eseu
VICTOR IVANOVICI

BASM, BASNĂ ŞI ROMAN

Articol publicat în ediția 10 / 2017

În volumul al doilea din Don Quijote (în continuare DQ 1615), eroul eponim întâmpină adesea nevoia urgentă de a se autodefini. Nevoie ce apare în funcţie de două grupuri distincte de cititori şi e satisfăcută în două chipuri, tot distincte.

Pe de-o parte, deci, pe drumurile prăfoase ale Castiliei, cu sărăcăcioasele hanuri pe care  „ingeniosul” cavaler/hidalgo le preface cât ai clipi din ochi în somptuoase castele, el întâlneşte la tot pasul călători care citiseră prima parte a aventurilor quijoteşti (în continuare DQ 1605) şi care „recunosc în el omul real, pe protagonistul operei” (Foucault 1966: 62). În ochii lor, don Quijote trebuie să se ridice la înălţimea „cărţii în care efectiv s-a transformat” (ibid.): să dovedească, aşadar, că este cel ce este.

Pe de altă parte, eroul întâlneşte şi destui cititori ai unei scrieri postişe, pe care autorul ei, un ipochimen ce îşi zicea Alonso Fernández de Avellaneda, o dădea drept „al doilea tom” al istoriei lui don Quijote (în continuare DQΑ)[1]. Pe aceştia, fie că îl recunosc fie că nu, el trebuie să-i scoată din eroare, demonstrându-le că nu este cel ce (cred ei că) este.

Aşadar, în cartea din 1615, don Quijote îşi întăreşte şi slăbeşte, în acelaşi timp, condiţia şi poziţia. Acest paradoxal demers concordă cu un tip de naraţiune ce relatează fapte şi lucruri care există şi nu există. E vorba – despre ce altceva? – despre basm, a cărui convenţie de gen presupune estomparea diferenţelor dintre oriunde şi nicăieri, dintre pururi şi nicicând, în ultimă instanţă dintre real şi ireal, ceea  ce nu arareori înseamnă dintre adevăr şi minciună. O declară fără ocolişuri basmele din lumea întreagă: spre exemplu cele româneşti, pe lângă populara „a fost odată ca niciodată”, au şi o altă formulă iniţială, mai explicită: a fost – n-a fost ; începuturi analoge pot fi auzite, din Peninsula Iberică – era i no era (în catalană) şi érase que no era (în castiliană) – până în vecinătatea noastră imediată, bunăoară în Grecia: etan kai den etan… Desigur, aici trebuie făcută deosebirea între, vorba lui Dante, „minciuna frumoasă”, adică ficţiunea artistică ce poate eventual alegoriza un adevăr de alt ordin, şi minciunile menite să ascundă ori să sluţească adevărul. Româna chiar lexicalizează distincţia: acestea din urmă nu mai sunt basme, ci basne şi scornituri; astfel înfiera cronicarul „basna” lui Simion Dascălul despre originea ignobilă a românilor şi tot astfel ar fi vestejit şi Cervantes, dacă ar fi vorbit româneşte, ignobila „basnă” a lui Avellaneda care îl desfigura pe al său Don Quijote.

 

  1. A fost – n-a fost… romanul (adică numele lui)

 

De ce, aşadar, în DQ 1615, adoptă eroul postura pe care tocmai am descris-o şi de ce actul narativ îşi fixează obiective diferite de acelea din DQ 1605? Cu titlul de ipoteză de lucru, aş zice că Cervantes, purcezând la concepţia părţii a doua a cărţii, a intuit că succesul de masă al primeia incumba nu puţine primejdii. Între ele şi pe aceea că o scriere atât de populară putea deschide pofta plastografilor (ceea ce s-a şi întâmplat cu Avellaneda si Quijote-le său). Pentru a contracara, deci, acest soi de pericole, autorul şi-a trasat o linie de apărare destul de conservatoare, obligând faimosul „prim roman modern al Europei” să se replieze pe poziţii pre-romaneşti, adică… de basm. Această retragere tactică a influenţat în primul rând genul operei.

Cercetarea chestiunii respective cere o atenţie deosebită, căci terminologia curentă ascunde multe capcane. Mă refer mai ales la cea spaniolă, începând cu faptul că, acolo, „romanul” se numeşte novela. Cervantes cunoştea, desigur, cuvântul, de vreme ce îl folosise drept titlu al „Nuvelelor” sale „exemplare” (Novelas ejemplares, 1613), subliniind chiar, cu o oarecare trufie: „eu sunt primul care am compus novelas în castiliană” (yo soy el primero que he novelado en lengua castellana: Prolog către cititor). Nota bene, însă: „cu novela” – semnalează de Riquer (online: cap. I) – „Cervantes reda italienescul novella, care înseamnă o scurtă istorie fictivă, şi niciodată nu i-a trecut prin minte să-şi numească novelas naraţiunile mai lungi”. Pe acestea din urmă le califica drept historias, adică relatări de fapte ce pot fi şi adevărate, iar dacă sunt născocite, în ele ficţiunea – cf. Sfântul Augustin – non est mendacium, sed aliqua figura veritatis.

Totuşi, nu peste multă vreme „istoriile” fictive au pus stăpânire pe numele de novelas, pe când genul celorlalte a fost precizat cu ajutorul unui adjectiv: novelas cortas[2]. În continuare, denumirea cu pricina – minus adjectivul – a fost atribuită în majoritatea limbilor europene naraţiunilor în proză de dimensiuni reduse, pentru cele mai extinse adoptându-se o variantă a franţuzescului roman[3].

