poeme
FLORIN COSTINESCU

Poeme

Articol publicat în ediția 7 / 2017

Ușor de recunoscut

Ușor de recunoscut este cel ce caută ceva ce-a pierdut,

cu buzunarele memoriei întoarse pe dos

atârnând în bătaia vântului,

el merge cu pași mici și cu ochii ațintiți în pământ

fulgerând cu privirile propriile-i urme

mușcate, cu foamea cunoscută, de anotimpuri.

În jurul lui gându-i zumzăie, ca o albină nevăzută,

implorând Divinitatea, doar aceasta i-ar putea spune:

„Aici este ceea ce cauți, oprește-te și ascultă,

orice lucru pierdut încă palpită,

cu vocea lui îndepărtată strigă spre tine,

cu cât durerea ți-o simte, după pașii tăi spre neunde”,

Ușor de recunoscut este cel ce caută ceva ce-a pierdut,

din când în când, își culege cu grijă privirile de pe pământ

și le trimite, salve întrebătoare, spre cer ;

vor căuta, mai departe, acolo, printre nori, se vor bate

cu tunetele și fulgerele înaltului, se vor strecura

printre mulțimea de suflete plutind

pe mările albastre ale Liniștii Definitive

și vor întreba în dreapta și-n stânga…

În rarele-i clipele de odihnă,

cel ce caută ceea ce a pierdut se trezește-ntrebând:

Ce-ați găsit, voi priviri ale mele?

Ce-ați găsit?

Niciodată nu-i singur acesta; e lung șirul celor ce caută,

un adevărat convoi nesfârșit de căutători străbat la pas planeta,

urcă și coboară versanții înșelători ai existenței.

I-am văzut ieri. I-am văzut azi.

Pierzându-se unii în alții…

Și chiar în această clipă, scriind aceste rânduri…

2010

O voce care se miră

Un soi ciudat de arbori – spunea ades pădurarul,

un soi ciudat de oameni – mai adăuga,

lemnul nu e ca omul – repeta el,

ba da, se contrazicea singur, din plăcere, câteodată,

fără să ştie cât de ciudat era el însuşi

pe când fusese arbore,

pe când fusese om,

acum el este numai o voce

care se miră

Tu erai trupul

Tu erai trupul suav salvat din infern,

de ultimul înger ce te-a smuls din neant,

ispitei azuriului său indecent mă prostern,

citindu-l atent ca pe-un roman captivant,

Frazele curg, mă-nfășoară-n șuvoi,

în torent, spumegând delirant,

aceste fraze scrise sub vânturi și ploi

n-au nimic în comun cu Immanuel Kant,

Eu eram aerul respirat, bucuros, fericit,

ocrotindu-ți uimirea, sufletesc diamant

șlefuit îndelung cu un nou răsărit

dumnezeiesc, intens, fascinant….

Trupul și aerul – e tot ce din noi a rămas,

cheltuirăm pe nopțile lungi talant cu talant,

tu călătorești pe-o melodie a Patriciei Kaas

eu te-ntâmpin cu-n verb surâzând, elegant…

iun. 2015

Plutire

Un obicei mai vechi: seara plec în călătorii imaginare,

câteodată folosesc trăsura, amintindu-mi

de zgomotul caldarâmului sub copitele cailor

stimulați de biciul subțire al vizitiului

drapat în fireturi aurite,

înainte de a intra în nori,

îi fac semn acestuia să oprească,

pentru a culege un fir de păpădie

de pe marginea nopții,

străjuită de plopi cucernici…

Uneori iau trenul cu aburi ieșind din depouri arhaice,

alergând, obicei vechi, după ultimul vagon,

călătoresc mai ales la lumina veiozei,

astfel

mă despart de duhurile rele ale lucrurilor zilnice,

de hipnoza lor stăruitoare

și o durere plăcută-a desprinderii

îmi semnalează începutul plutirii…

2015

După ce

N-ai altă șansă de a te bucura înainte aceleia

de a te întoarce dimineața acasă

istovit de victoria asupra întunericului,

dintr-o dată portretele mamei și ale copiilor

se vor desprinde din ramele lor

spre a te înconjura cu iubire,

o, cât ai nevoie de această clipă,

ca de o oglindă în care îți poți privi

nu doar chipul ci și sufletul care în tăcere,

fără a cere recompense,

își numără rănile zilelor în care au supraviețuit,

câte vor fi fost până acum

și câte vor mai aduna eclipsele din ceruri.

Dimineața să te întorci acasă

după ce respirația ta a tăiat pentru fiecare pas

spre răsăritul soarelui spicele negre ale nopții,

după ce ai așezat la fereastră, soarele,

cu mâinile tale,

O, câtă nevoie ai de această biruință,

care te face inel de iubire.

2016