“Scriu. Scriu că scriu.
În gând mă văd scriind că scriu
şi mai pot să mă văd văzându-mă că scriu.”
(Mario Vargas Llosa)
Într-o lume cum e cea în care trăim, plină (doar aparent!…) de băieţi răi şi de fete bune, Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, după cum el însuşi a mărturisit în primăvara lui 2006, la Madrid, îşi dorea de multă vreme: un roman de dragoste, Rătăcirile fetei nesăbuite. O carte despre un băiat bun şi o fată rea; sau, dacă nu, cel puţin extrem de nesăbuită. Care se numeşte, la început, Lily, vrea să treacă drept chiliană, de curând venită în elegantul cartier peruan Miraflores. Şi de care se îndrăgosteşte la prima vedere, fulgerător, fără putinţă de scăpare şi pentru totdeauna Ricardo Somocurcio, Ricardito, băiatul cel bun, cel care îşi doreşte atât de mult, încă din adolescenţă, să trăiască la Paris şi să-şi găsească fericirea în Oraşul-Lumină. După despărţirea lor neaşteptată, petrecută în urma unui scandal ce avea să dovedească faptul că, în realitate, Lily era şi ea peruană, provenind dintr-o familie modestă, cei doi se vor reîntâlni abia după ani de zile. Prima dată la Paris, unde băiatul cel bun este traducător la UNESCO, iar fosta Lily se numeşte, acum, tovarăşa Arlette şi e implicată în mişcarea socialistă; apoi la Londra, unde apare ca Doamna Richardson, abia despărţită de fostul soţ, un diplomat francez pe nume Arnoux; iar mai târziu la Tokyo, unde fata nesăbuită este cunoscută sub numele de Kuriko şi e una dintre iubitele unui mafiot japonez. De fiecare dată, Ricardo îi declară că o iubeşte, dar în afara câtorva nopţi de dragoste, frumoasa şi fascinanta Lily, Otilia, pe numele ei adevărat, nu-i oferă nimic, nici măcar promisiunea vreunei întâlniri viitoare. O iubire, aşadar, nu neapărat imposibilă, deşi fata nesăbuită aşa declară, având în vedere idealul ei de a sta numai „alături de un bărbat foarte bogat şi foarte puternic” (aşa cum nu este băiatul cel bun), ci mai ales nedesăvârşită, în care cei doi protagonişti nu vor cunoaşte niciodată împlinirea sau fericirea – în fond, ei înşişi par a şi le refuza, din simplul (oare atât de simplul?) motiv că au concepţii de viaţă extrem de diferite.
„La fel ca în toate celelalte romane ale mele, am încercat să amestec, în paginile acestei cărţi, realitatea şi fantezia, implicându-mi şi propria experienţă în construirea cât mai convingătoare a unui context istoric”, mărturisea autorul în anul 2006, în Spania, la lansarea Rătăcirilor fetei nesăbuite. Astfel, Mario Vargas Llosa se dovedeşte, pe de o parte, a continua drumul început încă în 1977, cu romanul Mătuşa Julia şi condeierul, iar pe de altă parte, a adopta tehnici şi formule narative diferite de cele impuse – şi, în mare măsură, deja consumate – de reprezentanţii boom-ului latino-american al anilor ‘60 – ‘70. Autorul a respins, de asemenea, interpretarea acestei cărţi în cheie autobiografică, deşi pot fi recunoscute, în paginile ei, numeroase experienţe pe care Vargas Llosa le-a trăit el însuşi – activitatea de traducător, şederea în câteva mari capitale europene şi apropierea de diferite ideologii politice de-a lungul anilor. În orice caz, dincolo de experienţele personale, romanul reuşeşte să surprindă o serie de transformări sociale şi politice care au marcat lumea contemporană, cu precădere în a doua jumătate a secolului XX, dar deopotrivă şi atmosfera specifică a câtorva oraşe: de exemplu cea din Lima anilor ‘50, cea din Parisul anilor ‘60, cu celebrele mişcări studenţeşti, apoi afirmarea mişcării hippie în Londra anilor ‘70 şi aerul specific nipon, de mister şi opulenţă, din cartierele bogate din Tokyo, după 1980. Despre tema pe care el însuşi o consideră esenţială în această carte, dragostea, Mario Vargas Llosa afirma că a încercat să scrie „istoria unei iubiri moderne ce vrea să depăşească toate condiţionările sociale şi / sau ideologice ale oricărei epoci.” Fata nesăbuită şi băiatul cel bun formează un inedit cuplu, Ricardo fiind tipul omului stabil şi timorat, iar micuţa chiliană-peruană, atât de lipsită de orice inhibiţii şi atât de plină de ambiţii materiale reuşind să-l pună adesea în încurcătură, nu doar prin spontaneitate, cât, poate, mai ales prin francheţe. Desigur, romanul aduce, în acest fel, în discuţie problema întâlnirii unor personalităţi opuse, a cărei rezolvare l-a preocupat pe Vargas Llosa atât din punct de vedere psihologic, cât şi estetic.