Noul termen este sinonim cu novela, dar numai sub aspect cantitativ, pe când din punct de vadere calitativ devine opusul lui. Contrapunctul semantic dintre cele două concepte e mai uşor de perceput tot în engleză, datorită existenţei binomului lexical novel/romance (adică „romanţ”)[4]. Primul diferă de al doilea în baza criteriului verosimilitudinii, care a jucat un rol enorm în evoluţia genului, în aşa măsură încât se vorbeşte chiar de un „contract al verosimilului” (contrat de vraisemblance), între romancier – nu cumva novelist? – şi cititorii săi (Kundera 1989: 105). Pe de altă parte, „romanţul” nu cunoaşte constrângerile contractului respectiv: în el încap supranaturalul şi irealul – pe care, în alt context, Cervantes însuşi le izgonise cândva „afară din hotarele naturii” (fuera de los términos de naturaleza)[5] –, cauzalitatea generalizată de tip magic (post hoc ergo propter hoc), născătoare de ilimitate coincidenţe, exagerările şi exaltările sentimentale de tot soiul, comportamentele deviante, patima neînfrânată… – pe scurt elementele de basm la care romanul a renunţat treptat în evoluţia sa către novel.

A renunţat însă definitiv? Judecând după intenţia expresă a autorului, în Prologul la DQ 1605: „să dărâm înjghebarea rău întemeiată a acestor cărţi cavalereşti”, răspunsul pare a fi pozitiv. Întrebarea e dacă ar mai fi susţinut el acelaşi lucru, şi la fel de categoric, după alţi zece ani şi mai ales constatând că  „băsnuitorul” Avellaneda îşi afişa acordul deplin asupra aceluiaşi punct: „amândoi avem acelaşi ţel, şi anume să izgonim dăunătoarea lectură a deşartelor cărţi de cavalerii, atât de răspândită în rândul oamenilor neciopliţi şi trândavi” (DQΑ: Prolog)? În tot cazul, în prefaţa la DQ 1615, pe Cervantes nu-l mai preocupă câtuşi de puţin să polemizeze cu romanţurile (cavalereşti) ale altora, ci să-şi apere propria-i operă, orice ar fi ea, de răstălmăcirea la care încerca s-o supună falsificatorul.

„Basna” lui Avellaneda era un soi de novela rudimentară, ce respecta cât de cât convenţiile verosimilitudinii, asezonându-le însă cu trucuri din repertoriul unui grosolan realism comic. Acolo don Quijote, nebun de-a binelea, sfârşea fatalmente într-un azil de alienaţi; acolo Sancho întruchipa stereotipul ţărănoiului necioplit, care „Era mai curând mâncăcios decât hazos şi mai degrabă tont decât hazliu” (DQ 1615: 72); în fine, tot acolo asistăm, în loc de intrigă, la o înşiruire de episoade pur şi simplu caraghioase, multe dintre ele nefiind decât farse scornite de alţii pe seama protagoniştilor. Scenariu simplist, din care au fost expurgate elevaţia poetică şi spirituală ce făceau farmecul originalului. Nici urmă de înţelepciunea dialectică a „nebunului mintos” (loco cuerdo): don Quijote nu mai e aici decât un „smintit de [dus la] balamuc”[6]; s-a stins iubirea-i „trubadurescă” pentru Doamna Gândurilor sale: eroul se declară „dez-îndrăgostit” (desenamorado) de Dulcinea (DQΑ: 2 şi 6); a dispărut relaţia cordială a cavalerului cu fidelul său Sancho: scutierul îl părăseşte fără şovăire şi fără regrete, ispitit de veniturile mai mari şi de viaţa mai comodă pe care i le oferea un curtean, uns pentru ocazie „Arhipapură (Archipámpano) de Sevilla” şi „de Indii” (cf. DQΑ: 32 şi 35)…

La acestea şi la altele de acelaşi soi reacţionează prin urmare Cervantes în DQ 1615 şi, cum am mai spus, intervine asupra genului sau speciei operei. Ceea ce, după cum de asemeni am mai spus, înseamnă că se repliază pe poziţii care, tipologic şi structural vorbind, se acoperă cu variante şi manifestări mai vechi ale genului respectiv, adică anterioare faimosului „contract al verosimilului”.

După toate probabilităţile, autorul nu era conştient de direcţia şi destinaţia manevrelor sale. Deloc de mirare, de vreme ce nici astăzi panorama nu e întrutotul limpede: cum am văzut, terminologia continuă să fie fluidă, ceea ce pune un semn al egalităţii, când lexical, când semantic, între novella şi novel[a] (corta/short), între novel[a] şi roman, între roman şi romanţ, între romanţ şi basm, şi aşa mai departe… Din asemenea încurcătură ne scoate, până la un punct, critica anglo-saxonă – secundată, e drept şi de (nu prea multe) voci spaniole –, ce operează cu un vocabular mai relaxat, scutit de prea multe ambiguităţi, căci echilibrat doar între doi poli: cel „realist” (verosimil), desemnat drept novel, şi cei „idealist” (similar basmului), numit romance. Nu întâmplător, un cervantist britanic a fost cel care a văzut că, indiferent dacă între cele de mai sus există sau nu o înrudire genealogică, ceea ce cu siguranţă există e raportul lor genologic, în baza căruia funcţionează complementar, compensându-se reciproc: „când modalitatea literară predominantă se depărtează prea mult de actualitate, se produce ajustarea ei realistă”; dar şi invers: „formulele artistice nerealiste (…) revin şi ele la răstimpuri regulate” (Riley online).

 

Aşa ceva se întâmplă în DQ 1615: Cervantes infuzează în structurile operei o doză suplimentară de „idealism”, în scopul de a o stabiliza generic. Cât despre rezultatul intervenţiei sale, suntem îndrituiţi a susţine că, în urma ei, Don Quijote este-şi-nu-este novel[a], este-şi-nu-este romanţ, şi tocmai de aceea este (prin excelenţă) Romanul.

