Fie că îl admiră, fie că nu, e greu (dacă nu cumva de-a dreptul imposibil!) ca un cititor să rămână indiferent în fața prozei lui Javier Marías. Iar acest amănunt l-a menținut în mod constant pe scriitorul spaniol în atenția publicului, de la texte precum Domeniile lupului (1971), Toate sufletele (1989) și până la Inimă atât de albă (1992) sau Mâine în bătălie să te gândești la mine (1994). În opinia multor critici literari, punctul de cotitură în receptarea creației sale e reprezentat de apariția romanului Negra espalda del tiempo (1998), cartea cea mai discutată (și, poate, și cea mai neînțeleasă sau inadecvat interpretată) a lui Marías. Iar publicarea ultimului volum al trilogiei, Chipul tău, mâine, nu a făcut decât să adâncească numeroasele controverse. Căci unii exegeți nu au ezitat să se refere la acest roman, subintitulat Venin și umbră și adio (2007), ca la capodopera absolută a literaturii spaniole de la începutul secolului XXI, în vreme ce alții au vorbit obsesiv despre căderea scriitorului în capcana reluării (uneori obositoare) a propriilor metode și strategii narative, dar tratate la un nivel inferior față de Todas las almas sau Corazón tan blanco.
Venind după volumele anterioare ale extrem de ambițioasei trilogii a lui Marías, subintitulate Febră și lance (2002) și Dans și vis (2004), cartea aceasta, un roman de larg suflu epic (are aproape șase sute de pagini) fascinează, pe de o parte, prin capacitatea autorului de a imagina noi și noi întâmplări și de a sugera semnificații neașteptate ale faptelor celor mai banale, mai cu seamă prin nivelul stilistic extrem de elaborat și prin experimentul uluitor în planul limbajului, dar, pe de alta, deconcertează printr-o anumită lipsă de congruență între planul lingvistic și cel al evenimentului narativ brut, dovedindu-se, cel puțin din acest punct de vedere, greu comparabilă cu un roman perfect calibrat (și echilibrat) precum Inimă atât de albă, de pildă.
Venin și umbră și adio (excelent tradus în românește de distinsul hispanist Andrei Ionescu, cel care a tălmăcit exemplar și la fel de inspirat, în anii trecuți, și celelalte două volume ale trilogiei lui Marías, apărute tot la Editura Polirom, oferind cititorilor de la noi revelația unei opere romanești magistrale) încheie istoria lui Jaime Deza, naratorul extrem de lucid al trilogiei, care lucrează pentru o agenție de informații britanică, fiind specializat în descifrarea chipurilor oamenilor, pentru a putea, astfel, afla ce vor face ei în viitor. Dovadă că, în romanul acesta, Javier Marías își continuă preocupările cu care cititorii săi fideli sunt deja obișnuiți, privitoare la importanța a ceea ce facem cu ceea ce știm, cu ceea ce auzim și cu ceea ce vedem. Iar dacă, înaintea anilor 2000, aceste preocupări ale sale păruseră a atinge doar sfera existenței private, odată cu Chipul tău, mâine, scriitorul conferă o altă consistență unei teme ce dădea, uneori, senzația că tinde spre simpla analiză psihologică ori capacitate de observație. De aceea, mai cu seamă în ultimul volum, cel de față, Marías evaluează cu luare-aminte raporturile care se stabilesc între domeniul puterii și cel al informației. Căci tot ceea ce fac oamenii în existența lor desfășurată în spatele ușilor închise are o importanță (mai evidentă sau mai puțin evidentă) și pentru instituțiile statului, cele care, nu o dată, se folosesc și chiar abuzează de informațiile dobândite pe diverse căi. Șeful lui Deza, Betram Tupra susține chiar că statul are nevoie de trădare, de înșelăciuni și de delicte pe care, dacă nu le-ar descoperi, le-ar facilita și chiar le-ar provoca… Pentru a-și îndeplini misiunile, Deza face uz de capacitatea sa de a citi chipuri, numai că acestei metode i se adaugă, pe parcurs, întregul apanaj al tehnologiei zilelor noastre. Astfel, camerele de luat vederi sunt mereu pornite, la fel aparatele de înregistrat, iar Deza e nevoit să se uite la peliculele compromițătoare pe care le deține Tupra și e realmente îngrozit văzând de ce s-ar putea servi, în anumite circumstanțe, serviciile secrete: trădări, comploturi, adulteruri, acte de tortură, planuri pentru asasinate.