Dincolo de diferenţele dintre cei doi, cuplul din Rătăcirile fetei nesăbuite (excelent tradus în românește de Gabriela Ionescu!) se situează mereu şi de o parte, dar şi de cealaltă a unei baricade reprezentate de fondul cultural al fiecăruia dintre ei, precum şi de modul în care aleg să se raporteze la contextul istoric al vremii lor. Nimic altceva, în fond, decât aspecte caracteristice ale secolului XX, un secol al dezintegrării eului „tradiţional”, dar şi de apariţie a unui alt tip de eu, multiplu – aflat, cumva, în descendenţa celui plural al lui Pessoa – care afectează în primul rând nivelul profund al conştiinţei individului, şi abia apoi pe acela social sau psihologic. Vargas Llosa se orientează întotdeauna, prin soluţiile pe care le alege, spre valoarea estetică, pe care o plasează mai presus de oricare alta, considerând că doar în acest fel viaţa reală a oamenilor lumii contemporane poate însuma nuanţele atât de variate ale domeniului fanteziei infinite, uneori incertitudinea sau ambiguitatea pe baza cărora textul e construit reuşind să creeze, pentru cititor, „imaginea unui adevăr pe punctul de a se revela”, ca să repetăm definiţia dată de Borges actului artistic. Astfel, oscilând între „roman total” şi „roman colaj”, termenii folosiţi adesea de studiile critice cu privire la proza scriitorului peruan, Rătăcirile fetei nesăbuite este şi o carte care, pe linia începută în Mătuşa Julia şi condeierul, fixează într-un cadru extrem de sugestiv atmosfera din Lima dar şi din capitalele europene, având – din nou – privilegiul unui personaj narator care se mişcă (cel puţin aparent) dezinvolt în medii diferite.