 

  1. Basm contra „basnă”

 

Cum am arătat mai înainte, în  partea a doua a lui Don Quijote Cervantes întâmpină expectativa publicului ca fabula şi mai ales eroul cărţii să se plieze nemijlocit pe standardele unei verosimilitudini empirice[7]. O expectativă vădit viciată prin faptul că pune pe acelaşi plan atât experienţa de trăire, dobândită într-o lume reală, cât şi pe cea de lectură, ieşită dintr-o… carte reală. Ca atare, cine cultivă asemenea aşteptări îi consideră echivalenţi pe don Quijote-le empiric cu cel fictiv. Această dublă eroare a receptorului[8] ascultă de logica lui „este-şi-nu-este”/„a fost – n-a fost” şi crează condiţiile atât pentru feluritele „basne şi scornituri” cu care se confruntă don Quijote, cât şi pentru infuzia de basm la care recurge Cervantes pentru a le contracara şi a conjura primejdiile de tip (să le zicem) „novelistic” care îi ameninţă romanul.

Cât despre cititori, în rândurile acestora se constată – aşa cum am anticipat – o diferenţiere ce poate fi interpretată în cheie „morală”: pe de-o parte îi avem pe cei ce îl judecă pe don Quijote cu etaloanele de măsură ale primei părţi (autentice) a romanului, pe de alta pe aceia care apreciază verosimilitudinea eroului prin raportare la (falsa) sechelă, adică la „basna” lui Avellaneda.

 

2.1.- Cei dintâi acţionează în favoarea „interesatului”, deşi în absenţa acestuia şi împotriva liberei voinţe şi a dorinţelor lui exprese[9]. Ţelul lor este de a-l readuce la statu quo ante, adică la faza pre-quijotescă de unde a pornit istoria personajului. Se străduie, în speţă, să-l „băsnească”, trăgând nădejde să-l lecuiască de nebunie prin metoda similia similibus (cf. Avalle-Arce op. cit.: 18). În acest scop, trei asemenea „binevoitori” montează un întreg scenariu, după cum urmează:

 

„să-l lase pe don Quijote să plece, de vreme ce părea cu neputinţă a-l reţine, iar Carrasco să-i iasă-n drum în chip de cavaler rătăcitor, să intre în luptă cu el (…) şi să-l învingă (…) urmând ca lui don Quijote, astfel învins, bacalaureatul cavaler să-i ordone a se întoarce la el în sat şi-a nu mai pleca de-acolo vreme de doi ani (…) şi s-ar fi putut ca pe durata recluziunii sale să-şi dea uitării închipuirile sau să i se poată căuta nebuniei sale alt leac adecvat.”

(DQ 1615: 15).

 

Aici trebuie semnalat însă că aceia care identifică pe omul în carne şi oase ce-l au înaintea ochilor cu cel din hârtie şi cerneală pe care l-au cunoscut în paginile lui DQ 1605 găsesc „basna” cu pricina gata de folosinţă şi atât de comodă încât se simt ispitiţi să se strecoare ei înşişi într-însa. Nu e deci de mirare că, aşa cum vom vedea mai încolo, unii ajung până la urmă să se auto-băsnească.

Caracteristic în această privinţă e cazul lui Sansón Carrasco.

Consătean al lui don Quijote, cunoştinţă veche a lui Sancho Panza, confident al preotului şi al bărbierului, tânărul numai ce s-a întors de la Salamanca, unde fusese la studii, în posesia titlului de „bacalaureat”[10] şi a primelor patru ordine ale ierarhiei bisericeşti. Deşi Cervantes îl introduce în arenă relativ târziu (începând cu capitolul al treilea din DQ 1615), noului venit i se rezervă  sarcini importante.

În primul rând, el este primul cititor al părţii întâi care se arată într-a doua. De cum ajunge în sat, bacalaureatul dă fuga, în culmea bucuriei, să-i anunţe pe don Quijote şi pe Sancho că peripeţiile lor „bântuie prin cărţi” (DQ 1615: 2). Prilej pentru cei doi protagonişti să facă dovada că sunt cei ce sunt: pe potriva eroilor cărţii.

Pe de altă parte, entuziastul cititor devine de asemeni autorul „al doilea sau subsidiar” al operei în curs. Neuitatul Juan Bautista Avalle-Arce, căruia îi aparţine judecata de mai sus, o pune în legătură cu faptul că, în episoade ulterioare (DQ 1615: 12-15 şi 64-65), bacalaureatul, deghizat pentru ocazie, avea să se măsoare de două ori cu eroul cervantin, va fi înfrânt prima dată şi va ieşi învingător a doua: acest deznodământ constituie ultimul capitol al biografiei lui don Quijote ca don Qujote, capitol (metaforic vorbind ma non troppo) „scris” cu lancea de Carrasco (cf. Avalle-Arce 1990: 19).

În realitate, scenariul e mai complex decât pare, dat fiind că include atât basmul cât şi „basna”, aceasta din urmă sub forma ei cea mai caracteristică, de „scornitură”, de minciună. Mai precis, avem de-a face cu două minciuni, sau cu aceeaşi la două nivele. Pe de-o parte bacalaureatul, care îl încurajase pe don Quijote în intenţia sa de a purcede la o nouă ieşire în lume, promite să păstreze pentru moment secrete planurile cavalerului, faţă de cunoştinţe şi de amici comuni („Carrasco făgădui să facă totul întocmai” – DQ 1615: 4), dar îşi calcă de îndată făgăduiala. Pe de altă parte autorul va reţine informaţia respectivă până după prima luptă a protagonistului cu Carrasco (deghizat în Cavaler al Oglinzilor); abia în acel moment vom afla că „atunci când bacalaureatul Sansón Carrasco îl sfătuise pe don Quijote să-şi reia căutarea abandonatelor cavalerii, intrase mai întâi în conciliabul cu preotul şi bărbierul despre ce mijloc anume s-ar putea găsi pentru a-l convinge pe don Qujote să rămână acasă, liniştit şi împăcat” (DQ 1615: 15). Din asemenea defazări şi manipulări ale datelor, Avalle-Arce deduce că „avem de-a face cu un narator nefiabil, în care cititorul nu poate avea încredere”(op. cit.: 23 sq.)