Problema identității și a cunoașterii de sine ori a cunoașterii celorlalți este abordată, astfel, de Javier Marías într-un mod neașteptat, dar cu atât mai convingător, scriitorul obligându-și cititorii să mediteze la numeroase dintre problemele cele mai stringente ale zilelor noastre. Căci violența dezlănțuită, minciuna, disimularea, recursul la tot soiul de procedee menite a ascunde adevăratele intenții reprezintă nu numai marile preocupări ale acestui roman, ci și realități dureroase ale epocii pe care o trăim. Arta (știința?) de a ghici și de a citi chipurile oamenilor împreună cu tehnologia cea mai modernă devin, în acest fel, arme complementare ale cunoașterii celorlalți – fiind folosite atât de serviciile secrete, cât și de personajele implicate în acțiunile cărții. Numai că una dintre concluziile amare ale acestui text este și că, în ciuda oricăror și oricâtor încercări de a cunoaște până la capăt intențiile celorlalți, ființa umană nu va putea niciodată să ajungă la mult dorita cunoaștere totală și, cu atât mai puțin, la înțelegerea completă a intențiilor celor din jur. Eșecul se insinuează pe nesimțite: în ciuda premiselor care pot fi / părea, în anumite momente, extrem de promițătoare, până și cei mai apropiați își păstrează secretele, Jaime Deza e confruntat cu situația în care se află soția sa, Luisa, de care încă nu a divorțat, dar care trăiește propria ei dramă, la Madrid, alături de bărbatul care o manevrează și o terorizează psihologic, dar și cu vechea trădare a tatălui său din timpul Războiului Civil. Peter Wheeler, la rândul lui, nu știe cu ce se ocupă soția sa, iar cititorul e silit să se întrebe cine este, în aceste condiții, cine suntem, fiecare dintre noi sau cine putem deveni, atunci când ne confruntăm cu situații neașteptate?
E adevărat că apanajul tehnologiei de ultimă oră poate oferi informația (fie ea și una referitoare la trădarea celor mai apropiați oameni!), dar ține de fiecare individ în parte să decidă ce va face cu această informație, cum o va utiliza sau, mai exact spus, dacă va reuși să o utilizeze în realul folos al cuiva. O cameră ascunsă poate surprinde mai exact faptele unei persoane convinse că nu e observată de nimeni, depășind, deci, cu mult capacitatea lui Deza de a citi chipurile, însă întotdeauna rămâne de văzut ce se va întâmpla după, cum va acționa cel care află ce se petrece în spatele unor ziduri sau în intimitate. Din această perspectivă e abordată de Javier Marías și complicata problemă a cunoașterii de sine, căci, cunoscându-i pe ceilalți în ceea ce au ei mai ascuns, fiecare individ va fi silit să acționeze și, astfel, să arate și să înțeleagă până la capăt cine e cu adevărat. Iar dacă suntem convinși că lumea, așa cum o știm, depinde de ceea ce aflăm ori cunoaștem despre noi și despre ceilalți, romanul lui Marías mai sugerează ceva. Și anume, că lumea (cel puțin cea ficțională!) depinde enorm de modul cum e transpusă în cuvinte, deci, de cum e relatată. Și, deopotrivă, depinde de cei care o istorisesc. Implicit, un rol esențial vor dobândi și cei care ascultă / citesc… Iar dacă actul istorisirii e adesea dureros, iar povestirea unor fapte e un venin ce otrăvește treptat, rămâne de văzut care sunt semnificațiile pe care le are lectura sau relatarea asupra celor implicați. Cazul lui Deza e relevant în acest sens – căci el, având de rezolvat cazul complicat al soției sale (care are o relație cu Custardoy, falsificatorul de tablouri cunoscut cititorilor lui Marías din romanul Inimă atât de albă), tinde să devină un adevărat discipol și continuator al metodelor lui Tupra, la care caută spijin pentru a putea face față situațiilor cu care se confruntă. Dovadă, după cum sugerează romancierul, că nimeni nu poate scăpa de ispita de a povesti și nici de obligația de a asculta, câtă vreme, prin simpla noastră existență, ne încadrăm în complicata rețea de istorisiri periculoase care, încercând să dezvăluie întregul adevăr, nu fac, adesea, altceva decât să-l falsifice, în ciuda celor mai bune intenții ale celui / celor implicați.
