istorie literară
Mircea Popa

Amintirea lui Ioanichie Olteanu

Articol publicat în ediția 11-12/2017

În echipa de mare faimă a Cercului literar de la Sibiu, Ioanichie Olteanu face o figură aparte. E singurul dintre ei care nu și-a adunat opera poetică în volum și a ținut să rămână până la sfârșit mai cu seamă editor, traducător și conducător de reviste literare. Deși la vremea respectivă, când mai impetuoșii și mai productivii săi companioni, Ștefen Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu sau Cornel Regman lansaseră ideea resurecției baladei, la care a luat și el parte, Ioanichie Olteanu s-a răzlețit oarecum de grup păstrându-se în marginile unei independențe literare vizibile, ceea i-a asigurat o mai mare libertate de acțiune și de opțiuni literare, care au mers multă vreme înspre zona cea mai de stânga a eșichierului ideologic al grupului. În timp ce Ion Negoițescu sau Petre Hossu au evoluat în mod vizibil spre dreapta (a se vedea colaborările acestora de la Țara), un alt grup, desprins din zona de spiritualitate a Universității Cluj-Sibiu, s-a fixat mai cu seamă în direcția unei totale aserviri la ideile comuniste care au marcat epoca, membfrii săi devenind principalii colaboratori ai noii prese conduse de partid, putându-li-se întâlni astfel numele în publicații precum România viitoare de la Sibiu, Tribuna nouă și Lupta Ardealului de la Cluj. E vorba de Ion Lungu, Victor Felea, Francisc Păcurariu, Dumitru Micu, Ioanichie Olteanu. Asta nu înseamnă că nu și-a urmat colegii și în alte publicații de epocă, cu o orientare eclectică sau liberală, cum a fost cazul cu gazeta Națiunea română, când, la un moment dat, colegii săi, în frunte cu Șt. Aug. Doinaș, au preluat redactarea ei. Ce sprijin a dat tânărul Ioanichie Olteanu acestor publicații, ce a publicat acolo și cum s-a pliat el pe ideologia în schimbare ar fi trebuit să aflăm spre a fi în cunoștință de cauză din prefața pe care editorul său, Ioan Milea, a așezat-o în fruntea ediției sale recuperatoare, intitulată Turnul și alte poeme, „ediție îngrijită, prefața, tabelul cronologic, bibliografia și reperele critice”(editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012). Axându-și restituirea în exclusivitate pe producția sa poetică, Ioan Milea ar fi trebuit totuși să ne ofere și câteva repere absolut necesare privind actvitatea sa publicistică și politică, întrucât avem de-a face cu o epocă extrem de agitată și de plină de sinuozități, în care apartenența politică spune multe. În mod inexplicabil, editorul lasă la o parte această dimensiune a producției gazetărești a lui Ioanichie Olteanu, oferindu-ne la Bibliografie o selecție destul de parcimonioasă a activității sale din domeniul criticii literare. Or, cum acest volum este cel dintâi, și mai mult ca sigur și cel de pe urmă care i se va închina, era nevoie de o mai atentă aplecare asupra raporturilor lui Ioanichie Olteanu cu epoca pe care o traversează și în ce măsură scrisul său se implică, precum al altor tovarăși de drum proletcultiști, în bătălia pentru instaurarea noii societăți. Ba mai mult, îngrijitorul ocolește cu mare diplomație orice discuție asupra activității publicistice a lui Ioanichie Olteanu, făcând-o „scăpată” cum s-ar zice, fără să ni se ofere măcar câteva indicii generale și câteva mostre de atitudine civică. A ne orienta oarecum intenționat doar spre latura sa de poet ni se pare în acest caz neproductivă, dacă nu chiar pernicioasă, întrucât devierile sale multiple și compromițătoare de la drumul adevăratei poezii spre zona imundă a propagandei de partid este extrem de bine documentată în gruparea de texte din Addenda. Cum s-au născut aceste creații, în ce context au fost aruncate ele pe piață, ce efect au produs ele la timpul respectiv sunt întrebări cărora trebuia să li se dea un răspuns cât mai larg cu putință. Grupajul de texte, de un ridicol desăvârșit, explică în bună parte atitudinea critică a lui Ioanichie Olteanu față de creația sa poetică de această factură, alimentând cu argumente pertinente decizia sa de a-și ignora cu desăvârșire producția poetică a tinereții, lăsând să se