Paternitatea acestei inovaţii tehnice (the unreliable narrator) – pe care anglo-saxonii o atribuie lui Henry James – se cuvine de aci înainte cedată lui Cervantes „mincinosul”. Abia în această condiţie, autorul devine capabil să valorifice la maximum strategia lui „a fost – n-a fost”. Mai întâi, pentru că sistemul de referinţă respectiv se raportează la basmul arhetipal care, din motivele analizate mai sus, vine să înlocuiască, în DQ 1615, acel „contract al verosimilului” tipic pentru novela. În al doilea rând, deoarece „băsnuitorul” este naratorul nefiabil prin antonomasie, de vreme ce revendică pentru sine un discurs neadevărat. Şi, în plus, deosebit de molipsitor: sub supravegherea lui, trei personaje urzesc o „basnă” de plasat unui al patrulea, dar cel puţin unul dintre complotişti cade în propria-i plasă. În speţă, Sansón Carrasco se des-minte drept Cavaler al Oglinzilor atunci când, sub această identitate calpă, este înfrânt de don Quijote; totuşi, el nu numai că perseverează, dar se şi identifică mai abitir cu scenariul său de basm: îşi va fixa drept ţel să-şi ia revanşa asupra Cavalerului Tristei Figuri, şi chiar va reuşi în calitatea (nu importă că şi aceasta falsă) de Cavaler al Albei Luni (cf. DQ 1615: 64-65).

După acest punct nodal al acţiunii, protagonistul este-şi-nu-(mai)-este don Quijote, iar istoria lui este-şi-nu-(mai)-este cea pe care o ştiam: înscris pe orbita des-vrăjirii, eroul se desparte treptat de romanţ şi se îndreaptă către deznodământul dorit – de Cervantes – al romanului:

 

„…preotul îl rugă pe notar să consemneze mărturia că Alonso Quijano cel Bun, cunoscut ca «don Quijote de la Mancha», trecuse din viaţa de aici şi murise de moarte naturală; şi cerea această mărturie pentru a reteza vreunui alt autor, în afară de Cide Hamete Benegeli, prilejul de a-l învia în chip mincinos şi de a însăila istorii fără de sfârşit cu faptele lui de vitejie.”

(DQ 1615: 74).

 

Dar şi autorul fizic şi moral al evoluţiilor respective dobândeşte în continuare ipostaza fluidă a lui „este-şi-nu-este”. Dedat la auto-băsnire, bacalaureatul face o ultimă încercare de a se introduce în vagul scenariu pastoral inventat de hidalgo, ca alternativă, după ce fusese anulat drept cavaler. Moartea protagonistului zădărniceşte însă  planul cu pricina înainte de a se schiţa măcar traducerea lui în faptă. Astfel încât Carrasco, ce fusese primul cititor al primei părţi şi al doilea autor al celei de-a doua, nu va mai participa la un eventual al treilea, eventual „arcadic” Don Quijote. Din contra, va cădea în anonimat, pierdut în mulţimea figuranţilor ce îl conduc pe Alonso Quijano la ultimul sălaş. Cu alte cuvinte, i se va întâmpla ce se întâmplă cu toate basmele ajunse la capăt: le ia vântul şi se risipesc în văzduh asemeni fumului care iese din vatră.

 

2.2.- O a doua categorie  de cititori e alcătuită din cei care, direct sau indirect, se nutresc din viziunea ostilă a lui Avellaneda asupra eroului cervantin şi a creatorului lui. Ca şi primii, ei caută să-l „băsnească” pe don Quijote; ca şi inspiratorul lor, o fac  cu inteţia de a-şi bate joc de el. Împotriva unora şi a celuilalt, autorul şi personajul dezvoltă o întreagă strategie defensivă, pe diverse fronturi.

Pentru început, vorbind în nume propriu, asemeni lui Eschil în celebrul său epitaf („grăiască despre a lui bărbăţie codrul Marathonului”), Cervantes îşi apără cu vehemenţă onoarea de veteran al bătăliei de la Lepanto:

„Un lucru însă nu s-a putut să nu mă mâhnească şi anume reproşul că sunt bătrân şi ciung, de parcă (…) pierderea braţului meu s-ar fi produs într-o tavernă, iar nu în cea mai sublimă împrejurare la care au asistat veacurile trecute, cele prezente şi cum nici cele viitoare nu pot spera să vadă. Dacă rănile mele nu strălucesc în ochii cui le priveşte, ele se bucură măcar de preţuirea celor care ştiu unde le-am căpătat etc.”

(DQ 1615: Prolog către cititori)

 

Mai apoi, în domeniul ficţiunii propriu-zise, ştafeta trece de la creator la creatură. Don Quijote respinge şi el, explicit, într-o primă fază, „basnele şi scorniturile” puse în circulaţie de impostor despre anumite aspecte ale vieţii şi faptelor sale. De exemplu, la un han unde trăsese peste noapte, auzind din întâmplare dialogul altor doi călători ce comentau dezaprobator aşa-zisa schimbare, potrivit lui Avellaneda, a sentimentelor sale pentru Dulcineea, eroul se declară gata să dezmintă prin faptă, cu arma în mână, pe oricine ar susţine acea inacceptabilă versiune (cf. DQ 1615: 59). Tot explicită şi tot factică, dar via negationis, e şi decizia lui de a nu lua parte la competiţiile cavalereşti din Zaragoza, căci la ele fusese prezent don Quijote-le lui Avellaneda (cf. op. cit.: 74). În fine, cu observaţii critice bine cumpănite – privind stilul (nivel de limbă inadecvat, căci împănat cu idiotisme aragoneze), tonul (prologului) şi conţinutul falsei istorii (unde, bunăoară, soaţa lui Sancho este numită Mari Gutiérrez, când de fapt numele ei era Teresa Panza) – protagonistul lui Cervantes se dovedeşte competent şi capabil să-l amendeze pe calpuzan şi pe plan teoretic (op. cit.: 59)[11].