Instrumentul cel mai important devine, din această perspectivă, limbajul – care tinde să se transforme, cel puțin în unele părți ale romanului, în adevărat personaj, iar dacă nu, cel puțin în punctul central de interes al textului. Deza își pune nenumărate întrebări nu doar cu privire la cele aflate și la adevărul în sine al faptelor, ci și la capacitatea cuvintelor de a transmite totul sau de a o face în cel mai adecvat mod cu putință. Cuvintele sunt materialul istorisirii (al oricărei narațiuni, sugerează, desigur, Marías, ducând totul și într-un plan metatextual!), astfel încât meditația asupra sensului cuvintelor, a etimologiei lor, a relației dintre spaniolă și engleză sau dintre spaniolă și franceză ori latină nu sunt deloc întâmplătoare. Va rezulta o proză conștientă de sine, uneori autosuficientă și un limbaj care se (auto)gândește și care alege să nu afirme nimic cu certitudine, ci să pună totul sub semnul întrebării, transmițând cititorului și un profund sentiment de înstrăinare, de alienare progresivă chiar, câtă vreme mecanismele de apărare, fie ele și linvgistice, se risipesc progresiv ori se dovedesc insuficiente. Paradoxul cărții de față se dezvăluie, deci, pe parcurs: Javier Marías, scriitorul spaniol preocupat în cel mai înalt grad de primejdiile (factuale ori literare!) ale actului istorisirii și ale manevrării mecanismelor limbajului, publică unul dintre cele mai vaste romane ale ultimilor ani, îndoindu-se, implicit, de capacitatea limbajului de a exprima tot adevărul, dar folosindu-se (nu o dată cu voluptate estetică nedisimulată!) de toate resursele acestuia. Cartea e dominată de enumerări extrem de lungi, de acumulări de epitete sau de comparații neașteptate, care definesc conștiința însăși a lui Deza, dublând-o, simbolic, pe cea a autorului, convins, desigur, și el că stilul e omul însuși…
Tehnica amplificării narative este preferata autorului, dacă ne gândim că toate acțiunile relatate în trilogia lui Marías se petrec în doar câteva zile și nopți, așadar acțiunea, în ciuda aparențelor, are loc mai cu seamă în mintea naratorului. Iar Deza e întotdeauna gata să facă digresiuni, să explice și să-și explice nu doar ce s-a petrecut, ci mai cu seamă de ce s-a petrecut, încercând, în acest fel, să înțeleagă el însuși și să pună cap la cap piesele imensului puzzle pe care-l are de rezolvat. De aici lungile monologuri ce vizează cele mai diverse aspecte ale existenței. Și tot de aici și sentimentul risipirii pe care cititorul îl are pe parcurs, căci în unele momente totul pare a se risipi, până și timpul și spațiul. Timpul, deoarece faptele celor din jurul nostru și vorbele lor sunt supuse uitării, iar spațiul pentru că întotdeauna există un teritoriu, oricât de mic, care ne separă de ceea ce am vrea să știm cu precizie (și anume, ce au făcut sau de ce au făcut așa semenii noștri); iar acest teritoriu dă senzația că se mărește mereu, ca și cum ar fi acoperit de eterne cețuri ce împiedică privirea să pătrundă dincolo. Așadar, deși cartea pare a fi de spionaj și de acțiune prin excelență, timpul pare a se fi oprit în loc în numeroase fragmente esențiale, ca și cum totul ar fi filmat cu încetinitorul. Este modul lui Marías de a readuce în actualitate romanul ca specie capabilă să le cuprindă pe toate celelalte și, de fapt, să cuprindă totul, celelalte arte, istoria, filosofia – până și viața umană. Sunt evidente influențele pe care le suferă creația lui Marías, de la proza lui Marcel Proust, la cea a lui James Joyce sau a lui Laurence Sterne. Numai că, spre deosebire, de pildă, de ceea ce se întâmplă în romanul În căutarea timpului pierdut, scriitorul spaniol nu încearcă să recupereze, nostalgic, trecutul, ci pornește în mod evident tocmai de la premisa tragică a imposibilității recuperării acestuia, autorul având convingerea că totul este, într-un fel sau altul, iremediabil pierdut, în ciuda oricăror încercări – pe care nu ezită, totuși, să le facă până la capăt, convins cel puțin de puterea salvatoare și transfiguratoare a artei.
