cronica literară
Irina Petraş

Reîntoarcerea la text

Articol publicat în ediția 8 / 2017

Mircea Zaciu remarca încă de la început în cărţile criticului literar Mircea Tomuş reîntoarcerea fermă la text, adică grija de a nu se lăsa în voia unor instrumente la modă care să descopere „intenţionalităţi imaginare”. Scrutarea din interior a marilor cărţi e în măsură să furnizeze surprize, să dezvăluie taine, să reveleze desenul ascuns în covor. Nu altfel procedează, de altminteri, prozatorul Mircea Tomuş. În cele patru volume ale excelentei fresce romaneşti Aripile demonului (Cornel Ungureanu are dreptate: „în locul istoriei literaturii, Mircea Tomuş propune o istorie a Transilvaniei”), autorul se întoarce la textul Istoriei, al tradiţiei, îl dezbracă de interpretările ideologizate şi caută sensul ascuns al evenimentelor. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, şi altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii. Toate semnele memorative ale propriei biografii, amintirile copilăriei şi cunoaşterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealului, la care, firesc, se adaugă biblioteca imensă, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieţii dincolo de documentul uscat şi neutru, concură într-o proză acaparatoare. Cartea e un exemplu original de ceea ce am numit altă dată paleo-plastică romanescă: romancierul se documentează pentru a-şi procura „tigva”, apoi adaugă pas cu pas, frază după frază, „carnea” detaliilor care fac povestea verosimilă şi îi conferă un puternic aer de autenticitate. Prozatorul reţine atmosfera, aroma şi culoarea de epocă – elemente secundare la prima vedere – pentru a decupa destine individuale, dar cu bătaie general-umană. Îmi vine din nou în minte Virgil Nemoianu care avansa o teorie a secundarului şi soluţia privirii laterale: „o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă, recurgerea la blânde viclenii […] devieri temporare, tihnă manierată, oprire asupra detaliilor, absurditate capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreală visătoare pe poteci lăturalnice”.

Ei bine, privirea laterală se dovedeşte rodnică nu doar în cazul prozei de factură istorică. După apariţia romanului (primul volum, 2007), Mircea Tomuş revine periodic în librării cu cărţi miniaturale (prin comparaţie cu monumentalul roman!) în care e vizibilă tihna manierată şi e prezentă hoinăreala pe poteci lăturalnice. În Pentru un alt Caragiale, Secretul cailor de Curtea-Veche, Un text ascuns în romanul Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei sau amurgul unei lumi fără taţi, O mitologie a unor atrizi moderni în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu şi, acum, Creangă romancier? Pe urmele unui fabulos roman iniţiatic,avem de-a face cu reveniri tihnite la text, cu o privire proaspătă căci informată de o temă nouă, inedită şi oarecum şocantă, aproape un joc detectivistic, chiar dacă e trecută prin toată bibliografia critică a scriitorului vizat. În toate aceste cărţi, există un preambul oarecum teoretic, de enunţare a temei de luptă sau a pretextului declanşator. De data aceasta, interogaţia desfăşurat-retorică (Ce mai spun astăzi numele şi literatura lui Ion Creangă cititorului român de literatură? Dar şcolii româneşti, cu toate componentele ei, programe didactice, corp profesoral, elevi şi studenţi? Dar mediului intelectual? Ori cititorilor obişnuiţi? …”) sugerează dublul impas: acela al unei distanţări „instituţionale” de marile opere clasice, dublată, atât cauză cât şi efect, de o lâncezeală a abordărilor critice, o extenuare a raportării lucide la tradiţie în sensul ei profund identitar.