Toate acestea ţin de o apărare (să-i zicem) „la distanţă”, în sensul că DQ 1615 şi DQΑ rămân, textual vorbind, distincte. Însă, într-o a doua fază, prototipul şi imitaţia plastografiată dezvoltă o variată şi polivalentă interacţiune, în care nivelele şi perspectivele celor două cărţi încep să se interfereze.

Caracteristic în acest sens este corpus-ul capitolelor ce acoperă răstimpul petrecut de don Quijote şi scutierul său la curtea cuplului ducal întâlnit în peregrinările lor (DQ 1615: 30 sq.) Gazdele recunosc, desigur, în oaspeţi, personajele din DQ 1605, dar, pe de altă parte, îi tratează (aşa zicând) à la Avellaneda. În speţă, pun în scenă diverse farse, când amuzante, când grosolane, când crude, în scopul de a-i face de batjocură. Coordonatele episoadelor în cauză sunt de găsit în falsul Don Quijote, printre cele întâmplate la Madrid, acasă la „Arhipapură” (DQA: 32 sq.): un „model” detestabil şi detestat, dar potrivit situaţiei, cu care Cervantes pare a intra în dialog intertextual. Se cunoaşte, de altfel, ideea unor cervantişti de frunte (precum Ramón Menéndez Pidal, Stephen Gilman ş. a.), la care a aderat şi scriitorul mexican Fernando del Paso, potrivit căreia – în termenii comparatismului tradiţional – dacă Avellaneda l-a imitat pe Cervantes în general, aici Cervantes l-a imitat pe Avellaneda în chip specific (cf. del Paso 1997: 12). În cazul acesta, autorul demonstrează nu doar că mânuieşte realismul comic la fel de bine, dacă nu mai bine ca Avellaneda, dar şi că îşi poate urmări propriile-i ţeluri pe un teren considerat de rival drept al său. Astfel aş interpreta, spre exemplu, faptul că în mijlocul relatării despre coborârea în Infern a Altisidorei[12], secvenţă a unui scenariu burlesc avându-l ca victimă pe don Quijote, apare intercalată scena cu diavolii jucând pelotă cu volumul al doilea „pirat”, unde batjocurii e supus impostorul „aragonez care zice că ar fi de fel din Tordesillas” (DQ 1615: 70).

 

2.3.- Cu alte cuvinte Cervantes, adeverind zicala că orice naş îşi are naşul, contraatacă pe uzurpator cu propriile-i arme, izbutind deci să-l „băsnească” pe acela care încercase să-l „băsnească” pe el.

Tactica respectivă seamănă cu o dificilă partidă de şah: la uzurparea lui don Quijote şi a lui Sancho de către Avellaneda, Cervantes răspunde cu o „mutare de maestru”, capturând una din piesele de bază ale adversarului: pe Álvaro Tarfe (cf. de Riquer 1989: 38-39).

Personajul cu pricina îşi face apariţia încă din primul capitol al DQΑ. Aflăm despre el că „era coborâtor din vechiul neam al maurilor Tarfe din Granada, rude apropiate cu regii ei şi viteji din născare, după cum se citeşte în istoriile regilor din acel regat, cu ai săi Abenserahi, Zegrii, Gomeli[13] şi Maza, care s-au creştinat după ce catolicul rege Fernando a cucerit vestita cetate a Granadei”. În trecere prin satul lui don Quijote, don Álvaro e găzduit pentru o noapte în locuinţa acestuia, leagă prieteşug cu el, îl îndeamnă să-l însoţească şi să ia parte la turnirurile din Zaragoza, îl acompaniază în multe peripeţii şi-l scoate din câteva belele, dar şi participă la destule farse pe seama lui şi, în cele din urmă, îl internează în balamucul din Toledo (Casa Nunţiului).

La Cervantes, don Quijote îl identifică pe Álvaro după prezenţa acestuia în cartea lui Avellaneda, iar el o confirmă:

 

„— Se vede cu siguranţă că sunteţi acel don Álvaro Tarfe care circulă tipărit în cea de-a doua parte a istoriei lui don Quijote de la Mancha, de curând tipărită şi dată la lumină de către un autor novice.

— Eu însumi sunt – răspunse cavalerul –, iar acel don Quijote, eroul principal al istoriei respective, mi-a fost prieten foarte apropiat (…)”

(DQ 1615: 72).

 

Cât despre episodul cunoştinţei celor doi cavaleri, acesta este construit contrapunctic: la Cervantes are loc spre sfârşitul cărţii (mai exact în antepenultimul capitol), iar la Avellaneda, la început; atunci şi unul şi celălalt porneau la drum, acum se întorc la casele lor: don Quijote din a treia lui expediţie cavalerească, Tarfe de la giostra de la Zaragoza (unde se ducea în DQΑ).

Urmează „mutarea de maestru” de care vorbeam mai înainte: cavalerul andaluz va fi atras în tabăra adversă, unde îi va da lui Cervantes o mână de ajutor ca să-l „băsnească” pe „băsnuitorul” aspirant. În concret, Tarfe depune mărturie împotriva fostului său „prieten foarte apropiat”; ceea ce, pe lângă celelalte, înseamnă şi că îşi reneagă teritoriul narativ de baştină. Fernando del Paso, care judecă „trădarea” lui don Álvaro cu destulă indulgenţă, nu se înşală atunci când, într-un limbaj aproape poetic, o aseamănă cu o schimbare de cetăţenie: „ai zice că se autoexilează din întunecata ţară a Quijote-lui lui Avellaneda şi se naturalizează în luminoasa patrie a lui Cervantes” (op. cit.: 10).