înțeleagă că ea a fost determinată de factori absolut conjuncturali și că renegarea ei în întregime ar fi fost singura soluție care să-i permită ieșirea cu oarecare demnitate în fața generațiilor noi de scriitori. Ne dăm seama astăzi că a fost un punct de vedere rezonabil, care l-a scutit de a intra în malaxorul criticii vremii, mai ales postdecembriste, perpetuându-i o memorie relativ neîntinată, care l-a ferit de o incriminare directă din partea noilor generații de poeți exigenți, așezați cât mai confortabil sub semnul valorii estetice și a demnității scrisului. Puțini dintre aceștia au și avut curiozitatea sau chiar timpul necesar să facă investigații în presa de provincie a timpului, astfel că pericolul unei dezvăluiri și contestări publice a fost ocolit cu dibăcie de omul de cultură și traducătorul, de redactorul de publicații literare, retranșat tot mai puternic în spațiul restrâns al unei activități literare de surdină, cum a fost cea a traducerilor. În mod paradoxal însă, această producție lirică conținea și suficiente texte care îl defineau ca poet și care i-ar fi putut conferi pe bună dreptate statutul de poet de tranziție, dar repunerea ei în circulație ar fi generat în mod neîndoios o serie de întrebări cu privire la acele creații pe care el le socotea deja indezirabile și compromițătoare. Și totuși, imaginea sa de om devotat cauzei partidului de acolo i se trăgea, și nu din atitudinea sa binevoitoare și extrem de generoasă față de noile generații de scriitori care apelau la iscusința sa redacțională spre a fi promovați. Jucând în tot acest răstimp un rol de rang doi, dedicat mai ales scrisului decât politicii, Ioanichie Olteanu a putut trece prin epoca anilor 1945-1989 mereu la cârma unor reviste importante, mereu ferit de mari zguduiri politice. Dar așa cum am afirmat mai sus, imaginea sa de om de nădejde, de om de încredere a fost fixată în acești ani dintâi ai revoluției proletare, când el s-a dovedit un pion al noilor schimbări, nu numai prin baladele sale cu iz pășunist notoriu, cât mai cu seamă prin prestația din unele articole cu caracter programatic și ideologic care au servit cauzei luptei de clasă. Pe baza acestei producții lirice Ioanichie Olteanu a fost considerat de oamenii partidului unul dintre tovarășii de drum cei mai devotați, alcătuind acea carte de vizită cu care el s-a legitimat în fața forurilor culturale și de partid atâta amar de vreme. În timp ce altor creatori li se cereau dovezi de abnegație și slujire a cauzei partidului, dar și o activitate literară care să-i acrediteze din punct de vedere valoric, lui Ioanichie Olteanu nu i-a mai cerut nimeni nimic, el figurând pe lista acelor inși care și-au făcut datoria la timpul potrivit. Cu un asemenea statut de încredere, el a stat în fruntea unora instituții culturale de prim ordin, trecând dintr-o muncă de răspundere într-alta. Dacă e să-l judecăm pentru acest „pact cu diavolul”, cu nimic mai oneros ca al altora, trebuie să ne întoarcem în Sibiul anilor 1944-45, când, imediat după 23 august, în orașul devenit centru universitar prin prezența Universității clujene în refugiu, s-a constituit Uniunea Patrioților, iar trei dintre profesorii universității, Constantin Daicoviciu, Emil Petrovici și Mihail Kernbach, au alcătuit prima celulă a partidului comunist, devenind șefii supremi care au girat ziarul România viitoare, la care ajunge redactor și studentul Ioanichie Olteanu. Nu peste multă vreme cei trei declanșează campania de epurare a cadrelor didactice de la universitatea lor, conferențiarul Daicoviciu fiind făcut repede profesor și academician, iar nu peste multă vreme chiar ministru. La fel s-a întâmplat și cu Emil Petrovici, care a devenit brusc slavistul nr. 1 al țării, fiind propus și susținut la Academie chiar de Lucian Blaga. Să mai amintim faptul că D. D. Roșca a scris repede o carte despre Lenin, și că preocupările sale de a face cunoscută știința și filosofia sovietică sunt de notorietate. Faptul că Ioanichie Olteanu a făcut act de prezență în ziarul amintit mai sus, și că a participat activ la lupta cu dușmanii poporului a tras greu în