Dar forţa romanului e de găsit, desigur, mai ales în personajul feminin, fascinanta fată nesăbuită atât de hotărâtă să trăiască în lux, încât ajunge să trăiască în nefericire şi să se autocondamne la singurătate. Unii critici au afirmat că textul acesta se foloseşte, poate, prea accentuat de clişee – Ricardo e mereu „băiat bun”, iar iubita sa, invariabil, „fată nesăbuită”, sau că apariţiile şi dispariţiile acesteia din urmă ar fi insuficient precizate şi susţinute de evoluţia tramei narative, uitând sau pierzând din vedere că Mario Vargas Llosa a încercat, în primul rând, să scrie un roman de atmosferă şi nu unul poliţist, nedorindu-şi nici o clipă ca cititorul său să se transforme într-un Sherlock Holmes printre capitolele cărţii… Rătăcirile fetei nesăbuite devine, astfel, nu doar un roman de dragoste bine scris, ci şi un text ce aduce în discuţie problema singurătăţii umane şi a imposibilităţii comunicării. Mult discutata criză a cuplului din romanul secolului XIX, admirat şi analizat nu o dată de Vargas Llosa, se transformă, acum, în dramă a comunicării – de aici şi imaginea de veritabil Turn Babel a sediului UNESCO din Paris şi a activităţii traducătorilor profesionişti, incapabili, însă – iar Ricardo nu e un caz unic – să treacă întotdeauna de formulările diplomatice. În acest context, Lily, Madame Arnoux, Doamna Richardson sau Kuriko – ori, poate, mai bine, toate la un loc şi fiecare în parte – stau mărturie pentru complexitatea sufletului feminin care, de la Doamna Bovary încoace, e sortit, în literatură, să viseze mereu altceva şi mai mult decât are… În fond, o preocupare veche a autorului, identificabilă încă din personajul Teresa din romanul Oraşul şi câinii şi continuată, apoi, în Urania Cabral din Sărbătoarea ţapului, ipostaze feminine de natură a convinge cititorul că, după cum spune Vargas Llosa însuşi, „femeile şi bărbaţii percep oraşul şi se folosesc de el, ca şi de orice altă realitate, în moduri fundamental diferite.” În ceea ce-o priveşte, fata nesăbuită este, dincolo de calmul ei mult prea clar afişat, de siguranţa sa perfectă şi de strălucirea sa, nu doar foarte singură, ci şi extrem de nesigură pe sine. Incapabilă să se cunoască şi să-i cunoască în adevăratul sens al cuvântului pe cei din jurul său, micuţa peruană nu va reuşi decât în puţine momente (şi atunci, abia cu mare greutate şi la capătul a nesfârşite ezitări) să aibă curajul de a iubi, de a visa, de a trăi. Adică de a încerca să învingă singurătatea care o domină şi o consumă pe dedesubtul tuturor măştilor sale.
Dincolo de toate acestea, recentul roman al lui Mario Vargas Llosa se dovedeşte şi o profundă meditaţie asupra literaturii şi a însăşi creării ficţiunii. Astfel, vorbindu-le unor prieteni despre aventurile sale de etern căutător al fetei nesăbuite, Ricardo afirmă cu privire la faptele acesteia şi, mai cu seamă, la relatarea ei cu privire la evenimentele din trecutul apropiat: „Poate fi adevărat. Poate fi fals. Nu ştiu. […] Adevăr sau invenţie? N-o să aflu niciodată.” Nimic altceva, în fond, decât o posibilă definiţie a ficţiunii şi a mecanismelor sale. Iar autorul care, cu ani în urmă, în Oraşul şi câinii (1963) sau Conversaţie la Catedrala (1969), se raporta la modele literare de genul lui Flaubert sau Faulkner, alege, aici, un alt tipar romanesc, şi anume cel reprezentat de mult căutata – mai cu seamă în America Latină – soluţie valabilă (şi viabilă) din punct de vedere estetic pentru un posibil happy-end. Tocmai de aceea cartea se încheie (şi) cu descoperirea vocaţiei de scriitor a băiatului bun, experimentatul traducător de documente oficiale, cel care se lăsase convins, cu ceva vreme înainte, că povestea iubirii sale pentru fata cea nesăbuită şi atât de singură şi (dincolo de aparenţe) de nefericită ar fi o excelentă carte de dragoste, veritabil univers compensatoriu pentru el, adesea rătăcit printre cuvintele altora, silit să şi le descopere pe ale sale doar la capătul unui drum îndelungat şi anevoios. Rătăcirile fetei iubite şi nesăbuite vor deveni, desigur, în alt sens, şi ale sale, şi îl vor conduce, astfel, la o iniţiere, chiar dacă dureroasă – de astă dată nu doar în iubire, ci şi în literatură.
Mario Vargas Llosa, Rătăcirile fetei nesăbuite.
Traducere de Gabriela Ionescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2016