Remarcabilă însă aici, după părerea mea, este nu atât respectiva schimbare de atitudine (la urma urmelor de ce ne-ar mira încă o apostazie din partea unui descendent din musulmani creştinaţi?) cât formularea ei, în termeni exclusiv negativi. În faţa primarului satului şi a secretarului acestuia, declară deci don Álvaro că „nu cunoştea pe don Quijote de la Mancha, deopotrivă şi el de faţă, şi că nu era acela care circula tipărit într-o istorie intitulată A doua parte a lui don Quijote de la Mancha, alcătuită de un oarecare Avellaneda, de fel din Tordesillas”. Şi îşi întăreşte afirmaţia şi în afara cadrului oficial: „n-am văzut ce am văzut nici nu mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat”.

O semenea insistenţă în abordarea realului sub specia nefiinţei (definiţie negativă) ne face să bănuim că aici zace, în stare latentă, un secret sau o taină ce trebuie ferită de ochi şi urechi ignorante sau vrăjmaşe. Mai concret, prin asociaţie de idei, identitatea etnică a cavalerului granadin ne duce cu gândul la faimosul Ketman sau Taqiyya (un analog imperfect al cărora, în lumea creştină, ar fi controversatul principiu al „rezervei mentale”: mentalis restrictio). Pentru adepţii acestei doctrine etico-religioase – membri ai anumitor secte din Orient (şiiţi, ismaeliţi, aleviţi, druzi etc.) sau doar criptomusulmani supuşi unor suverani de altă religie –, în condiţii extreme de pericol şi prigoană, era îngăduit să-şi ascundă ori chiar să-şi renege aparent  credinţa, din raţiuni de autoprotecţie[14].

De ce anume se teme însă aici don Álvaro şi mai ales de ce are a se teme Cervantes? În ce-l priveşte pe primul, Fernando del Paso (op. cit.: 11) presupune cu umor că-l îngrijora eventualitata ca, punându-şi mintea cu nebunul, să încaseze o lovitură de lance în creştet; de aceea face ce i se cere, păstrând însă o minimă „rezervă mentală” (în chip de ketman minor).

Cât despre autor, cel mai probabil şi mai logic e să fi fost încercat de nelinişti de ordin scriitoricesc. Văzută de aproape, „mutarea de maestru” a lui Cervantes – de a captura un personaj al naraţiunii concurente – nu e lipsită de primejdii, căci ridică dileme majore de tip „metafizic şi epistemiologic”[15]. Înainte de a trece la analiza lor, util ar fi să observăm mai întâi că autorul revendică autenticitatea eroilor săi la două nivele: ca personaje literare şi ca prezenţe vii. Primul nivel garantează pe cel de-al doilea, în sensul că don Quijote şi Sancho devin perceptibili şi recognoscibili în lumea exterioară: adică în DQ 1615, în măsura în care exită în paginile unei cărţi: DQ 1605.

Pe de altă parte, nu e greu de constatat că gradele de autenticitate susmenţionate se raportează, în plus, la coordonatele fundamentale ale verosimilitudinii, respectiv la ficţiune şi la experienţă, cu deosebirea că aici prima o determină pe a doua (şi nu invers, cum ne-am aştepta). O semenea modificare a termenilor „contractului” cu pricina a trecut, atunci şi mai târziu, drept greşeală. Din acelaşi punct de vedere, al romanului ca novela, destui consideră eronată, sau măcar riscantă, subita înfăţişare a lui Álvaro Tarfe, pe care, pe drept cuvânt, Fernando del Paso o asemuia cu încarnarea unei stafii în plin cotidian (op. cit.: 8). În deplină analogie cu eroii lui Cervantes, această apariţie spectrală îşi extrage ipostaza empirică, atâta câtă poate avea, dintr-o carte; decât doar că opul în chestiune este DQΑ! Introducându-l deci pe don Álvaro în propria-i realitate – DQ 1615 ca operă in progress –, autorul – poate fără să vrea, poate din greşeală – legitimează şi falsa parte a doua.

Sau încă – alternativă nedorită dar logic posibilă – de-legitimează versiunea autentică. În prezenţa acestui pericol nu mai încap judecăţi de valoare asupra adversarului, căci ele presupun superioritatea „ontologică” a celui care judecă faţă de cel supus judecăţii. Din contră, aici preţuitorul şi preţăluitul – ambele cărţi şi personajele lor – se află pe acelaşi plan sau treaptă de existenţă ori inexistenţă; indirect dar destul de limpede o dovedeşte perplexitatea lui don Álvaro, care „avea toate cuvintele să se simtă încântat [adică vrăjit] de vreme ce atingea cu mâna doi don Quijoţi atât de opuşi” (DQ 1615: 72).

Iată marea temere a lui Cervantes şi iată originea ketman-ului său[16], având drept scop să păstreze distincte cele două opere şi să evite confuzia nivelatoare a eroilor lor, existenţi deopotrivă, de o parte şi de alta. Don Quijote o afirmă ritos: „eu sunt don Quijote de la Mancha (…) iar nu nenorocitul acela care a vrut să-mi uzurpe numele şi să se împăuneze cu gândurile mele” (loc. cit.), dar, deloc întâmplător, găseşte mai potrivit să se autodefinească prin negaţie:

 

— Eu — zise don Quijote — nu ştiu dacă sunt bun, pot spune însă că nu sunt cel rău (…) nu sunt don Quijotele tipărit în a doua parte, după cum nici acest Sancho Panza, scutierul meu, nu este acela pe care l-aţi cunoscut domnia voastră.

(ibid.; sublinierile îmi aparţin).

 

*

Cele de mai sus – şi destule de acelaşi fel, pe care le-am lăsat la o parte – sunt numai câteva instantanee ale unui episod belic din istoria romanului. Într-însul n-au existat învingători nici învinşi, căci războiul cu pricina nu pare să se fi sfârşit, nici nu se va sfârşi vreodată: îndărătul acelor şovăielnice nu sunt şi nu este se întrevăd identicele sunt şi este, pregătindu-se de contraofensive la fel de precare.