cumpănă pentru afirmarea acestuia în noua lume care tocmai se edifica. Apoi, odată cu reîntoarcerea Universității în orașul de pe Someș, el se va numără alături de Pavel Apostol (nume total compromis al vieții noastre culturale) și Ion Lungu printre întemeietorii ziarului comunist Tribuna nouă (1945-1949). În paralel contribuie și la redactarea altui ziar al unei județene de partid locale, Ardealul nou, din Tg. Mureș (1946), afirmându-se prin urmare ca un cadru de nădejde al noii stăpâniri. În acest context va intra și munca sa de la cenaclul Poezia nouă, înființat în 1947, ca formă de atragere și formare a tineretului progresist clujean, astfel încât a devenit unul dintre ziariștii comuniști cei mai apreciați, demn să i se încredințeze mai târziu conducerea unor publicații centrale mult mai importante, precum Contemporanul (1949-1953), Tânărul scriitor (1953-1955), Tribuna din Cluj (1957-1964), Tomis din Constanța (1969), a fost director al editurii Eminescu (1969-1972), apoi la cârma revistei Viața Românească (1974-1987). Având în vedere și calitățile sale manageriale dovedite, Ioanichie Olteanu va apărea în viața literară a ultimelor decenii comuniste în postura unui culturnic temperat, unul care, renegându-și tacit trecutul proletcultist, a știut să se adapteze cu eficiență noilor condiții, schimbate, gata să contribuie, fie și cu eschivele de rigoare, la toate însărcinările date de partidul pe care l-a slujit cu abnegație. În timp ce plenarele partidului sau congresele Uniunii Scriitorilor înregistrau ridicări și căderi spectaculoase, însoțite de acerbe confruntări între taberele constituite în timp, cu critici și autocritici răsunătoare, el a rămas mereu în ariegarda acestor bătălii de la rampă, preferând a fi mai degrabă omul culiselor decât al scenei. În urma acestei atitudini înțelepte, el a putut evita situațiile conflictuale notorii, rămânând un om al înțelegerii și al bunului simț, fapt care l-a făcut acceptat și tolerat într-o lume în care au ieșit la iveală cel puțin două generații de scriitori, avându-și capi de serie bine cotați, acreditați public printr-o producție editorială bogată și relevantă, dar care n-au penetrat decât greu în structurile de conducere ale epocii, în locul lor fiind preferați tocmai indivizi aparent șterși și lipsiți de suport creator, dar care erau mari maeștri în a păstra echilibrul și buna funcționare a instituțiilor culturale. În timp ce lupii tineri ai scrisului rămâneau să-și desfășoare munca lor demnă de atenție prin orașe prăfuite de provincie, consumându-și aspirațiile în posturi modeste, marginale, obștea scriitoricească înregistra și reversul medaliei: faptul că un scriitor fără operă era propulsat în cele mai înalte posturi culturale, remunerat cu salarii și avantaje materiale dintre cele mai generoase. Acest paradox poate părea astăzi de neînțeles, dar atunci, în condițiile date, era una dintre tacticile obișnuite ale camarilei de partid, care recurgea la astfel de practici tocmai pentru a evita orice scindare a forțelor literare și a le calma ambițiile. Pentru înțelegerea acestui fenomen, editorul său actual nu oferă niciun reper sigur, nici o încercare de explicitare, deși tocmai această situație de excepție trebuia demontată și expusă cu un plus de argumente. La mijloc e vorba prin urmare nu atât de un scriitor de o oarecare notorietate, ci mai degrabă de un scriitor care nu era scriitor, ci mai degrabă de un simplu autor de texte scrise la comandă, cum ar fi cele intitulate 1 Mai sau Cântec de 23 August, Amintirea Olgăi Bancic sau Prolog la campania de însemânțări, care și-a compomis propria creație adăugând portofoliului său de adevărate deșeuri lirice balade de un proletcultist grețos, cum ar fi cele intitulate I.V.Stalin croind drumul perdelelor de păduri, Glasul lui Gheorghe Cociuba, Câteva cuvinte ale lui Căprar Ioan, slugă la Panticeu, care îl surclasează și în fața posterității fără drept de apel. Având în vedere această „defecțiune”, pentru înțelegerea căreia se vor număra întotdeauna critici și prieteni mărinimoși sau generoși, istoricul literar este însă obligat să