș. Ce diferență e între el și cei de leatul lui rămași la coasă, dacă el atâta știe să facă între zidurile astea la care privea cu sfială?

Bătrânul povestea despre Maria Tereza, despre fiul ei, Iosif, despre comunitatea evreiasca dintr-un loc numit Subcetate și-i arăta zidurile departe ale cetății, lângă care primiseră îngăduință să se așeze strămoșii săi, după ce, înainte, n-aveau voie să înnopteze în oraș, ci se întorceau seara, strângându-și negoțul, în așezările lor mărginașe, precum ale țiganilor mai acum. Samu baci zicea de străbunul acela al lui ce refuzase să plece când consiliul orășenesc întârziase să aplice reformele lui Iosif al II-lea și apoi știuse să ia locul celor plecați spre Budapesta și Bratislava. Apoi, de dibăcia bunicului nevestei lui, care făcuse avere în vremea epidemiei de holeră, pe la 1870 și ceva, când municipalitatea fusese depășită de numărul morților și evreul acela știuse, în fața morții ce decima comunitatea, să scoată profit grozav cu o firmă de pompe funebre.

Auzea toate astea și-l vedea pe tatăl lui, mergând aplecat de spate, cu biciul în stânga, căzut pe lângă cizmă și mâna dreaptă rezemată de jug, cu Ionică în urma carului, întorcând mereu capul spre el, buimac de somn și de marele oraș. Creștea povestea lui Samu baci și se estompa carul lor, pe strada plină de lume îmbulzită la piața mare, la târgul de luni. Se înălțau casele evreiești pe strada principală, palate în toată regula, aducând seccesionul pe malurile Crișului Repede, se ridicau Primăria și Teatrul, auzea nume ungurești de arhitecți și bancheri și tatăl lui se făcea tot mai mic, numai clopul negru se mai ghicea, până se pierduseră în mulțimea veselă, agitată între orătăniile dezlănțuite. Ar fi vrut să-și pună mâinile la urechi, să oprească vacarmul, să închidă ochii, să nu mai vadă carul devenit un punct de care se agăța disperat, ar fi vrut să se ridice de pe bancă și să fugă, să alerge în neștire, să scape de casele lor mari evreiești, de forfota fără noimă a mulțimii, de veselia ei nepăsătoare, de găinile și rațele și oile lor, de vaci și de porci, să nu mai vadă șareta trasă de cal negru, frumos și înstelat, să prindă din urmă carul acela, să rămână-n spate orașul, cu luminile lui, cu tramvaiul care-i provoca greață, cu cuconetul frivol și domnii ursuzi, cu zgomotele și coșurile fabricilor, cu claxoanele mașinilor scumpe și blănurile și pălăriile scorțoase, să-și arunce pantofii la care se zgâise Ionică, să zburde cu el prin praf, să coboare desculți prin iarbă să se răcorească într-o vale, să-l asculte pe tata zicând de-acasă, de munci și de griji, să simtă cum îi tresaltă inima când se ivesc primele căsuțe după ce urcă panta de la calea ferată, să treacă pe lângă cimitir bucuros că ai lui sunt toți acasă, să dea binețe oamenilor veniți de la câmp: noroc, mă, Simioane, bine te-ai întors, c-aici-i locul tău, apăi ce să facem, ăsta ni-i rostul, Doamne, dă-vă bine! Iar Ionică să fugă înainte, să deschisă poarta mare de lemn vechi și negru și mama să iasă în drum cu șorțul și obrazul albe de făină și îmbrățișarea aceea să nu se mai termine, să simtă că moare cu obrazul lipit de-al ei, de lacrima ei, de mirosul ei de pâine și tata să-i strige: bagă, mă, vacile-n poiată! Să iasă din mirosul dulce de balegă și paie și să apuce o plăcintă caldă cu cartofi, cu ochii proptiți în vie, o să fie an bun la struguri, tată? Bun, că-i secetă și-or fi dulci, dar tare mă tem că iar ne bate Dumnezeu cu grâul și porumbul, că-s arse-n câmp.