Ajunge să faci însă un pas înapoi pentru ca zarva armelor să amuţească, iar pe câmpul de luptă să se aştearnă poetica durată a lui „a fost – n-a fost”. Şi atunci acolo recunoşti peisajul de basm de unde odată ca niciodată a început să se depene basmul romanului, fără să înceteze a se desfăşura până astăzi, „căci cuvântul din poveste înainte mult mai este”.


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. EdiŢii

Cervantes, Miguel de (1998): Don Quijote de la Mancha, 2 vols. Edición del Instituto Cervantes, dirigida por Francisco Rico. Instituto Cervantes, Barcelona. Versiunea românească: Miguel de Cervantes, Don Quijote de La Mancha, 2 vol. Traducere din spaniolă, cuvânt înainte, cronologie, note şi comentarii de Sorin Mărculescu. Paralela 45, Piteşti, 2004.

(2003): Novelas ejemplares, 2 vols. Harry Sieber ed. Cátedra / Letras Hispánicas, Madrid.

Fernández de Avellaneda, Alonso (2001): Segundo tomo del ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha. Edición de Florencio Sevilla Arroyo. Biblioteca virtual Miguel de Cervantes, Alicante. Accesibil online, URL: http://www.cervantesvirtual.com/nd/ark:/59851/bmcsx686. Versiunea românească: Alonso Fernández de Avellaneda, Falsul Don Quijote de La Mancha. Continuare apocrifă a lui Don Quijote de La Mancha I, de Miguel de Cervantes. Traducere din limba spaniolă, studiu introductiv, note şi comentarii de Sorin Mărculescu. Paralela 45, Piteşti, 2011.

  1. Referinţe critice

Avalle-arce, Juan Bautista (online): Don Quijote como forma de vida. Biblioteca Virtual Universal. URL: http://www.biblioteca.org.ar/libros/132493.pdf.

(1990): “El Bachiller Sansón Carrasco”, στον συλλογικό τόμο Actas del II Coloquio Internacional de la Asociación de Cervantistas: Alcalá de Henares, del 6 al 9 de noviembre de 1989. Anthropos, Barcelona (17-25).

de Riquer, Martín (online): Aproximación al Quijote. (Según la edición de la Biblioteca Básica Salvat, 1970). ESPA pdf. Editor digital: Sibelius, ePub base rl.0.

(1988): Cervantes, Passamonte y Avellaneda. Sirmio, Barcelona. Concluziile studiului accesibile şi online, în Antología crítica del “Quijote”,  URL: http://cvc.cervantes.es/literatura/quijote_antologia/riquer.htm.

(1989): Cervantes en Barcelona. Sirmio, Barcelona.

del Paso, Fernando (1997): “El salto inmortal de don Álvaro Tarfe o El complot de Argamesilla de La Mancha”, în revista Vuelta, núm. 242 (enero), México (8-17).

Foucault, Michel (1966): Les mots et les choses. Gallimard, Paris.

Ivanovici, Victor (2011a): “El proteico arte de narrar: La novela entre terminología y etimología”, în  Disquisiciones y divagaciones, 2 vols. Casa de la Cultura Ecuatoriana, Quito (I, 11-20).

Ivanovici, Victor (2011b): „Între terminologie şi etimologie (Pentru o semantică a romanului)”, în Un caftan pentru Don Quijote. Ideea Europeană, Bucureşti (142-149).

Kundera Milan (1989): Arta romanului (trad. gr.) Bibliopoleion tes «Hestias», Atena.

Riley, Edward C. (online): “Una cuestión de género”, în Antología crítica del “Quijote”, URL: http://cvc.cervantes.es/literatura/quijote_antologia/riley.htm#npas.

Wilhelmsen, Elizabeth (1990): “Don Álvaro Tarfe: ¿Ente fantasmal o hecho ficticio?”, în Anales Cervantinos, Tomo XXVIII, Madrid (73-85).


Note:

[1] Segvndo tomo del Ingenioso Hidalgo Don Quixote de La Mancha, que contiene su tercera salida: y es la quinta parte de sus auenturas. Compuesto por el Licenciado Alonso Fernandez de Avellaneda, natural de la Villa de Tordesillas. Al Alcalde, Regidores, y hidalgos, de la noble Villa de Argamesilla, patria feliz del hidalgo Cauallero Don Quixote de la Mancha. Con Licencia, En Tarragona en casa de Felipe Roberto, Año 1614. (Ortografia originalului).

Datele editoriale (sediul şi firma tiparniţei) sunt, foarte probabil, false, iar identitatea celui ce se ascundea îndărătul pseudonimului Avellaneda rămâne unul dintre cele mai profunde mistere neelucidate ale literaturii spaniole.

N-au lipsit, fireşte, speculaţiile pe acestă temă. În cele patru secole scurse de atunci, atacul „pirateresc” împotriva romanului cervantin a fost pus, cu felurite argumente, pe seama a diverşi făptaşi: de la nume de frunte ale literelor iberice (precum dramaturgii Juan Ruiz de Alarcón şi Guillén de Castro, poetul Francisco de Quevedo, ba încă şi marele Lope de Vega sau cineva din „ciclul” acestuia), până la neînsemnaţi veleitari din epocă, astăzi cu totul uitaţi.