antameze cazul fără parti-priuri și fără circumstanțe atenuante, pe baza unei obiectivități salutare, care lipsește în totalitate în speța de față. Oricâte merite ar avea scriitorul în cauză, repus în circulație la primul său volum, îngrijitorul ediției ar fi trebuit să stăruie mai mult și mai serios asupra traiectoriei cu totul singulare a acestui adevărat caz de derută literară. Desigur nu ne așteptam să-i menționeze toate păcatele, dar unele dintre ele ar fi meritat totuși o mai atentă examinare, dacă ar fi fost sau nu cazul să fie pus alături de marii și fioroșii falsificatori de opinie publică, de mentalitate și de atitudine civică, de care a fost plină epoca stalinistă. Că unii s-au salvat prin creațiile ulterioare este adevărat, dar oare Ioanichie Olteanu și-a spălat cu adevărat toate păcatele față de cititorii săi de literatură? -i auzim vocea care a răsunat în spațiul public din acel timp, în creații de o falsitate notorie, cum o dovedesc versurile de mai jos : „ La Herbak, la Unirea și la Rata,/ la CFR și Porțelan/ mii de tovarăși luptă să dea gata/ producția înscrisă-n plan…/ Partidul îi conduce și le-arată/ și-n calea lor succese noi răsar,/ în luptă dârză și-ncordată/ marxismul-leninismul le e far”(Întâmpinare). Sau : „Să se usce pe picioare/ Tito, Djilas, toată trupa/ vinovată de vânzare,/ la cuvântul lui Cociuba.” (Glasul lui Cociuba Gheorghe). Am putea furniza în contiuare multe năzbâtii de aceeași factură, căci nu numai secțiunea din Addendă, cuprinzând 11 poezii indigeste ar putea fi în discuție, ci și altele din secțiunea inițială. Din păcate, despre acest tip de scrieri nu prea aflăm multe din partea prefațatorului. Nu numai că fenomenul e trecut oarecum sub tăcere, dar el este și apărat cu argumente puerile: „Cu toate acestea, un fapt rămâne remarcabil. Chiar și maculate de concesii și compromisuri, ele reușesc să-și păstreze, cu rare excepții, o anumită ținută stilistică și o anumită expresivitate, pe care nu le întâlnim la primitivii versificatori proletcultiști din epocă”. Aici ni se pare că prefațatorul nu are dreptate, deoarece exceptarea poeziilor proletcultiste ale lui Ioanichie Olteanu de la producția de acest tip a vremii nu e nicidecum motivată. Dimpotrivă, din punctul nostru de vedere ea se ia la întrecere pe anumite subiecte cu aceea semnată de marii maculatori de imagine ai epocii, cum ar fi Dan Deșliu, Victor Tulbure, Eugen Frunză, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Cicerone Teodorescu etc. Versuri precum Ce s-a întâmplat la Răscruci (în transcrierea editorului numele satului e scris cu literă mică!) cu ocazia însemânțărilor sau Culesul porumbului la Balda în timpul nopții sunt de tot hazul. Poate că intenția poetului a fost aceea să se amuze construind mici spectacole ludice cu o tematică de cea mai stringentă agitație propagandistică, așa cum a făcut la un moment dat și Doinaș, vrând să dovedească faptul că poezia scrisă de el chiar în acea cheie defectuoasă e mult superioară însăilărilor confraților săi specializați în confecționarea unor astfel de producții, efectul produs e cât se poate de hilar. Ioanichie Olteanu a fost, fără doar și poate, o victimă a acestui produs poetic expirat, iar versurile adunate în acest volum o dovedesc cu prisosință. Addenda pe care ne-o pune la dispoziție editorul e cât se poate de semnificativă în această direcție și oricare cititor onest al poeziei autorului Turnului, își va da seama în cunoștință de cauză despre rătăcirea autorului. Mai mult, prefațatorul se lasă contaminat de ideea salvării cu orice preț a gazetarului comunist Ioanichie Olteanu, încercând să treacă sub tăcere colaborările sale incomode la presa timpului, încercând să livreze cititorului doar intervențiile sale jurnalistice pe teme literare. Or, adevărata față a scrisului său din această perioadă nu poate fi disociată de misiunea asumată de scriitor de a se face apărătorul și instrumentul propagandistic al noului regim. Credem că fiecare dintre noi trebuie să stea față-n față cu ceea ce a scris, rostit, semnat, deoarece numai așa putem să-l judecăm în perfectă cunoștință de cauză.