Odată, Radu l-a întrebat: bă, tu ai înnebunit? Chiar ai înnebunit? Păi vorbești singur de trei ore, de-aia. De trei ore! Cum mai trecea vremea cu macheta de corabie agățată pe perete și nodurile marinărești din jurul barului și halbele într-un du-te-vino, încercând ele să țină pasul cu vorbele…

Se scutură și se uită la bătrân. Dacă s-a scrântit ovreiul? Samu baci râdea chițăit. Îi pusese mâna pe braț, întors spre el. Ar fi vrut să se ridice și să fugă. Dar Samu îi șoptea ceva important. Nu mai era despre Congresul studenților naționaliști, despre capete sparte și redacții devastate, la 1927, nu mai era despre încăpățânarea lui ca Miriam să ia pe băiatul lui Fogel, nici despre disperarea Tabitei că fata lor își va lua zilele dacă n-o vor lăsa să-și urmeze dragostea pentru românul ăla sărac, dar cumsecade. Nu, Samu șuiera cu ochii jucând drăcește-n cap, cu vinele-ncordate pe frunte, cu buzele vineții răsfrânte peste gingii goale, despre o scară ascunsă. Fără îndoială, ovreiul se resimțea după atâta suferință și i se făcu milă.

Dar, Samu baci, nu înțelegi că eu n-am nici o vină? Că, poate, nici dumneata n-ai nici o vină? Că vina e a lor, că vina stă în veselia și nepăsarea lor? Că-n mișcarea asta a lor de colo-acolo e toată vina? Sau crezi că nici ei n-au nicio vină? Că toți suntem victime și că n-avem cui protesta?

Numai că Samu nu-i auzea gândurile și povestea înflăcărat de ochii măriți ai tânărului, da, e interesant, ai să vezi, asta e cu adevărat interesant și-l strângea de braț cu putere nebănuită în mâna uscată pe os:

Am intrat în casă. Fuseseră acolo, răvășiseră tot fără să găsească nimic. M-au lăsat să merg înainte. I-am dus drept în biroul meu de lucru. Fără șmecherii, jidane! m-a prevenit sergentul și m-a lovit peste cap. Mi se rupea inima de halul în care era casa. Furaseră tot ce era de furat și puseseră sigiliu la poartă. Și cărțile mi le-au aruncat. Erau rupte multe, cărți de preț, toată biblioteca mea vieneză, călcam pe coperțile de piele, pe care le mângâiasem fascinat de atâtea ori. Fără șmecherii, jidane, mi-a mai zis odată și-a vrut să mă lovească și m-am tras speriat și-au râs de spaima mea. M-au înjurat în ungurește. Le-am arătat peretele. Scoate tabloul! a strigat sergentul și un soldat a trântit tabloul. Era un original al lui Spitzweg, dacă-ți vine să crezi. Carl Spitzweg! Sigur nu ceva atât de cunoscut ca „Plimbarea de duminică”, dar frumos ca tot idilismul înșelător al Biedermeier-ului. Neasemuit de frumos! Țăndări l-au făcut și l-au călcat cu ură în picioare. Proștii nu știau că era o avere sub cizmele lor murdare. Sergentul a venit spre mine cu bastonul de cauciuc ridicat. Cuiul din perete! am strigat înfricoșat, arătând cu mâna. S-au repezit la cui. Trageți încet de cui! i-am sfătuit și în tapet s-a deschis o firidă. Puneți tot în cutie! a strigat sergentul, supraveghind scena crăcănat-triumfător. Luau bani, teancuri de bani și le puneau în cutie. M-am rezemat de birou. Ce-i, jidane? Te ia amețeala? Au râs. Uite la el ce alb e! Ești alb ca fumul, jidov împuțit! Și râdeau și se minunau ce comoară adunasem în peretele acela. Cutia aproape se umpluse cu bani și hârtii de la bancă.

M-am lipit de tocul ușii ce dădea spre dormitor: domnule sergent, mai este. Ce mai este, mă, jidane? Mai este, domnule sergent, tot acolo, mai este. Și-am arătat sfârșit spre gaura din perete. Nu mai e nimic, domnule sergent, au protestat soldații si s-au uitat pe rând, au cotrobăit cu mâna până la cot și m-au înjurat. Domnule sergent, trageți cu palma deschisă pe peretele din fundul ascunzătorii. Trageți așa, de la dreapta la stânga. S-a ridicat pe vârfuri sergentul. Să vezi numai dacă minți ce te așteaptă! Nu mint, domnule sergent, eu nu pot să mai mint, am murmurat și el s-a suflecat la mânecă și m-a privit învingător. Mă lipisem de tocul ușii, cu stomacul în gât de frică. Sergentul a tras palma și-a băgat mâna dincolo de peretele ascunzătorii. A ieșit cu pumnul plin de bijuterii. Erau lanțuri de aur groase, cercei superbi, inele cu pietre. Le-a lăsat să curgă printre degetele răsfirate în cutie.