Romanul nu e, cu toate acestea, deloc plictisitor și nu dă senzația unui text scris exclusiv pentru inițiații într-ale literaturii, căci nu lipsesc nici scenele comice, de pildă când Deza o așteaptă pe Luisa și se uită la televizor la filmul Babe, considerând chiar că purcelușul cel curajos e, totuși, un mare actor… Iar scena întâlnirii amoroase dintre același Deza și Perez Nuix e plină de delicii! Însă chiar și în aceste momente, autorul nu se transformă într-un imitator de voci și nici într-un păpușar, ci rămâne marele creator de personaje și mai cu seamă marele artist al limbajului, care impune în literatura spaniolă contemporană una dintre liniile sale principale de dezvoltare. Exact din acest motiv, Marías nu poate fi considerat doar un prozator vizual, ci un creator ale cărui romane vizează întotdeauna explorarea celor mai ascunse elemente ale existenței cotidiene, într-o manieră pe care unii interpreți au numit-o, pe bună dreptate, de-a dreptul shakespeariană (să nu uităm că exact spre această direcție trimit și câteva dintre titlurile cărților scriitorului spaniol!). Naratorul devine, pe parcurs, conștient că nu va reuși să surprindă toată existența, în întreaga ei complexitate (comparația cu Vladimir Nabokov poate fi, de asemenea, făcută și se susține!), și nici nu va găsi răspunsurile definitive la toate interogațiile sale, însă asta nu-l împiedică să le caute cu înfrigurare, ceea ce determină și tensiunea interioară specifică a scriiturii lui Marías.
Totuși, iraționalitatea și violența greu de stăpânit domină, uneori, romanul, și nu e vorba aici doar despre o caracteristică a epocilor demult apuse, ci și a prezentului, ele apărând chiar și în viața unui personaj intelectual prin excelență, cum e universitarul Peter Wheeler. Acesta este, de cele mai multe ori, opus pragmatismului omului de acțiune reprezentat de Betram Tupra, iar luciditatea sa, care o dublează (dar care acționează în alt sens) pe cea a lui Deza e menită să încerce să identifice izvoarele violenței care amenință câteodată să scape de sub control și să distrugă existența personajelor. Trecutul influențează în permanență prezentul, mai ales prin intermediul acestui personaj care are și rolul de a formula multe dintre revelațiile care se produc pe parcursul cărții. Iar Războiul Civil din Spania devine, interpretat din punctul său de vedere, semnul prin excelență al violenței și mărturie a consecințelor pe care le pot avea războiul în general și conflictele diverse care au marcat Europa în ultima jumătate de veac. Indirect, Marías opune pragmatismul britanic caracterului mai degrabă speculativ al locuitorilor de pe continent, discutând, implicit, și despre patriotismul englezilor și naționalismul celorlalți europeni, cu o clară simpatie din partea autorului față de cultura anglo-saxonă, pe care nici măcar naratorul (care și-o însușește!) nu încearcă s-o ascundă. Prin intermediul considerațiilor lui Peter Wheeler, cititorul înțelege importanța temerilor induse în rândul populației cu ajutorul tehnicilor de manipulare ori de propagandă, pentru ca, în acest fel, cei care coordonează diferite sisteme (oficiale ori nu, de informații ori nu) să obțină un avantaj asupra celorlalți. Ecourile celebrelor cuvinte ale lui Hobbes, „homo homini lupus” străbat romanul acesta, nefiind întâmplător nici amănuntul că tocmai ele sunt alese pentru a defini numeroase evenimente ficționale, făcând o transparentă aluzie (și) la activitatea de la Oxford pe care a desfășurat-o Hobbes. Până și lucidul și reflexivul Deza îl va ataca pe Custardoy, vrând să-l pedepsească pentru suferințele îndurate de Luisa, numai că va înțelege în clipa aceea că violența nu face rău doar victimei, ci și agresorului, paralizându-l și determinându-i incapacitatea temporară de a mai acționa ori chiar de a mai raționa.
Acest ultim volum al trilogiei lui Javier Marías, veritabilă creație a deplinei maturități a scriitorului spaniol, încheie epopeea inițierii lui Deza, cel care, dincolo de dezlegarea enigmelor din viața de fiecare zi, va căuta, de acum încolo, asemenea cititorului, să înțeleagă până la capăt marile adevăruri ale existenței și să intuiască destinul condiției umane contemporane. Scriitorul însuși sugerează, la nivel strict textual, că unicul realism care contează este cel al existenței – care îl depășește cu mult pe cel al literaturii. Căci, dacă uneori istoriile se pot transforma în romane, viața nu va deveni niciodată, în integralitatea sa, literatură…
Javier Marías, Chipul tău, mâine. Venin și umbră și adio. Traducere de Andrei Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2017