Vom încerca să oferim, prin urmare, să completăm bibliografia oferită de editor și cu această zonă mai puțin cunoscută a publicisticii sale, consumată chiar în primii ani de după instaurarea regimului Groza, având astfel la îndemână și tributul pe care el a trebuit -l plătească pentru a intra în grațiile acestuia. Vom produce prin urmare cuvenitele completări bibliografice, pentru ca viitorul biograf al lui Ioanichie Olteanu să poată vorbi despre el în perfectă cunoștință de cauză. Chiar dacă editorul menționează că a reținut din articolele sale doar cele care se referă la critica literară, printre cele semnalate de noi ca fiind absente din această listă se numără destule care intră în această categorie, după cum lipsesc în totalitate cele publicate în ziarul Țara de la Sibiu. Iată lista completărilor noastre:

Cel dintâi ziar sibian la care colaborează este Țara, redactat la Sibiu de universitarul Grigore Popa și care la început a beneficiat și de colaborarea mai multor inși de stânga, cum a fost Mihai Beniuc sau Zevedei Barbu. În Țara, el a semnat fie cu numele întreg, fie cu inițialele i.o. sau olt. următoarele materiale: Horia Nițulescu, Toamnă în paradis, nr.785/1944, p. 8; Doi poeți bucovineni (Tr. Chelariu și Mircea Streinul), nr.791/1944; Sergiu Matei Nica, Furtuni pe Nistru, nr. 811/1944; în România viitoare a semnat articolele : Trei luni de guvernare democratică, nr.143/1945; Congresul plugarilor, nr. 149/1945; Problema Ardealului, nr.152/1944; Încă o armă a reacțiunii, specula, nr.189/1945; Inainte de 23 August, nr. 197/1945; 23 August și lichidarea reacțiunii, nr. 199/1945; Congresul ziariștilor, scriitorilor și artiștilor, nr. 206/1945 ; Reacțiunea, nr.211/1945; în Națiunea română din 1944 a semnat următoarele texte: Regionalism cultural, nr. 3/1944; Reforma reformei agrare, nr. 7/1944; în Tribuna nouă a publicat: Apărarea culturii, nr.4/1945; Extrădarea criminalilor de război, nr.3/1945; Curajul de a privi istoria în față, nr. 9/1945; Dreptul la critică, nr.11/1945; Condițiile colaborării, nr. 21/1945; O școală necesară, nr. 25/1945 (semnat i.o.); Rămășițele fascismului, nr. 27/1945; Actualitatea lui Titulescu, nr.39/1945; Anul victoriei, nr.56/1945; Greutăți economice, nr. 60/1945; După lărgirea guvernului, nr. 63/1945: Prejudecăți și superstiții, nr. 86/1945; Independența noastră, nr. 86/1945; Rolul studențimii, nr. 96/1945: Moravuri politice, nr. 98/1945; 1 decembrie în literatura Ardealului, nr. 90/1945; În legătură cu demnitatea poeziei, nr. 128/1945; O problemă veche, nr. 218/1945; în ziarul Lupta Ardealului a publicat : Religie și cultură, nr. 421/1948; Scriitorii pe șantiere, nr. 431/1948 (semnat i.olt.); Monsieur Verdoux la Paris, nr. 437/1948 (semnat i.olt.); Cine a asistat la spectacolele Teatrului Național, nr. 442/1948 (semnat i.o.); Adevărul iese la iveală, nr.448/1948 (semnat Ioanichie Olteanu); O călăuză vie, nr. 460/1948; și traducerile: Jiri Wolker, Lucrurile, nr. 437/1948 și Petru Bezruc, Minerul, nr. 337/1948 .

Desigur că noi n-am urmărit aici să oferim o bibliografie exhaustivă a prezenței lui Ioanichie Olteanu în presa de după 1945. Ne-am rezumat a semnala o serie de colaborări la publicațiile pe care editorul le-a menționat în bibliografia sa, dar pe care acesta le-a omis fără motiv. Or, o adevărată bibliografie presupune urmărirea atentă și sistematică a întregii prese regionale și centrale și ea se impune a fi realizată de editorul volumului său, spre a se vedea cu exactitate care a fost rolul politic al gazetarului Ioanichie Olteanu în procesul de democratizare și dogmatizare a culturii noastre, proces pornit imediat ce tancurile sovietice ni i-au adus pe eliberatori în țară.