Bravo, jidane! Bravo! mi-a șoptit și obrazu-i lucea transpirat de plăcere. Stați! i-a oprit pe soldați când s-au împins spre perete. A băgat iar mâna. Cât ai strâns, jidane? Și iar au curs coliere și salbe și bani de aur pe care Franz Iosif avea mustață ca sergentul acesta. Și iar a băgat mâna… Domnule sergent, e plin de pietre prețioase și diamante acolo, adânc, trebuie băgat mâna până-n capăt. Atunci s-a auzit: pac! Și sergentul a urlat ca un porc când îi înfigi cuțitul în jugulară. Soldații au sărit să-l scoată de acolo, căci nu mai era chip să-și scoată brațul.

Samu baci se opri gâfâind. Lumina jucăușă se stinsese în priviri. Continuă cu privirea-n pământ, în timp ce căuta o țigară-n buzunarul de la piept al cămășii murdare și vechi:

Aș fi vrut să le văd fețele când au văzut că nu-s. La ușă, afară, era un soldat de strajă, care nu s-a clintit nici când a auzit urletul. Pe scări mai era unul, la poartă altul, în mașina de afară încă un soldat. N-aș fi crezut că voi folosi vreodată locul acela descoperit în joacă, pe când eram copil. N-am îndrăznit să-i spun niciodată tatei că știu de el, doar mamei, care mi-a poruncit să uit și să nu mai vorbesc niciodată nimănui despre asta. Doar Tabita știa de ascunzătoarea din perete și de calea de scăpare din tocul ușii.

I-am spus atunci, noaptea, în ’27, când m-am târât plin de sânge de la redacție până casă și ne spărgeau geamurile cu pietre și ea-mi spunea, de după perdele, din întuneric că nu-s studenți, așa cum credeam, așa cum am scris apoi, nu, Samu, sunt cutare și cutare și erau pantofarul nostru și gunoierul și alții, cunoscuți numai din vedere și necunoscuți, români și unguri, care, dupa o vreme, mi-au dat bună ziua și m-au întrebat: ce-ai pățit, domnule Samu, cum s-a întâmplat așa o nenorocire, Doamne, apără și păzește?! Atunci i-am arătat scara îngustă de piatră, în spirală, ce ducea în beci. Dar în alt beci. Nu în cel la care se ajungea în subsolul casei. Și beciul era ascuns. N-am dus-o acolo, dar i-am spus. Ea a știut și n-a făcut nimic să folosească ascunzătoarea. Dar fata n-a știut. De asta-s eu vinovat. Că n-am dat fetei noastre cheia spre viață.

Oftă și tăcu o vreme, până se uscă lacrima oprită devreme.

Unde era ascunzătoarea asta, Samu baci?

În tocul ușii. Dacă apăsai într-un anumit loc, se întorcea colțul acela de perete și când intrai dincolo se închidea lin, prin răsucire. Într-o fracțiune de secundă. Era jocul meu preferat în copilărie. Era farsa mea preferată. Eram omul invizibil. Și mătușile au tras odată o spaimă imensă, iar mama mi-a interzis să dau de gol acel secret vital, așa m-a prevenit și eu am știut, deci, de mic: că acolo e un secret vital.

Știi când mi-a venit ideea? Când m-au pus să-mi dau jos pantalonii. Mi-au prins un fir la vârful penisului, celălalt mi l-au răsucit pe degetul mic de la mîna stângă. Și-au dat drumul la curent. Am sărit un metru-n sus de durere. S-au jucat așa cu mine până mi-am pierdut cunoștința. Când m-au trezit, aruncând apă pe mine, le-am spus că le arăt tot, le dau tot ce vor. Am auzit că femeilor le vârau firul electric până-n uter și celălalt îl prindeau de limbă. Lui Miriam i-au făcut oare asta? Nimeni n-a mai supraviețuit din cei care au fost cu ea închiși în ghetou. Și nimeni dintre cei pe care i-au dus cu ea-n vagon la Auschwitz…

Bătrânului îi tremură bărbia. Linge țigara de la un capăt la altul și-o aprinde cu gest scurt, să nu-l incomodeze tremurul mâinii. Trage cu sete din țigară și dă fumul înapoi, cu șuier, din plămâni. Iar trage adânc, iar se aude șuieratul din pieptul costeliv.