Între ei merită totuşi să ne oprim asupra numitului Jerónimo de Pasamonte, pentru identificarea căruia drept Avellaneda „pledează” o personalitate ştiinţifică de prestigiu ca Martín de Riquer (1988). După filologul şi eruditul catalan, Pasamonte, născut în 1553, în Aragon, a fost un camarad de arme al lui Cervantes în bătălia navală de la Lepanto şi în alte campanii din Orient, căzut şi el prizonier la mahomedani (şi încă timp de 18 ani) şi autor al unei autobiografii intitulate Vida y trabajos de Gerónimo de Passamonte (ortografie de epocă), editată abia după 1900, deşi circula în manuscris încă din sec.al XVII-lea. Urma i se pierde pe la 1605 (anul apariţiei primului Don Quijote); dacă însă n-a decedat în jurul acelei date, există posibilitatea confirmării ipotezei lui De Riquer, care ar fi următoarea: Din motive neclare, cei doi se antipatizau profund unul pe celălalt. Cervantes l-a ridiculizat pe Pasamonte în figura omonimului său Ginés, condamnat la galere, pe care don Quijote l-a eliberat din  lanţuri iar acela, în semn de „gratitudine”, a furat iubitul măgăruş al lui Sancho (DQ 1605: 22); la rândul său Pasamonte, travestit ca Avellaneda, i-a plătit-o cu aceeaşi monedă, atât în corpusul principal cât şi în prologul parodiei, care e un feroce pamflet împotriva autorului originalului (cf. DQΑ: Prólogo).

În tot cazul, oricui ar fi aparţinut falsul, Cervantes l-a pus la inimă până într-acolo încât se presupune că imboldul fundamental întru compunerea părţii a doua din Don Quijote a fost pentru el nu atât marele succes al primei părţi, cât efectul „pervers” al acestuia.

Decât dacă, potrivit unei seducătoare ipoteze ludice – care l-a ispitit, între alţii, şi pe Vladimir Nabokov –, ar fi fost chiar Cervantes cel care, într-o dispoziţie aşijderi ludică, s-ar fi apucat mai întâi să se auto-parodieze, iar apoi să-şi parodieze parodia.

[2] Aceeaşi corelaţie există şi în engleză: novel vs. short novel.

[3] Altele şi-au creat formaţiuni neologistice proprii, ca de pildă mythistorema (ngr.), powieść (pol.), skaldsaga (isl.) etc.

[4] Romance este o formă mai veche a lui roman; etimologic provine din adverbul romanice [loquor] = [a vorbi] în romană, adică într-un idiom modern şi popular, îndeosebi neolatin (şi nu în latina veche şi cultă). Comparabil este şi neutrul românesc „romanţ”, introdus (dacă nu mă înşel) de Nicolae Filimon, care însă (tot dacă nu mă înşel) îl folosea cu sensul din italiană, unde romanzo este unica denumire a genului. De la acelaşi etimon s-a creat la noi şi femininul „romanţă”, ca denumire a unei specii lirico-muzicale; mai nou apare şi ca echivalent al spaniolescului romance (masc.), care este o formă poetică tradiţională, folclorică sau cultă.

[5] Dovedind astfel că şi el, ca mulţi alţii, începea să fie interesat de chestiunea verosimilitudinii, în spiritul „neoaristotelismului poetic” ce prinsese rădăcini în Occident în preajma Conciliului din Trento (cf. Avalle-Arce 1990: 22 sq.)

[6] Această savuroasă expresie (orig. chalado de manicomio) aparţine cervantistului hispano-argentinian Juan Bautista Avalle-Arce (online: IV. La locura de vivir), care, cu trimitere la Platon, contrapune tipul vulgar de nebun celui „îndumnezeit” (loco divino).

[7] O înţelegere simplistă a conceptului, pe care încă Platon şi Aristotel o excluseseră.

[8] Care, în treacăt fie spus, nu diferă câtuşi de puţin de eroarea iniţială a protagonistului: „şi gândul că toată acea maşinărie de născociri visate pe care le citea era adevărată i se înfipse atât de tare în închipuire, încât pentru el nu se afla altă istorie mai sigură pe lume” (DQ 1605: 1).

[9] Ο asemenea „cordială” samavolnicie seamănă ca două picături de apă cu bunele intenţii ce pavează drumurile iadului. Fenomenologia ei se întinde de la cunoscuta împilare părintească „pentru binele tău, copile”, până la pretenţia lui Marx ca omenirea să se înscrie pe orbita emancipării, „fie că-i place, fie că nu”. Ca să nu mai vorbim de „fericirea obligatorie” pe care urmaşii lui s-au străduit cu toate mijloacele să o impună supuşilor socialismului (i)real!

[10] „Bacalaureat” se numea primul grad universitar, acordat la absolvirea ciclului iniţial de studii, cu durata de trei ani.

[11] Acelaşi lucru susţin, în joacă dar explicit, cele mai cunoscute formule de încheiere: „Adevăr şi minciuni, basmele asta spun” (Grecia); „Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am zis o mare minciună” (România); «Basmul s-a terminat şi vântoasa l-a suflat” (Spania); „Mi-i vorb’ atât de-adevărată de parcă n-aş fi spus-o niciodată (Catalonia)…

[12] Cameristă a ducesei, care se prefăcea îndrăgostită de don Quijote.

[13] Nu rezist tentaţiei de a asocia numele respectiv cu acela al clanului Gomélez, din care se trăgea Alphonse van Warden, eroul celebrului Manuscris de la Zaragoza (Le manuscrit trouvé à Saragosse, 1805), al  lui Jan Potocki.

[14] În sec. XVI-XVII – adică exact în epoca lui Cervantes şi a eroilor săi –, maurilor rămaşi (precum Tarfe) în Spania, unde erau supuşi la mari presiuni din partea Sfântului Oficiu spre a se converti la catolicism, le-au fost adresate fetwa-le speciale, emise de muftii şi erudiţi musulmani din Maghreb, cu instrucţiuni şi recomandări pentru bunul uzaj al Taqiyy-ei, ce trebuia să combine prefăcătoria faţă de necredincioşi cu practica secretă a Islamului intra muros.

[15] Pentru o trecere în revistă a acestora, precum şi a obiecţiilor aferente din partea a diverşi cervantişti, vezi Wilhelmsen 1990.

[16] Pentru care interpretările teologico-morale sunt de prisos. Decât doar dacă în autorul nostru vom întrezări profilul unui înfricoşat cripto… iudeu (cum îl vor cu tot dinadinsul anumite teorii ale conspiraţiei).