În continuarea preambulului, două secţiuni. Prima reciteşte atât de aproape de literă textul pe care se va bizui demonstraţia, încât cititorul îi poate simţi şi el respiraţia, îi adulmecă miresmele discrete, îi poate pipăi asperităţile cu sensuri nebănuite până acum. Această primă parte are timp, relectura se petrece la pas, tărăgănat anume, cu adăstări „blând viclene”, cu reveniri şi recapitulări pe parcurs ale semnalmentelor deja identificate. Secţiunea aceasta e rotund-alungită (cifrele care trimit la Notele finale nu întrerup lectura, nu sunt, deocamdată, necesare), ca un ou, aş zice, dacă mă gândesc la definiţia pe care Mircea Tomuş o dă romanului: „ca gen narativ, beneficiază de aproape toate însuşirile perfecţiunii, este ceva de felul unui obiect ideal, cam cum este un ou”. Reciteşti, aşadar, textele într-o lumină nouă şi te laşi prins în vârtejul molcom al demonstraţiei. Ţi se spune de la început că „este evident că Ion Creangă, ca autor de literatură, nu poate fi numit romancier”. Ipoteza e, aşadar, una de subtilitate şi nuanţă, cu atât mai incitantă. Dar, „pornind de la o anumită definiţie a acestui gen, care se bazează pe înmănuncherea câtorva particularităţi şi dimensiuni caracteristice, cum ar fi dimensiunea demiurgică, cea problematică, apoi cea diegetică şi, în fine, cea sinfonică (să spunem de pe acum că vom folosi forma acestui cuvânt cu n interior care îi marchează nu numai istoria, dar şi înţelesul pe care vrem să le transmită, adică acela de a uni) şi căutând să vedem dacă nu cumva literatura acestui scriitor, din zorii vârstei moderne a literaturii române, cuprinde aceste dimensiuni, răspunsul la întrebarea iniţială a textului nostru ar putea fi altul decât unanim aşteptata şi categorica negaţie”. Toate aceste dimensiuni sunt căutate în întreaga operă a lui Creangă, de la textele didactice (începând cu O lecţie de a lui Creangă, Acul şi barosul, Inul şi cămeşa) la povestiri, basme şi Amintiri, identificându-se argumente pentru un lanţ de veritabileiniţieri: iniţierea în existenţă, în lume, în istorie şi politică, în viaţa de om (viaţă şi moarte, căsătorie, sexualitate etc.), pe urmele unui virtual proiect de roman. Componenta demiurgică, de pildă, „este schiţată în povestirile didactice şi în cele istorice, apoi fundamentată în Amintiri…, unde i se dă corp viu, însufleţit, la fiecare lectură, prin acel miraculos talent al autorului, de dimensiune genială, nu ne ferim de cuvânt, de a face să trăiască tipuri umane variate, dar fiecare cu o puternică viaţă proprie, ca şi întâmplări şi locuri, într-un ansamblu sensibil, colorat într-o pastă de un pitoresc unic, coerent şi armonios şi întemeiat, mai întâi, pe o sugestivă perspectivă istorică, iar apoi pe o substructură mitologică încă vie şi activă, foarte substanţială”. Dimensiunea problematică e atât de bogată şi diversă încât „lectura operei lui Creangă, cu creionul şi blocul de note alături, a câte unui specialist antropolog, sociolog, istoric, psiholog, lingvist, etnolog, ar putea avea drept rezultat un număr greu calculabil de consemnări prilejuite de bogăţia şi diversitatea informaţiilor pe care le conţine, conservă şi transmite această operă”. Posibila dimensiune diegetică are „configuraţia unui mănunchi de fascicole, unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai consistente, altele mai firave”. În fine, dimensiunea sinfonică: „există ceea ce s-ar putea numi o muzică de ansamblu a literaturii lui Ion Creangă, unitară şi atotcuprinzătoare, ca un val uriaş, care topeşte în sine toate alcătuirile ei, de la detaliul de pronunţie regională, prin cuvânt, care are o muzică interioară a lui, chiar şi cel mai prozaic, de la îmbinările simple de cuvinte prin cele din ce în ce mai complicate, de felul frazărilor melodice, la marile ansambluri sinfonice”.

Demonstraţia nu se încheie aici. Mircea Tomuş ştie că ideea de a asocia literatura lui Ion Creangă cu romanul nu e nouă. Pompiliu Constantinescu scria, nu mult după încheierea Primului Război Mondial: „În Ion Creangă vedem astăzi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timp istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă romanul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.” Cea de-a doua secţiune e rezervată notelor. Ample, cu bogate comentarii, discrete polemici, întreţeseri, e o dublare de fundal a celei dintâi secţiuni, un dialog cu exegeza textelor demontate în prima secţiune. Debutează cu enumerarea etapelor receptării critice a lui Ion Creangă, începând cu momentul Junimea, cel care trasează deja cele trei paliere importante: un nivel al „receptării comune, medii, ca literatură de o anumită valoare, atractivă prin farmecul limbajului”, apoi cel de „culegător merituos prin bogăţia şi valoarea surselor, ca şi prin calitatea superioară a «variantelor» reproduse” şi, în fine, al treilea palier al receptării, „cel mai înalt”, reprezentat prin perechea Maiorescu-Eminescu. Urmează momentul de până la Primul Război Mondial, cu receptarea dinspre folclorişti şi cu vârful exegetic Nicolae Iorga, apoi interbelicul, cu articolul lui B. Fundoianu („Creangă e un artist – şi un artist al cuvintelor – în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie arta lui Mallarmé […] Numai cei ce iubesc cuvintele şi se pot resemna la ele – pot citi pe Mallarmé, cum îl pot citi pe Creangă”; „Artist – Creangă trebuie citit, după multă pregătire şi lectură, pentru toată răcoarea, pe care numai atunci o vei afla în cuvintele lui proaspete, ca în nişte harbuji care trebuiesc sparţi cu grijă, ca să nu-ţi scape prin spărturi zeama cea bună”). Imediat după al Doilea Război, perioadă viciată ideologic, este „instalat în postura de clasic al literaturii române şi încă mai mult: făcând parte, împreună cu Eminescu şi Caragiale, din triada ei de aur”. Pentru lecturile relativ noi, Mircea Tomuş parcurge toată bibliografia şi extrage mărturii directe ori sugerate pentru ipoteza sa. Martori îi sunt G. Călinescu, Vladimir Streinu, Al. Piru, Adrian Marino, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, George Munteanu, Eugen Todoran, Petru Rezuş, Constantin Ciopraga, Ioan Holban, Irina Petraş, Cornel Regman, Valeriu Cristea ş.a.m.d. Foarte ingenios e orchestrată mulţimea depoziţiilor şi extrem de simfonică instrumentarea dosarului critic. Aşa cum, recitite de Mircea Tomuş, textele lui Creangă dau la iveală nenumărate argumente pentru existenţa unui roman virtual, fie el şi cu pagini rămase albe, şi extrasele din cărţile exegeţilor acceptă înscrierea într-un consens şi colaborează la susţinerea ipotezei criticului. Lectura dublă, fie şi fragmentară şi reasamblată – a lui Creangă şi a criticilor săi – oferă prilejul, remarcabil, al unei reconectări la o operă care mai are multe să ne spună.

Mircea Tomuş, Creangă romancier? Pe urmele unui fabulos roman iniţiatic, Editura Limes, Floreşti/Cluj, 2017, 242 pag.