Acolo, în perete, la tablou, era o capcană. Eu am pus-o, când am mărit ascunzătoarea, după ce am lichidat moștenirea mătușii din Kosice. Am vândut bine, înainte de criză. Și-am luat aur, nu titluri de bancă, așa cum mă îmbiau unii și alții. Am câștigat în urma crizei, dragul meu, am câștigat când alții falimentau și nu mai dormeau nopțile de grijă, iar eu socoteam în pat cât am câștigat peste zi o dată cu noul curs al aurului… Dar am pus, naiba știe de unde ideea, o capcană, din acelea folosite pentru iepuri. Știam că numai în vremuri cumplite va trebui să bag mâna atât de adânc, caz pentru care era de ajuns să vâr întâi un băț pentru a păcăli capcana.

Și cum de nu te-au găsit în beciul acela? N-au auzit, n-au văzut nimic? întrebă Ceatal fascinat.

Nu. Nimic. Sergentul urla teribil, ei strigau în jurul lui, agitați, iar mie mi-a ajuns secunda aceea. M-am apăsat cu umărul în tocul ușii, am dispărut, apoi am coborât treptele tiptil, noroc că eram desculț, că-mi crăpaseră tălpile cu un picior de scaun de lemn, atâta m-a bătut la talpă odată. Știi cine m-a bătut cel mai rău? Nu cei veniți din Ungaria. Nu, ci gunoierul nostru. Pișta. Cel care spărsese geamurile, când s-au adunat studenții legionari. Cel care ne încărca apoi, nervos, gunoiul dinaintea casei și-mi zâmbea prudent când apăream.

Și-apoi ce-ai făcut, cum ai ieșit din beci?

Am stat acolo o zi și-o noapte și încă o zi. Aproape leșinasem de foame și sete. I-am auzit cotrobăind toată casa, dărâmând pereți, bubuind cu barosul pe unde apucau. Știam că nu mă vor găsi decât dacă demolează toată casa. Pentru că meșterul ceh care-a făcut șmecheria a prevăzut-o în așa fel încât când ești înăuntru să poți activa un mecanism de închidere al ușiței ascunse cu trei drugi grei de fier, care alunecau dintr-un perete în altul. Numai piatră masivă și fier zdravăn. Apoi, am ieșit prin borta secretă care dădea în rețeaua de canalizare. M-am târât prin rahat ore-n șir, am leșinat de câteva ori, îmi era rău, eram epuizat. M-am ascuns într-o noapte, în cimitirul evreiesc. Am mâncat șopârle, iarbă, muște, gândaci. Aici, în orașul acesta, așa am supraviețuit. Acum doi ani au fost toate astea. Îți vine să crezi?

Se însera. Guvernantele și mămicile își chemau copiii de la joacă, perechi tinere se plimbau spre terasa ocrotită de sălciile ce prindeau un foșnet romantic în lumina portocalie a asfințitului. Doi bătrâni trecură pe lângă ei, la braț. Ceatal se ridică salutându-i cu respect. Samu îi salută atent. Îi priviră, apoi, din spate, cum pășeau discret, cocârjați.

Mi-au fost profesori: familia Gal, ea de geografie, el de română…

Iartă-mă, te rog, că te-am înnebunit cu isprăvile mele.

Samu baci…

Lasă, ești dumneata drăguț… Mă bucur c-ai ajuns bine, la București, ți-am spus de când erai tânăr debutant și mă bucuram când veneai cu câte un articol proaspăt și mai ales cu elanul acela al culturii și-al bunei calități umane. Nu, nu e pornirea vârstei, le-am spus colegilor odată, după ce-ai plecat, căci îi iritai pe mulți cu energia, veselia și optimismul dumitale. Aici e răbufnirea școlii serioase calchiate pe-un caracter aparte. Dar mă tem pentru dumneata… Vin vremuri grele, e rândul altora acum… Mulțumesc că m-ai ascultat. E prima și ultima dată când povestesc toate astea.

Nimic din toate astea nu e, însă, atât de însemnat ca lucrul pe care ți-l spun acum. Pentru dumneata îl spun, să te pun în gardă pentru ce poate să vină: știi cine e acum între cei mari în comitetul municipal la Partidul Comunist? Pișta! Pișta, gunoierul! Și nimic nu-l poate mișca din loc pe tovarășul Pișta Demenyi, pentru că iar e vremea lui…